Pe aceeași temă
În marea lor majoritate, au fost intelectuali în primul sens, adică deţinători de diplome. De altfel, situaţia s-a agravat atunci când a început să crească numărul celor cu diplome de la universităţi private, fiindcă la noi educaţia privată e contrariul a ceea ce este ea în America. Au existat şi angajamente impecabile, chiar dacă episodice, ale intelectualilor critici. Andrei Pleşu e emblematic în această privinţă, el fiind ministru de două ori, apoi consilier al preşedintelui. Ar fi foarte interesant un studiu despre membrii comunităţii universitare angajaţi în politică. Propria mea universitate, cea din Bucureşti, a dat până acum un preşedinte (Emil Constantinescu), doi prim-miniştri (Victor Ciorbea şi Adrian Năstase), numeroşi miniştri - de la Valeriu Stoica şi Teodor Meleşcanu, la Mihai Golu, Cătălin Zamfir sau Alexandru Athanasiu, ca să nu mai vorbim de cei care au abandonat cariera politică după o scurtă perioadă de angajare à plein temps - cum a făcut, de pildă, Nicolae Manolescu. Cred că politehniştii au fost mai puţini: grupul lor e dominat de E. Andronescu. Institutul de Construcţii a dat un premier (Tăriceanu), dar şi un fost ministru al Educaţiei (Petrescu). În fine, nu am toate datele, dar e cert că angajamentul elitelor universitare a fost masiv în ultimele două decenii. Sunt însă foarte vizibili şi cei cu educaţie precară. Emblema lor e Vanghelie. A existat, de altfel, un universitar care s-a simţit obligat să câştige voturi cu „garanţia“ primarului care a devenit bacalaureat după ce a fost votat de cetăţeni. E evident că d-na Andronescu - despre ea vorbesc - nu a vrut voturile universitarilor, ci ale lumii postindustriale de la periferia Capitalei. Folosesc prefixul „post“, pentru că Bucureştiul nu mai e un oraş industrial, pierzându-şi istoria de peste un secol şi devenind un oraş al birocraţiei de stat şi al sediilor sociale de bănci şi multinaţionale, dar populat încă masiv de generaţii crescute pe solul industriei socialiste. Această transformare nu a fost recuperată deocamdată de liberalism, făcând posibilă „complicitatea“ dintre primarul care vorbeşte cu greu limba română şi rectorul Politehnicii.
Când aleg să facă politică activă, politică de partid, nu cumva, cel puţin în România, intelectualii sunt cam naivi? Chiar dumneavoastră – în seria de acuze blânde care vi s-au adus şi vi se aduc, inclusiv de către oameni aflaţi de aceeaşi parte a baricadei politice – vi s-a reproşat că sunteţi un naiv, un idealist...
„E naiv“ reprezintă deja un clişeu. Cine spune asta vrea fie să te jignească, fie - nu e paradoxal! - să te protejeze. E mai interesantă soarta „idealismului“. Sub comunişti, duşmanul de clasă era numit „idealist“. Antonimul era „materialistul“, omul lucid, înrădăcinat în solul ferm al convingerilor progresiste. Acum, „idealistului“ nu i se mai opune „materialistul“, leninistul cu origine sănătoasă, ci „pragmaticul“, adică omul fără niciun fel de convingeri, ci doar capabil să atingă obiective stabilite de specialistul în marketing politic. Din punctul acesta de vedere, e un regres - materialistul era măcar amicul materiei, în vreme ce pragmaticul nu mai are niciun amic... Dincolo de aceste accidente semantice, în politică e nevoie de idealuri. De altfel, ce activitate umană e lipsită de ideal? „Bine, bine, dar ce idealuri?“, veţi întreba, pe bună dreptate. Idealurile politice nu sunt foarte numeroase. Mă văd obligat să aşez în fruntea listei libertatea. Aceasta e urmată - de fapt, ar trebui să spun că e legată - de egalitate. Da, libertatea nu mai poate fi gândită - ca în secolul al XIX-lea - în absenţa sau în dispreţul egalităţii. Democraţiile liberale sunt un univers al libertăţii în egalitate.
