Pe aceeași temă
Mă întreb cum aş scrie acest articol dacă n-aş fi eu în cauză, dacă n-aş fi trăit perioada despre care va fi vorba ca un actor al ei. Ca un actor care şi-a petrecut clipele, orele, săptămânile şi anii luându-şi rolul atât de în serios încât, pe nesimţite, acesta i-a confiscat zilele, nopţile, duminicile şi concediile, cu viaţă cu tot. O viaţă pentru alţii, care, treptat, i-a anulat viaţa profesională, l-a despărţit de rude şi prieteni, l-a claustrat în acţiune.
Când am pornit, o mână de oameni, Alianţa Civică nu aveam nicio idee despre ce va urma şi despre cât va dura. Ştiam că suntem în faţa unui mamut inform şi nedefinit, ale cărui limite nu le intuiam şi a cărui forţă ne tăia respiraţia. Ştiam doar că a furat o revoluţie, că s-a întins peste ţară cu gândul de a nu ceda nicio poziţie, că a mimat formele democratice de ochii străinătăţii, dar că sub mănuşa diplomatică poartă un „box“ de fier cu care poate lovi oricând pe neaşteptate. Avea de partea sa poliţia, armata, serviciile secrete, justiţia, radioul şi televiziunea de stat (altele nu existau), averea uriaşă a ţării şi a partidului, pe care se jura că nu o va vinde străinilor, dar care era dată încet, dar sigur pe mâna propriilor aderenţi. Avea majoritatea ziarelor. Avea peste o sută de partide satelite inventate peste noapte în apartamente de bloc. Avea un mecanism parlamentar care sufoca opoziţia. Avea, deocamdată, masele, pe care gustul libertăţii şi promisiunile electorale făţarnice le zăpăciseră până într-acolo încât, în mai 1990, dăduseră lui Ion Iliescu 85% din voturi, iar FSN-ului 66%.
Deşi avea de partea sa masele, FSN nu dispunea de o societate civilă structurată. Cuvântul „împreună“ desemna mai degrabă o populaţie dezorientată decât un liant social consistent. Cele trei mineriade rostogolite peste Capitală au semănat spaimă şi incertitudine. După zdrobirea opoziţiei, reale şi închipuite, din 14-15 iunie, „Marşul în alb“ din 13 iulie 1990, care relansa energiile Pieţei Universităţii, a însemnat şi o retrezire a speranţei. Din Piaţa Operei, trecând prin Piaţa Universităţii şi Piaţa Romană pentru a se întoarce pe Calea Victoriei, 250.000 de oameni îmbrăcaţi în alb şi purtând în mână câte o floare au defilat în tăcere, aplaudaţi pentru prima dată deschis din balcoanele blocurilor bucureştene. Pentru moment, Bucureştiul era o redută unită, o societate deschisă spre democraţie. Solidaritatea era „superlativul libertăţii“, cum fusese definită din balconul Universităţii. A dispărut şi frica, iar fiecare vedea în cel de lângă el un aliat.
În chinurile luptei de clasă
Aşa a apărut după mai puţin de patru luni Alianţa Civică. Discuţiile s-au purtat întâi în redacţia României libere, iar mai la urmă, într-o casă particulară de lângă Grădina Icoanei. În acelaşi timp, s-a luat legătura cu Grupul pentru Dialog Social, Grupul Independent pentru Democraţie, cu revoluţionarii timişoreni, cu asociaţii din Iaşi şi Tg. Mureş, cu muncitorii din Braşov şi chiar cu minerii din Valea Jiului. Din sutele, dacă nu miile, de ziare apărute imediat după revoluţie, doar 22, România liberă, Baricada, Expres, Tinerama şi alte câteva susţineau noua formaţiune „civică şi politică“, pe care justiţia aservită se încăpăţâna să nu o înscrie, cerându-i să se declare apolitică. Controversa a durat câteva săptămâni, în statut a apărut sintagma: „civică şi apartidică“ (pentru că, într-adevăr, nu era vorba de un partid), iar la 8 noiembrie, într-un hol al Hotelului Bucureşti, a avut loc conferinţa de presă care anunţa constituirea. Concomitent, pe pagina întâi a României libere a apărut Declaraţia de principii care anunţa naşterea noii formaţiuni, însoţită de 216 semnături de intelectuali, artişti, ingineri şi muncitori care se constituiau în membri fondatori. Oricine se putea alătura, decupând din ziar un cupon de înscriere pentru a-l trimite pe adresa din strada Eremia Grigorescu. Într-o săptămână s-au primit peste 100.000 de înscrieri. Pentru tinerii de azi, trebuie spus că în acel timp nu exista e-mail-ul, sms-ul, telefonul mobil, iar faxul abia fusese inventat. Comunicarea se făcea printr-un singur telefon sau prin telefoanele, ascultate, de acasă. Dar asta este o altă poveste... Deviza noii formaţiuni, „Nu putem reuşi decât împreună“, sugera prin această dublă negaţie o afirmaţie: imperativul solidarităţii.
Lovitura a fost primită de FSN şi de ziarele lui cu o ostilitate care amintea vremurile cele mai rele ale luptei de clasă. Pentru intimidare, Alianţa era etichetată drept fascistă, iar purtătorul de cuvânt al Guvernului Roman, pe nume Bogdan Baltazar (înţeleptul consultant financiar de azi), nu scăpa un prilej să nu-i veştejească la TVR „Liberă“ pe „arhanghelii străzii“ (aluzie la „legionarismul“ lor), fără ca Alianţei să i se permită vreun drept la replică. Ziua de 15 noiembrie a marcat totuşi un triumf absolut, un miting care aniversa trei ani de la mişcările de la Braşov reuşind să mobilizeze în Bucureşti o jumătate de milion de participanţi, precum şi alte zeci şi sute de mii în marile oraşe din provincie. De astă dată, Televiziunea „Liberă“ a trebuit să fie într-adevăr echidistantă, transmiţând marea tălăzuitoare de manifestanţi, din simplul motiv că Bucureştiul era monitorizat în acele zile de o delegaţie a Consiliului Europei. În schimb, atacurile s-au reluat cu aceeaşi virulenţă stalinistă după sărbătorirea, la Ateneul Român, a 72 de ani de la Marea Unire (la Alba Iulia, acelaşi eveniment a fost pângărit de huiduielile la comandă adresate, în timp ce vorbeau, lui Corneliu Coposu şi altor membri ai opoziţiei).
Hărţuirea Alianţei Civice atingea cote inimaginabile. Primul ministru i-a refuzat un sediu, indicând secretariatului său „să nu li se dea nici măcar un chioşc de îngheţată!“. Unii membri ai Alianţei erau ameninţaţi cu darea afară din serviciu. Cancelariile occidentale erau intoxicate cu ştiri potrivit cărora Alianţa Civică ar fi extremistă. Convenţia de constituire publică a Alianţei a avut loc în zilele de 14 şi 15 decembrie. Încă înainte de a se şti ce va fi, presa fesenistă a explodat de indignare. O colegă cercetătoare a găsit zilele trecute, în colecţiile Bibliotecii Universitare, câteva mostre de stalinism tip 1990, care ar trebui, măcar azi, să facă să le crape obrazul de ruşine autorilor. Pe pagina I a Adevărului a apărut o scrisoare primită de la „un grup de patrioţi“ în care se vorbea, pe puncte, despre o lovitură de stat plănuită de Alianţă! În numărul următor, relatarea primei zile a lucrărilor abunda în incriminări şi imprecaţii penibile. În ce îl priveşte pe Silviu Brucan, se străduia cel puţin să pară mai teoretizant, vorbind de „opoziţia celor ce protestează cu orice preţ“. Dar influenţa acestuia, de strateg al FSN-ului, poate fi dedusă din următoarea întâmplare: în a doua zi a Convenţiei AC, în subsolul Ateneului Român a apărut ambasadorul Statelor Unite, Alan Green jr., care ne-a înmânat un mesaj al Departamentului de Stat recomandând Alianţei să îşi rezolve diferendele politice la masa tratativelor cu guvernul, şi nu în stradă.
„Bucureşti, ajută-ne / Să scăpăm de FSN!“
Totuşi, în ciuda faptului că unii membri ai noului Comitet AC au încercat un dialog (al surzilor) cu Iliescu, şicanele au continuat. În 16 decembrie avea loc la Timişoara un miting aniversând un an de la revoluţie. Pe o ploaie mocănească, zece mii de manifestanţi disperaţi scandau: „Bucureşti, ajută-ne / Să scăpăm de FSN!“. Ana Blandiana i-a încurajat vorbindu-le despre sensurile perene ale adevăratei revoluţii şi, în timp ce vorbea, Lucia Hossu-Longin, care venise, de fapt, să filmeze un spectacol de poezie din sală, a întors aparatul şi a transmis în direct imaginea din balconul Operei, la TVR. Scandalul a fost imens şi viitoarea realizatoare a Memorialului Durerii a fost a doua zi injuriată şi sancţionată în plenul parlamentului fesenist. Câteva zile mai târziu, la 21 decembrie, după un miting aniversar organizat tot de Alianţă, în Piaţa Universităţii, coroanele depuse de Ion Iliescu au fost vandalizate. Nu se ştie cine a făcut-o, dar televiziunea a acuzat în termeni violenţi tot Alianţa!
După ce recapitulezi asemenea episoade, de neconceput într-o democraţie, stai şi te întrebi ce urmărea prin ele o putere atât de sigură pe avantajele ei materiale nelimitate. Evident că ura iraţională pe care o revărsa asupra bieţilor oponenţi (pe care nu-i considera nici măcar adversari politici, ci bandiţi, trădători, spioni şi fascişti) trăda o teamă ocultă faţă de legitimitatea, ameninţătoare pentru ea, a ideilor fondatoare ale Alianţei. În noiembrie 1991, când s-a constituit Convenţia Democratică, la formarea căreia Alianţa pusese umărul, la ale cărei programe lucrase cu specialiştii ei şi în ale cărei campanii electorale urma să se implice prin uriaşele sale mitinguri, furia FSN s-a reluat în forme noi: Alianţa era invitată acum imperativ (dacă vrea să facă politică) să devină partid. De ce face politică dacă s-a declarat (!) apolitică? Era o ipocrizie, însă, căci acuzaţia nu era motivată de dorinţa de a concura la urne cu personalităţi ale Alianţei, ci de teama faţă de ideile insuflate Convenţiei. Ceea ce astăzi apare ca o banalitate oarecare (integrarea în structurile euroatlantice, reforma economică, lupta contra corupţiei, reforma clasei politice, garantarea proprietăţii, libertatea reală a presei) apărea atunci ca factor disturbator, ca împotrivire la dictatura de tip asiatic ce se pregătea României. Şi, într-adevăr, peste şase ani, o nouă putere, bazată pe Convenţia Democratică, realiza alternanţa, împiedicând procesul de bielorusificare a ţării. Cu principii declarate de mult de Alianţă, cu un Contract pentru România, cu proiecte de justiţie socială şi morală, de reorganizare administrativă.
Alternanţa la putere. Vinovaţi de altruism
Drumul până aici a fost greu. Greu a fost şi pe urmă. Mai ales pentru Alianţa Civică, care gândise totul pentru ajungerea la putere a altora şi nu-şi reţinuse nimic pentru ea. Neavând un sediu al ei, cu un singur telefon instalat, în două camere improvizate, asigurându-şi chiria din cotizaţii şi din copii trase contra cost pe un xerox rablagit, având o conducere neremunerată, care mergea pe jos şi cu tramvaiul, Alianţa Civică a realizat o performanţă ce îi deranja nu numai pe adversari, dar şi pe partenerii de luptă. Puţini dintre aceştia – şi în primul, şi în primul rând Corneliu Coposu – erau conştienţi de altruismul ei. Pe cei mai mulţi îi agasa tocmai faptul că nu puteau concepe un altruism atât de dezinteresat încât părea suspect. Cine îşi mai părăseşte de bună voie profesiunea, fără să aştepte vreun beneficiu politic? Cine este nebun să lucreze numai şi numai pentru principii morale, fără să aspire la un loc în vreun consiliu de administraţie, la o sinecură în AGA, ba refuzând chiar posturile de ministru sau de ambasador? Fiecare miting în care Alianţa invita partidele din CDR era considerat de acestea o încercare de transformare în „suprapartid“. Fiecare îndemn ca grupurile parlamentare CDR să aibă şedinţe comune sau ca parlamentarii să se întâlnească periodic cu alegătorii era considerat o încercare ocultă de a „conduce din umbră“. Odată uitate obligaţiile luate în campania electorală, politicienii nu permiteau nici măcar celor ce giraseră pentru ei să le reamintească promisiunile.
Cu Partidul Alianţei Civice, pe care l-a creat pentru a stimula o reprezentare în parlament şi o întărire a Convenţiei, relaţiile au fost până la urmă deosebit de rele, pentru că, folosind aura Alianţei, partidul a luat-o în cu totul altă direcţie decât promisese la început, bătându-şi de la un timp joc tocmai de cea care îi dăduse viaţă. În conferinţele săptămânale de presă, preşedintele, secretarii şi purtătorii de cuvânt îşi exersau ironiile asupra Alianţei, repetând – iarăşi şi iarăşi – teoriile FSN că – dacă vrea să facă politică – trebuie să se transforme ea însăşi în partid (făcându-se că uită că partidul acela era tocmai PAC).
Nu altfel s-a purtat cu Alianţa Civică preşedintele pe care l-a sprijinit să ajungă la Cotroceni. Emil Constantinescu s-a afişat cu Alianţa doar când avea nevoie de un sprijin explicit şi urgent, cerut de ochii lumii. În rest, a respins orice sfat, orice sesizare critică, a minimalizat orice observaţie binevoitoare care i se aducea. Când insistenţele Alianţei şi AFDPR în a-l determina să-şi respecte promisiunile electorale l-au plictisit, nu s-a sfiit să inspire pe un ziarist să scrie un editorial, rămas de pomină, în care se insinua că preşedinta Alianţei vrea să conducă ţara din umbră! După Constantinescu şi cei din staff-ul său, CDR nu fusese decât o coaliţie electorală şi care şi-a pierdut raţiunea de existenţă. A ajuns până la urmă să numească, în 1997, Alianţa Civică „un club al frustraţilor“. Ruptura părea definitivă, dar asta nu l-a făcut pe preşedinte să evite asemenea situaţii, iar în congresul următor (unde era doar unul dintre invitaţi) a ţinut un discurs de două ori mai lung decât raportul preşedintei, plângându-se că intelectualii l-au trădat nesusţinându-i proiectele. Nu mai vorbesc de faptul că, în memoriile publicate la puţin timp după defecţiunea sa din iulie 2000, fostul preşedinte o acuza pe fosta sa susţinătoare că a procedat moralist, ca o stareţă de mănăstire (uitând probabil că – patru ani mai devreme – tocmai enigmaticul „călugăr Vasile“ îi purtase noroc după disputa televizată cu liber-cugetătorul Ion Iliescu)!
Ultima deziluzie a Alianţei în raport cu partenerii din Convenţie a avut loc în acel trist sfârşit de guvernare din anii 1999-2000. A încercat să-i convingă să înceteze şirul neîntrerupt de ofense şi de agresiuni verbale cu care se tratau unii pe alţii. Au avut loc numeroase runde de convorbiri la sediul Alianţei, dar încăpăţânarea reciprocă n-a cedat, iar, la alegerile următoare, centrul-dreapta a părăsit aproape total parlamentul, din cauza dezbinării. Ion Iliescu n-a scăpat, din nou, prilejul să vitupereze contra Alianţei, care se străduia să salveze ce se mai putea, asemănând-o cu „acele organizaţii de extremă dreaptă din anii 30“. Finala sa la alegerile prezidenţiale din anul 2000 a arătat că extremismul era altundeva...
A fost nevoie de Alianţa Civică?
După atâtea victorii, acceptate ca tot atâtea înfrângeri, întrebarea este: în peisajul politic românesc a fost oare nevoie de Alianţa Civică? Au folosit la ceva sacrificiile ei, care s-au ales mai degrabă cu reproşuri şi incriminări decât cu mulţumiri şi recunoştinţă? La ce au folosit ideile ei „înaintemergătoare“ (cum le-a numit un editorialist în România liberă)? Ce rost au avut şedinţele ei săptămânale de consiliu? Conferinţele trimestriale? Congresele anuale? Zecile de mitinguri pentru „Reformă şi adevăr“, călătoriile în ţară, sprijinirea celor 39 de filiale judeţene, „Dialogurile Alianţei Civice“, ţinute peste tot, atât în aule universitare, cât şi în cămine culturale săteşti? Ce s-a ales de miile de declaraţii, petiţii, proteste, propuneri, iniţiative? Dar de campaniile electorale din pieţe şi târguri? De sondajele de opinie făcute din om în om? Cine mai ştie de contribuţia ei la întocmirea programelor CDR şi a „Contractului cu România“? De cărţile editate, de organizarea simpozioanelor despre tehnica electorală, de participarea membrilor ei la comisiile de supraveghere a alegerilor, de campaniile de curăţire a oraşelor, de împărţire a ajutoarelor către copii, bătrâni şi nevoiaşi? De viaţa tumultuoasă a filialelor, în care mii de membri şi voluntari îşi riscaseră situaţia profesională în lupta cu mafiile locale?...
Alianţa Civică a fost totuşi unică în epopeea acestei perioade, pentru că a dovedit că se poate. Edmund Hillary, exploratorul Himalayei, întrebat la vremea sa de ce s-a aventurat spre acest superlativ primejdios care era vârful Everest, a răspuns simplu: „Pentru că el există“.
Alianţa Civică a dovedit că se poate urca oricât de riscant în lumea ideilor, principiilor şi speranţelor, chiar dacă ştii că la un moment dat vei coborî doar în istorie.
* * *
Documente definitorii (selecţie)
8 noiembrie 1990 – 3 noiembrie 1996
Declaraţia de principii
Carta Alianţei Civice
Declaraţia de reconciliere naţională
Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Declaraţia Alianţei Civice cu privire la drepturile şi libertăţile minorităţilor naţionale, lingvistice şi religioase
Apelul Alianţei Civice către Biserica Ortodoxă
Apelul Adevărul despre revoluţie
Codul de deontologie politică
Propunerile Alianţei Civice pentru perfecţionarea activităţii Convenţiei Democratice
Propunerile Alianţei Civice referitoare la evaluarea de către CDR a rezervelor de specialişti
Declaraţia Alianţei Civice împotriva manipulării politice a sentimentului naţional
Reforma clasei politice şi a administraţiei
După 3 noiembrie 1996
Declaraţie despre starea coaliţiei
Comunicatul Alianţei Civice cu privire la autosuspendarea din Convenţia Democrată
Responsabilitatea oamenilor politici, o formă a moralităţii
Declaraţia de susţinere a Legii accesului la dosarele fostei Securităţi
Apel către clasa politică
La aniversarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
Poziţia Alianţei Civice cu privire la implicarea armatei în evenimentele din decembrie 1989
Declaraţia referitoare la integrarea euro-atlantică a României
Scrisoare deschisă a Alianţei Civice către Convenţia Democrată
Declaraţie-apel pentru aflarea adevărului despre mineriade
(www.aliantacivica.ro)
Taguri:
Alianta Civica, Partidul Aliantei Civice, CDR, Corneliu Coposu, Ana Bandiana.
