22 PLUS, 298: Arborele răsucit al libertăţii* (fragment)

Frank S. Meyer | 01.06.2010

Pe aceeași temă

În spectrul conservatorismului american se regăsesc şi s-au regăsit multe grupări diferite, care susţin diverse poziţii în cadrul aceleiaşi perspective fundamentale. Unele au subliniat ameninţarea comunismului internaţional; altele au subliniat pericolul reprezentat de degenerarea progresivă din sânul propriilor noastre instituţii. Unele indică destrămarea tradiţiei şi, odată cu ea, destrămarea dreptăţii văzută ca lege naturală, drept sursă a vicisitudinilor noastre. Altele, un eşec intelectual de a înţelege importanţa esenţială a libertăţii pentru organismul politic.

Cu toate acestea, oricare ar fi diferenţele de abordare, în sfera practică a politicii a existat un consens general cu privire la necesitatea de a rezista în faţa colectivismului şi a etatismului care emană de la liberalismul** autohton şi, în acelaşi timp, de a respinge şi a neutraliza atacul comunist asupra civilizaţiei occidentale, care - deşi dispune de forţe subversive care acţionează pe plan intern - se bazează în principal pe puterea armată a unui inamic străin.

Au existat, fireşte, tendinţe de a acorda o importanţă exagerată unuia dintre aceste aspecte într-o asemenea măsură, încât cei care procedează astfel tind să iasă din spectru. Există unii care dau atât de multă atenţie ameninţării comunismului autohton, încât caracterul său internaţional e pierdut din vedere şi adevăratul rol al liberalismului nu e decât vag înţeles. Alţii sunt atât de preocupaţi de alterarea fundamentelor filosofice ale virtuţii şi ale dreptăţii, încât neglijează aproape complet corolarul conform căruia pe tărâm politic libertatea este precondiţia unei societăţi virtuoase. (...)

Fireşte că în orice mişcare sănătoasă, în plină dezvoltare, sunt inevitabile ciocnirile de opinii, accentele puse diferit, în contextul acordului cu privire la nişte principii fundamentale. Acest lucru e cu atât mai mult de aşteptat de la înfloritoarea mişcare conservatoare americană de azi, şi asta din două motive. În primul rând, dispoziţia minţii conservatoare, cu aversiunea sa faţă de ideologiile înguste şi respectul său pentru persoana umană, nu cunoaşte noţiunea de „linie de partid“ şi, astfel, se arată generoasă cu ponderile diferite acordate unui aspect sau altuia în cadrul unei perspective generale. Dar, şi mai caracteristic, principiile care inspiră mişcarea conservatoare americană contemporană îşi trag seva din fuziunea a două curente de gândire diferite. Cel pe care, în lipsa unui cuvânt mai bun, l-am putea denumi „tradiţionalist“, pune în primul rând accentul pe autoritatea adevărului transcendent şi pe necesitatea unei ordini sociale şi politice în conformitate cu alcătuirea fiinţei.

Celălalt, pe care, din nou, în lipsa unui cuvânt mai bun, l-am putea numi „libertarian“, adoptă ca principiu fundamental în chestiunile politice libertatea individului şi pune accentul pe restrângerea puterii statului şi pe menţinerea unei economii de piaţă, ca garanţii ale acestei libertăţi. În faţa provocării colectivismului modern, ostil în egală măsură adevărului transcendent şi libertăţii individuale, tradiţionalistul şi libertarianul au găsit o cauză comună şi tind din ce în ce mai mult să colaboreze la nivelul practic al politicii. Mai mult, sursa comună în ethosul civilizaţiei occidentale din care izvorăsc ambele curente, tradiţionalist şi libertarian, a creat premizele unui dialog continuu care a dat naştere fuziunii reprezentate de conservatorismul american contemporan. Această fuziune de poziţii recunoaşte în acelaşi timp ţelul transcendent al existenţei umane şi primatul libertăţii persoanei, o valoare având la bază consideraţii de ordin transcendent. Şi susţine că datoria oamenilor este să caute virtutea, dar insistă că oamenii nu pot face asta decât dacă sunt liberi de constrângerea prin coerciţie, proprie unui stat cu puteri nelimitate. Aceasta întrucât simulacrul de virtute prilejuit de coerciţia exercitată de o putere superioară nu e de fapt virtute, a cărei semnificaţie rezidă în opţiunea liberă pentru bine în detrimentul răului.

În concluzie, conservatorul, care înţelege şi că puterea politică va dăinui întotdeauna şi că nu poate fi făcută să dispară prin puterea dorinţei, e pentru împărţirea puterii, pentru ca deţinătorii ei să se contracareze între ei şi să fie împiedicată concentrarea excesivă de putere. El susţine limitarea puterii statului, separarea puterii în stat, o economie liberă şi protecţia normativă a drepturilor persoanelor individuale şi a grupurilor de persoane individuale împotriva statului. Dar el nu vede statul ca pe un rău absolut; îl priveşte ca pe o instituţie necesară, atâta vreme cât e limitat la funcţiile sale naturale: păstrarea ordinii şi liniştii în plan domestic, administrarea justiţiei şi apărarea împotriva inamicilor străini. În sfera politică, consensul conservator care se conturează în prezent în Statele Unite priveşte libertatea ca pe un ţel; dar, deşi e un ţel în plan politic, e un mijloc - la fel ca întreaga structură politică - către ţelurile mai înalte ale persoanei umane. În absenţa acelor ţeluri, e lipsită de sens. În timp ce acest consens conservator socoteşte statul neîngrădit drept cel mai mare rău politic, el nu priveşte statul însuşi ca pe un rău, atâta timp cât e limitat la funcţiile sale fireşti, atâta timp cât puterea pe care o are la dispoziţie e îngrădită efectiv de o înţelegere constituţională a limitelor dincolo de care această putere ar pătrunde în sfera sacră a persoanei individuale şi atâta timp cât acea înţelegere e întărită de împărţirea şi echilibrul puterii.

De aceea, conservatorul american de azi, deşi datorează multe curentului libertarian din gândirea occidentală - grija profundă pentru libertate, analiza structurii politice în termenii libertăţii, înţelegerea importanţei vitale a economiei de piaţă pentru o societate liberă şi modernă - nu poate accepta poziţia filosofică fundamentală, câteodată raţionalistă, câteodată utilitaristă, care reprezintă baza istorică a libertarianismului pur. Nu poate postula libertatea drept ţel absolut şi nici nu poate, luând în considerare condiţia umană, să nege rolul statului de instituţie necesară pentru protecţia drepturilor persoanelor individuale de abuzuri, fie din partea forţelor domestice, fie din partea celor străine. Nu este, într-un cuvânt, un adept al utopiei. Ştie că puterea există în lume şi că trebuie să fie controlată, nu ignorată sub influenţa deşartelor iluzii utopice. Conservatorul american contemporan nu doar că respinge extremele autoritare ale conservatorismului de secol XIX şi extremele liberalismului raţionalist şi utilitarist din acelaşi secol, ci, într-un anumit sens, depăşeşte disputa atât de frecvent sterilă dintre conservatorii şi liberalii secolului XIX, pentru a-şi fundamenta perspectiva pe sinteza anterioară între credinţa în valori transcendente şi credinţa în libertate umană, căreia Părinţii Fondatori ai republicii i-au dat viaţă prin intermediul biografiilor şi al faptelor lor, care este exprimată discursiv în scrierile şi dezbaterile lor şi care ne-a fost lăsată moştenire sub forma organismului politic pe care l-au constituit. Preocuparea lor politică a fost instituirea libertăţii şi menţinerea ei, dar au înţeles că libertatea e lipsită de sens dacă nu e fundamentată pe „legile naturii şi ale lui Dumnezeu“.

Protecţia energiilor descătuşate ale indivizilor liberi, astfel încât să poată trăi în libertate în conformitate cu aceste legi, a fost grija lor de căpătâi. Dar au ştiut că, în apărarea libertăţii, e necesar un stat bine constituit, nu doar pentru „a împărţi dreptatea şi pentru a asigura liniştea internă“, dar şi pentru „a asigura apărarea comună“. Nu s-au mulţumit cu analize abstracte ale libertăţii; au proclamat pe un ton lipsit de ambiguitate: „daţi-mi libertatea sau daţi-mi moartea“. În acel rămăşag cu destinul, „cu o nădejde fermă în protecţia Providenţei Divine“, şi-au pus în joc „vieţile, averile şi onoarea sacră“.

Traducere de Tudor Glodeanu

* Text apărut în National Review la 16 ianuarie 1962. Pentru prezenta traducere s-a folosit volumul Freedom and Virtue. The Conservative Libertarian Debate, ed. George Carey (Wilmington, Intercollegiate Studies Institute, 1998).

** În Statele Unite ale Americii, cuvântul „liberalism“ denotă o doctrină afină social-democraţiei, care nu împărtăşeşte cu liberalismul european decât numele. În textul lui Meyer, liberalismul european de tip clasic se regăseşte mai mult sau mai puţin sub eticheta de „libertarianism“, cu excepţia referirilor la secolul XIX, în cadrul cărora îşi păstrează numele de „liberalism“. (n. tr.)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22