De același autor
Acestea sunt adevaratele intentii, ireconciliabile, ale celor doua tabere, camuflate sub retorica asa-zisei reunificari a "poporului moldovenesc". Moscova, eternul garant al negocierilor, umfla si ea de zor balonul aparentelor, pentru a-si realiza propriile interese ce tintesc mult peste crestetul partilor implicate, si anume: pastrarea prezentei sale politice si militare in regiune, intr-un moment in care Occidentul, prin NATO si Uniunea Europeana, patrunde viguros in fosta sfera de influenta sovietica.
Astfel, retragerea armamentului rusesc din Transnistria se desfasoara in functie de fluctuatiile tacticii adoptate de Kremlin, care acuza periodic, in chip ipocrit, obstructionismul autoritatilor de la Tiraspol. Singurii insa care resimt pe pielea lor efectele realitatii virtuale in care se complac "beligerantii" si marele lor protector de la Rasarit sunt oamenii din satele de pe malul stang al Nistrului, controlate de separatisti, sate deconectate de circa trei saptamani de la sursele de energie electrica si de gaze - este replica administratiei de la Tiraspol la ceea ce ea numeste "razboiul economic" din partea Chisinaului. Cu alte cuvinte, animozitatile stabilor de pe cele doua maluri ale fluviului si, in particular, ostilitatea personala dintre Voronin si Smirnov, se rasfrang asupra unor cetateni de care, in fapt, nimanui nu-i pasa.
Pe acest fundal de confruntare surda si de patinare in gol a procesului de negocieri, propunerea Olandei, tara care detine presedintia OSCE, adresata NATO si Uniunii Europene, de a trimite trupe de pacificare in Moldova, aduce o unda de aer proaspat in debaraua infundata a crizei transnistrene. Este prima veste buna pe care o primim din partea sus-numitei organizatii, veste ce pare sa fi luat prin surprindere misiunea lui William Hill de la Chisinau. Conferinta de presa din 15 iulie curent, de la Bruxelles, sustinuta de lordul George Robertson, secretarul general al NATO, si, respectiv, de ambasadorul Maurizio Melani, reprezentantul presedintiei italiene a UE, a marturisit preocuparea acestor organisme fata de problema transnistreana, chiar daca declaratiile celor doi inalti demnitari au fost destul de circumspecte.
Faptul ca ei au pasat mingea tot OSCE-ului, intr-un moment in care din partea acesteia a parvenit in sfarsit o initiativa constructiva, denota deopotriva letargia in care era tinut subiectul Transnistriei la Bruxelles, dar si incuviintarea - mai noua - a unor idei alternative la modelele vehiculate in ultimii doi ani relativ la conflictul separatist din Republica Moldova. Secretarul general al Aliantei Nord-Atlantice si colegul sau italian s-au ferit sa angajeze in vreun fel organizatiile lor, in situatia in care pana acum nu a existat nici o solicitare oficiala adresata acestora, fie din partea OSCE-ului, fie din partea Republicii Moldova. In schimb, cei doi functionari au evocat, mai mult din reflex, interesele Rusiei in Transnistria, dar fara a preciza care sunt acestea si de ce ar trebui sa prevaleze ele in fata intereselor occidentale.
In realitate, asa cum observa presa internationala, propunerea olandeza readuce in prim-plan divergentele dintre UE si Statele Unite in jurul modalitatilor de aplanare a unor crize regionale, fapt ce avantajeaza Moldova, oricat de ciudat ar parea la prima vedere, care reuseste astfel sa trezeasca orgoliile... concertate ale Occidentului. Conflictul transnistrean a devenit deja o chestiune de onoare pentru Uniunea Europeana, care va dori sa demonstreze americanilor ca este capabila sa stinga un focar de insecuritate, dupa tristele istorii din Balcani, unde doar interventia decisiva a NATO si a Statelor Unite a reusit sa opreasca genocidul din fosta Iugoslavie.
Acceptarea propunerii olandeze ar insemna prima prezenta militara a Occidentului la gurile Nistrului dupa cel de-al doilea razboi mondial, o prezenta echivalenta - o spunem, fireste, pastrand proportiile - cu viitoarea, posibila dislocare a unor baze militare americane in Romania. Implicarea directa a Uniunii Europene ar putea urni lucrurile nu numai in chestiunea transnistreana, ci ar avea o influenta benefica asupra intregii evolutii din Republica Moldova, prin democratizare, consolidarea statului de drept si a economiei de piata. Este un moment favorabil si pentru Romania sa revina ca un actor important - cu o motivatie ce nu mai trebuie demonstrata nici la Bruxelles, nici la Washington! - in rezolvarea multiplelor crize care macina Republica Moldova de un deceniu incoace, alaturandu-si eforturile diplomatice la aprobarea deciziei privind trimiterea de trupe NATO sau UE in Transnistria. Mai mult, acest contingent ar putea sa includa si militari români.
Pâna la urma, tot raul spre bine. Scoasa din calculele extinderii Uniunii Europene pentru viitorul previzibil, lipsita de resurse naturale si de o piata atractiva in ochii investitorilor occidentali, iata ca tocmai abcesul separatist de la Tiraspol, din cauza pericolului international pe care il incumba, ar putea atrage in Republica Moldova multiple contributii din Vest, permitand, poate mai repede decat am fi crezut, aducerea acestui stat in familia europeana, precum si excluderea unor accidente politice de felul celui din 25 februarie 2001, care a readus la putere in Basarabia segmentul cel mai conservator al fostei nomenclaturi de partid sovietice. Mai ales ca schimbarea la fata a comunistilor de la Chisinau se dovedeste in continuare mai dificila decat supravegherea fisurii transnistrene.
