Pe aceeași temă
În cele din urmă, am decis în favoarea unui compromis între cele două alternative extreme. După identificarea unei prezumţii foarte generale, care dă o marcă specifică a liberalismului clasic (prezumţia în favoarea libertăţii), am încercat să urmăresc principalele filiaţii în care se aşează teoriile liberale clasice. Criteriul de clasificare utilizat a fost cel al relaţiei cu viziunile morale de fundal. Astfel, avem de-a face, pe de-o parte, cu filonul deontologist, centrat pe o apărare a drepturilor individuale, pornind de la statutul moral special atribuit persoanei umane individuale (în tradiţia lui Locke şi Kant), pe altă parte, cu tradiţia consecinţionistă, în două ipostaze diferite (utilitarismul clasic inaugurat de Bentham şi Mill, respectiv consecinţionismul nonagregativ al iluminiştilor scoţieni). În subsidiar, am încercat să arăt cum reverberează aceste opţiuni fundamentale în contribuţii ale filosofiei politice contemporane.
Care ar fi lecţiile pe care le-am învăţat scriind acest capitol şi pe care aş dori să le reţină un cititor grăbit? Aş numi, de fapt, două. În primul rând, cred că este instructiv modul în care, urmând „rute“ intelectuale diferite sau chiar opuse, liberalii clasici au ajuns la prescripţii asemănătoare cu privire la limitele acţiunii politice. În al doilea rând, mi-aş dori ca cititorul să reflecteze, chiar şi grăbit, asupra argumentelor din finalul capitolului împotriva identificării „folclorice“ a liberalismului clasic cu teoria „statului paznic de noapte“ (pe care prea puţini liberali clasici au susţinut-o în formă pură).
Hiper-simplificările pot fi, uneori, utile, dar cu siguranţă nu ca fundament al unei culturi politice solide.