De același autor
Nimeni nu se astepta ca Opozitia, intr-o formula sau alta, sa preia guvernarea. Ceea ce a surprins a fost amploarea victoriei in cazul Partidului Conservator si a dezastrului in cazul Partidului Laburist.
Am ales paralela cu romanul lui William Faulkner chiar daca nu este vorba despre un autor britanic. Pe de-o parte, “zgomotul” si “furia” sunt elemente definitorii in drama Brexit. Pe de alta parte, romanul descrie dezagregarea unui stil de viata patrician si artistocratic, in contratimp cu vremurile. N-ai nevoie sensibilitati istorico-literare iesite din comun ca sa gasesti asemanari cu parcursul post-imperial al Marii Britanii. Pana la dezagregarea totala a nostalgiei pentru imperiu mai este insa cale lunga. In schimb, “zgomotul” si “furia” sunt roluri deja atribuite.
Zgomotul fara rezerve
In ultimii trei ani si jumatate, tabara Remain a imbratisat “zgomotul” fara rezerve: demonstratii de proportii in centrul Londrei, o petitie cu sase milioane de semnatari pentru revocarea articolului 50 (de retragere din UE ) si, cel mai important, confruntarile din Parlament. Spectacolul de la Westminster a facut deliciul publicului din lumea larga tocmai pentru ca a fost extrem de…zgomotos. Tabara Remain a dat volumul atat de tare incat, la un moment dat, perspectiva unui al doilea referendum care sa rastoarne decizia celui din 2016, parea inevitabila. Votul de joi ne-a demonstrat ca peceptia si zgomotul nu modeleaza intotdeauna realitatea.
Ca sa dai de “furie” trebuie s-o cauti cu atentie pentru ca arde mocnit. Pomeneam in aprilie (“Din ridicol in pericol: Brexit invie tentatia autoritarismului” ) de raportului anual al Hansard Society din care aflam ca peste 50% dintre britanici prefera un lider autoritar, peste 60% nu mai vor sa auda de “political correctness”, in timp ce 75% considera ca partidele sunt nefunctionale si ca nu servesc interesul national. Concluziile cercetarii respective au fost ignorate in mod spectaculos. De fapt, in mod britanic, mai degraba: cand dai peste ceva cu adevarat ingrijorator, regula de aur este sa te faci ca nu vezi. Frustrarile repondentilor veneau pe fondul refuzului parlamentarilor de a respecta votul de la referendumul din 23 Iunie 2016. Pe sustinatorii Brexit n-o sa-i vezi prinsi cu sutele de mii in marsuri prin centrul capitalei. Nu sunt nici pe departe la fel de zgmotosi ca remainerii. Cine se incapataneaza sa-i ignore o face insa pe proprie raspundere. Asa cum au aflat joi laburistii si liberalii pe pielea lor.
Marii perdanti
Partidul Laburist a suferit cea mai crunta infrangere din istoria recenta. Ultima oara cand a mai trait o experienta similara a fost inainte de cel de-al doilea razboi mondial. In 1935, mai exact. Votanti din zonele post-industriale pe care reformele thatcheriste i-au lasat pe drumuri si care din tata-n fiu n-au ales altceva decat Labour, au pus acum stampila pe Tory. Conservatorii au reusit sa strapunga asa numitul “zid rosu”, in speta fiefurile traditional laburiste din Nordul si Centrul Angliei, precum si din Nordul Tarii Galilor. Au avut parte de cateva victorii cu adevarat istorice. Constituenta Rother Valley, spre exemplu, a fost rosie peste 100 de ani. Tot rosii au fost pana mai ieri si Wakefield sau Bishop Auckland, din 1932 si, respective, din 1935. Cucerirea unor astfel de redute l-a determinat pe ministrul de finante Sajid David sa declare Partidul Conservator “partidul clasei muncitoare”. La randul sau, Boris Johnson a efectuat peste weekend o vizita triumfala in Sedgfield, County Durham, fosta constituenta a lui Tony Blair, unde, dupa 77 de ani, votantii au hotarat sa schimbe culoarea din rosu in albastru. In total, laburistii au pierdut 59 de locuri in Parlament si au ramas cu doar 203, la o distanta uriasa fata de cele 365 detinute de conservatori.
Principalul responsabil pentru esecul de saptamana trecuta este liderul partidului, Jeremy Corbyn, care a reusit in mod paradoxal sa piarda electoratul laburist pro-Brexit, in conditiile in care el insusi este pro-Brexit! In limbaj de meme am putea spune chiar ca a fost “pro-Brexit before it was cool”! La referendumul din 1975 in care 67% dintre britanici au hotarat ca vor sa continue alaturi de partenerii din Piata Comuna (precursorul UE), Corbyn s-a numarat printre restul de 33%, dupa cum o recunoaste chiar el. Pe atunci, “conspiratia capitalista” care pandea insula (alt termen folosit de Corbyn in tinerete), era opera vest-europenilor, nu a americanilor, asa cum vede astazi lucrurile. Peste ani, si-a mai nuantat pozitiile, pe masura ca politicile sociale ale Bruxelles-ului au inceput sa se distanteze tot mai mult de tendintele agresiv neoliberale din SUA si UK. Pro-european 100% n-a devenit insa niciodata. Mai mult, dupa rezultatul referendumului in/out din 2016, intuitia lui Corbyn a fost corecta. In principiu, si-a dorit ca Marea Britanie sa paraseasca Uniunea Europeana cat mai repede. Doar ca partidul pe care il conduce dar pe care nu-l controleaza, cel putin nu la nivel parlamentar, a luat-o intr-o alta directie. Majoritatea alesilor laburisti de la Westminster, sustinatoare Remain oricum, a inceput sa militeze tot mai insistent pentru un al doilea referendum. Activistii stangii dure care-i asigura baza de putere in partid si-au fixat in cele din urma acelasi obiectiv. Intr-un exercitiu meschin de echilibristica interna, Jeremy Corbyn a devenit tot mai evaziv. Intr-un final a luat o decizie cu adevarat autodistructiva: a spus ca nu se baga. Atentie, vorbim despre Brexit, cel mai complex si mai disputat fenomen postbelic la care Jeremy Corbyn, ca lider al Opozitiei (“Her Majesty’s most loyal Opposition” ) si ca un om cu peste 40 de ani de experienta politica la activ, vine cu solutia: “nu ma bag”. In secunda doi, o mare parte a votantilor laburisti pro-Brexit si-a luat adio de la Labour.
Alaturi de Momentum, miscarea grassroots afliliata la Labour si care se apropie destul de mult de extrema stanga, Jeremy Corbyn a incercat sa compenseze pentru indecizia pe marginea Brexit prin programul de guvernare. Asa numitul “Labour manifesto”, radical si excentric de generos (pe larg in “Tot inainte spre trecut? Manifestul laburist pentru alegerile din decembrie” ) i-a speriat pe sustinatorii moderati ai Labour, in special pe cei din marile orase. Au considerat ca propunerile partidului trec de limita responsabilitatii, asa ca s-au orientat catre Liberal Democrati. Acele voturi s-au pierdut practic. In sensul ca de ele s-au bucurat indirect tot conservatorii. In sistemul electoral de tip “first past the post” sau uninominalul pur, o constituenta nu poate sa dea decat un singur castigator. Tura aceasta liberalii n-au fost deloc in forma si n-au reusit sa se lupte pentru pozitia intai decat intr-un numar restrans de constituente.
Intimidarea moderatilor
La infrangerea istorica suferita de Labour au mai contribuit si alti factori. Spre deosebire de anticipatele din 2017, cand a zgaltait serios fotoliul de premier al Theresei May, Corbyn a devenit astazi un lider nefrecventabil. N-a reusit sa-si curete partidul de antisemitismul virulent care l-a indepartat de comunitatea evreilor britanici pentru ca nu a depus mari eforturi in acest sens. Momentum, gruparea pe care veteranul laburist Alan Johnson o considera “o secta” a jucat atat rolul garzii pretoriene a lui Corbyn cat si pe cel al inspectiei doctrinare. Toti cei suspectati de deviationism de la linia corbinista, in speta moderatii, au fost in permanenta supusi intimidarilor sau incercarilor de scoatere de pe liste. Astfel, filozofia stangii dure de rit nou n-a facut casa buna cu nationalismul care a inceput sa puna stapanire pe electoratul laburist traditional.
Daca pe laburisti i-a pierdut indecizia lui Jeremy Corbyn si alunecarea catre o stanga de trista amintire, liberalilor le-a venit de hac propria aroganta. Noul lider al formatiunii, tanara Jo Swinson, incurajata de evolutia partidului in alegerile anticipate din 2017, a crezut ca poate sa-si transforme partidul in catalizatorul voturilor Remain. S-a batut cu pumnul in piept ca, daca ajunge in Dowing Street, o sa revoce pur si simplu articolul 50 fara niciun fel de alta explicatie. Adica o sa ignore votul celor 17,4 milioane de britanici care s-au decis in 2016 pentru Brexit. Dispretul si gandirea simplista au costat-o scump: si-a pierdut locul in Parlament si, implicit, in politica. Nu este primul lider Lib Dem care pateste asta. Electoratul l-a sanctionat pe Nick Clegg in acelasi fel dupa cinci ani la guvernare. Swinson s-a “erodat” dupa doi ani in opozitie. Liberal democratii, cel mai pro-european partid britanic, sunt decimati de pretentia maximalista de a nu respecta votul din 2016. Cazul lor este un caz clasic de “stim noi ce-i mai bine pentru voi”, cu alte cuvinte un dispret aproape nedisimulat fata de majoritatea Leave din tara.
“Get Brexit done”
La conservatori n-ar fi multe de spus. Campania lui Boris Johnson a fost simpla si concentrata pe mesajul “get Brexit done”. Multi votanti au mers pe varianta raului cel mai mic, in conditiile in care increderea in cei doi lideri s-a mentinut in zona minimelor istorice. Pe Boris nu-l crede nimeni pe cuvant. Electoratul a apreciat insa determinarea Tory in ceea ce priveste respectarea rezultatului de la plebiscitul in/out din urma cu mai bine de trei ani. Au mai apreciat renuntarea la eforturile de consolidare bugetare (cel putin la nivel declarativ) in favoarea investitiilor in sistemul public de sanatate, in politie, in infrastructura locala si in descentralizarea deciziei dinspre elitele de la Westminster catre administratia locala. Totodata, strategia lui Boris agreata cu Donald Trump a dat roade: in urma interventiei presedintelui american, Nigel Farage a retras foarte multi candidati ai Brexit Party in constituente in care acestia i-ar fi concurat pe Tory. Astfel, voturile pro-Brexit au fost canalizate catre un singur partid.
Nationalismul englez a fost o punte intre sustinatorii Leave care s-au saturat de Labour si votantii conservatori traditionali. Ei ar fi gata sa renunte nu doar la Uniunea Europeana, ci si la Scotia sau la Irlanda de Nord, ceea ce ne reaminteste ca, in esenta, Brexit a fost o revolta anglo-galeza. S-ar putea sa-si vada visul cu ochii: nationalistii scotieni de la SNP au obtinut un scor peste asteptari si insista pe un nou referendum pentru independenta. In Irlanda de Nord situatia este cel putin la fel de complicata, in conditiile in care, pentru prima data in istorie, partidele unioniste nu mai sunt majoritare.
