Pe aceeași temă
Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Patrimoniul Construit, Siturile Istorice şi Naturale a fost făcut public în septembrie,
fără a stârni valurile mediatice pe care, de regulă, rapoartele comisiilor prezidenţiale o fac.
Raportul asupra Patrimoniului nu a provocat nici jumătate din reacţiile şi dezbaterile fratelui său, Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Riscurilor Sociale şi Demografice care a deschis jurnalele de ştiri ale mai tuturor posturilor FM şi ale televiziunilor cu subiectul hedonist cu iz de cancan: să se legalizeze consumul drogurilor uşoare şi al practicării prostituţiei? Raportul despre patrimoniu reprezintă o radiografie necruţătoare a stării moştenirii culturale fizice a României.
Pentru o mai bună fixare a conţinutului Raportului trebuie să aducem în discuţie originea şi semnificaţia termenului patrimoniu. Cuvântul latinesc patrimoniu-patrimonii desemna iniţial termenul de avere, fiind folosit pentru a desemna bunurile familiei în care erau incluse şi vitele şi sclavii. Ulterior, sfera lui s-a lărgit, ajungând să desemneze totalitatea bunurilor mobile şi imobile, a veniturilor şi creanţelor ce aparţin statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale. Se uită a se specifica înrudirea termenului cu cuvântul pater (tată), fiind unul dintre derivatele lui. Patrimoniul este averea pe care au lăsat-o diversele generaţii de părinţi copiilor.
Raportul este structurat pe patru capitole mari (cu multe subcapitole tematice). Capitolul I abordează starea patrimoniului construit şi a siturilor istorice, analizând monumentele istorice (Monica Mărgineanu Cârstoiu), componentele artistice (Dan Mohanu), monumentele arheologice (Monica Mărgineanu Cârstoiu) şi agresiunile asupra patrimoniului istoric din Bucureşti (Dan Marin). Capitolul al II-lea evocă educaţia, formarea şi informarea în domeniul patrimoniului construit. Capitolul al III-lea analizează legislaţia, instituţiile, strategia care ar trebui adoptată şi măsurile necesare pentru a preveni distrugerea patrimoniului (măsuri generale, măsuri privitoare la zonele protejate, la identificarea şi protejarea peisajelor culturale, la patrimoniul arheologic, la componentele artistice, la mediul istoric şi schimbările climatice şi la patrimoniul natural). Binevenită este şi publicarea unui glosar de termeni de specialitate care vin în sprijinul cititorului nespecializat în acest domeniu, care cere totuşi o expertiză aprofundată, reunind cunoştinţe din domenii diverse, de la istorie, arheologie până la arhitectură şi drept.
Ceea ce este remarcabil la acest raport, care poate va deveni şi volum, este exemplificarea majorităţii problemelor aduse în dezbatere cu fotografii ale monumentelor / clădirilor de patrimoniu aflate în pragul distrugerii (parţiale sau definitive). Nu sunt numai cuvinte, ci şi dovezi concrete ale procesului. Dintr-o anumită perspectivă, acest Raport pare a fi o continuare firească a Raportului Comisiei Prezidenţiale privind studierea crimelor comuniste (cunoscuta Comisie Tismăneanu) la un alt nivel. Dacă Raportul Comisiei Tismăneanu diseca distrugerea trecutului uman al României prin diverse metode şi mijloace de represiune, Raportul Comisiei pentru Patrimoniu analizează agonia trecutului construit supus atât acţiunilor distructive ale regimului comunist (direct sau indirect), cât şi ale isteriei imobilare postdecembriste.
Raportul prezintă succint sute de exemple de monumente de patrimoniu (atât patrimoniul strict arheologic, cât şi cel urban) supuse procesului de distrugere, unele deja fiind de domeniul trecutului, unele grav avariate, aşteptând doar un brânci pentru a se prăbuşi, iar altele prost restaurate, chiar în bătaie de joc, după cum o dovedesc ilustraţiile. În acest sens, ilară este inscripţionarea cu dalta în Piaţa Mare a Histriei a numelor restauratorilor, spre perpetuarea memoriei executanţilor – Petcu Gheorghe, Petcu Ion, Cazan Toma, Moraru M. etc. Glorie veşnică acestor bravi meşteri daco-romani! Dureroasă este şi transformarea conacului Gigurtu din Ciorogârla (Ilfov) într-un staul sau corectarea unor inscripţii din 1726, în cazul Bisericii Sf. Nicolae din Olăneşti, jud. Vâlcea, inscripţia originală Sf. Teopist devenind Sf. Teoctist (!). Din această perspectivă, remarcăm existenţa unor agresiuni grave care duc la dispariţia treptată a monumentelor în cauză, dar şi agresiuni soft, de detaliu, care provoacă degradări punctuale sau distorsionări ale monumentului original, restauraţia nefiind conformă cu standardele uzuale de renovare a patrimoniului.
Care ar fi cauzele degradării aparent inexorabile a patrimoniul din România? Ele sunt descrise succint, de la abandon, vandalism, întreţinere defectuoasă, erori metodologice, absenţa conservării preventive, intervenţiile neprofesioniste, intervenţii noi în cadrul monumentelor istorice până la furtul şi comercializarea vestigiilor arheologice. Ne e greu să ne raportam la mândria cu care uneori afirmăm că suntem şi descendenţii colonilor romani când citim că „la Alba Iulia (Apulum) au fost distruse complexe arhitecturale de mare interes pentru istoria arhitecturii, fără să fie salvată măcar memoria ştiinţifică prin cercetări arheologice exhaustive şi înregistrări / releveu corespunzătoare: sediul guvernatorului roman şi termele au dispărut în tăcere din cauza expansiunii imobiliare, castrul a fost acoperit de vile noi“(pag. 52-53).
Subcapitolul Agresiuni asupra patrimoniului istoric din Bucureşti ne-a captat atenţia, având în vedere că totuşi Bucureştiul este oraşul românesc care a cunoscut cea mai spectaculoasă creştere economică, beneficiind de multe avantaje în acest sens. Însă, dacă oraşul a prosperat economic, cum s-a simţit patrimoniul istoric al Bucureştiului în aceşti ultimi douăzeci de ani? Nu prea bine, este un răspuns modest. Patrimoniul istoric bucureştean a fost luat cu asalt de către trupele disciplinate ale noilor dezvoltatori imobiliari (autohtoni sau străini). E drept, mass-media centrale fiind mai aproape de locurile memoriale, acţiunile de distrugere au fost mult mai mediatizate decât cele din alte regiuni ale ţării.
Tipologia agresiunilor, foarte diversă, poate fi clasificată în câteva mari categorii, de la efectele lipsei lucrărilor de întreţinere şi a reparaţiilor, efectele diferitelor tipuri de intervenţii asupra clădirilor sau brutalizarea clădirilor şi utilizarea abuzivă a spaţiului public prin amplasarea de echipamente tehnice şi de obiecte publicitare. Este o distrugere simbolică a faţadei, care devine o simplă şi oribilă suprafaţă de afişaj, urâţind masiv centrul vechi al Bucureştiului. Lista agresiunilor asupra patrimoniului de sec. XIX–XX din Bucureşti este lungă. Încercăm doar să o rezumăm: degradarea fizică (degradarea finisajelor şi elementelor faţadelor şi acoperişului datorată lipsei cronice a lucrărilor de întreţinere şi / sau a reparaţiilor specifice); utilizarea agresivă şi abandonarea clădirilor (clădiri care, după ce sunt aduse într-o stare de maximă degradare, sunt abandonate sau retrocedate, sunt evacuate şi lăsate în continuare în paragină); imobile părăsite, în diferite stadii de degradare, imobile părăsite, potenţial ameninţate (imobile, în stare încă relativ bună, care sunt goale de mai mulţi ani, unele sunt închise, altele însă sunt abandonate, cu uşile deschise şi fără ferestre, putând fi oricând vandalizate sau incendiate); modificarea materialelor, elementelor decorative şi profilaturilor faţadelor (intervenţii necalificate situate în afara oricărui control, având drept consecinţă alterarea severă a caracteristicilor arhitecturale); înlocuirea materialului şi modificarea desenului tâmplăriilor (uşile şi ferestrele originale – cu desene specifice şi profile realizate din lemn – nu sunt restaurate, ci înlocuite cu altele noi, complet diferite ca formă, desen şi material, total neintegrate arhitecturii şi cromaticii faţadelor - cazul cel mai frecvent este cel al tâmplăriilor din PVC de culoare albă); modificarea cromaticii faţadelor (utilizarea culorilor stridente); mutilarea faţadelor prin reabilitarea termică (placarea faţadelor cu polistiren, care ar trebui utilizată exclusiv pentru blocurile de locuinţe construite în perioada comunistă, şi nu la toate, ci doar la cele care nu au o valoare arhitecturală a fost extinsă – nediferenţiat şi în afara oricărui control – şi în zonele protejate, la imobile care, chiar dacă nu sunt monumente, au certe calităţi arhitecturale); mutilare prin extinderi etc. Fascinantă este prostia şi indiferenţa cu care este tratat sistemul de fortificaţii construit de Carol I în vederea apărării Bucureştiului, încercuind oraşul, transformându-l într-o fortăreaţă. „Linia forturilor era dublată la 100 m spre interior de o şosea şi de o cale ferată, cu rol important în aprovizionarea forturilor. Costurile totale s-au ridicat la 111,5 milioane lei aur, adică de trei ori bugetul anual al Armatei Române!“(pag. 24).
Raportul dovedeşte o unitate stilistică şi informaţională remarcabilă, având în vedere contribuţiile unor autorităţi în domeniul analizat. Concluzia lui, printre rânduri, este aceea că nu ne merităm trecutul şi nici pe bunicii şi străbunicii noştri, dacă le tratăm atât de mizerabil munca. Nu avem competenţa de a spune cu ce anume va intra preşedintele Băsescu în istoria României, dar credem că din acest mandat va rămâne măcar calitatea rapoartelor diverselor comisii prezidenţiale.
