Pe aceeași temă
Politica de la noi e atât de simplă, încât nu îţi trebuie dioptrii ca să ai o lectură corectă. Totul e vizibil cu ochiul liber. America a fost importantă dintr-un alt punct de vedere. Acolo am văzut că politica poate să fie cu totul şi cu totul altceva decât ceea ce ştiam noi, adică o propagandă în care între cuvinte şi realitate e o prăpastie. Mi-am dat seama că există o responsabilitate a omului public, fie că este politician, fie că e jurnalist sau formator de opinie. Cred că din instinct m-am îndreptat în acea direcţie, pentru că eu văd acolo un model care, înainte de a fi public şi politic, este etic. Ca om de litere, trăiesc în această naivitate a eticii. Conversând recent cu nişte prieteni, mi-am dat seama că noi, intelectualii, suntem, de fapt, defecţi. Etica, moralitatea nu sunt lucruri pe care să le împărtăşească, nu zic marea majoritate a oamenilor de pe stradă, dar nici măcar o minoritate.
Vorbeaţi mai înainte de o agendă ignorată a intelectualilor critici. Care ar fi principalele predicate ale acestei agende?
Nu e neapărat agenda intelectualilor critici din România, pentru, că, în măsura în care mă includ şi eu în rândul lor şi în măsura în care am funcţionat în această paradigmă, ea este împrumutată, cu decalajele de rigoare, din ceea ce se întâmplase în ţări precum Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, chiar Iugoslavia, în perioada comunistă. Noi trăim acest blestem al lovinescianismului, de a fi obligaţi mereu să ne sincronizăm. Dar sincronizarea s-a produs cu patru-cinci-şase, poate cu zece ani, mai târziu. Deci noi eram intelectuali critici când intelectualii din ţările pe care le-am pomenit erau deja foarte implicaţi în activităţi publice, făceau administraţie, erau parlamentari, erau în guvern, conduceau ministere. Până la urmă, noţiunea de „intelectual critic“ (sau „public“) este şi puţin naivă, şi puţin idealizantă şi poate chiar autoflatantă. A te pune în postura unui tip de arbitru, când jocurile se fac „în spatele uşilor închise“, implică o doză masivă de prostie. Aşa am fost în primele zile ale lui 1990 şi aşa am rămas şi în clipa de faţă. În mod fundamental, sunt un naiv care crede că lucrurile pot să meargă şi bine. Faptul că scriu despre aspectele negative şi că dau impresia de pesimism e fals, pentru că eu de abia aştept să fiu contrazis.
În două vorbe, ca opţiune politică, de ce sunteţi mai aproape decât orice altceva? Care e cămaşa doctrinar-ideologică pe care o îmbrăcaţi?
În mod clar, sunt foarte apropiat de valorile liberale. Mă refer atât la liberalismul clasic, liberalismul de secol XIX, care are în centru conceptul de laissez faire, în care iniţiativa privată şi oportunitatea trebuie speculate cu orice chip, cât şi formula moderată din Statele Unite de până la mijlocul anilor 90. Cam atunci cred că s-a schimbat paradigma: o ţară extrem de antreprenorială, dar care are şi deschideri pentru nevoile şi pentru drepturile esenţiale ale omului, nevoi de natură educaţională, culturală, recreaţională a început să aibă şovăieli privind drumul de urmat. Cred că sunt, la nivel ideologic, un eclectic, un fel de combinaţie de mai multe lucruri. Nu sunt condus, aşadar, de o ideologie anume şi nu mă supun în mod unilateral unei singure direcţii. Sunt incapabil de disciplină de partid. Natura mea e mai degrabă cârtitoare, aşa încât aş putea spune că, în funcţie de situaţii, sunt în diverse feluri. Dimineaţa s-ar putea să fiu liberal, la prânz să fiu într-o situaţie social-democrată, iar seara pot să fiu anarhist sau libertarian. Deci, din punct de vedere ideologic, nu se prea poate pune bază pe mine!
