Pe aceeași temă
Cetăţenii europeni tind să-şi îndrepte privirea către Uniunea Europeană în aşteptarea multor lucruri. Această privire încărcată de speranţă îndreptată către „templul“ din Bruxelles poate viza obţinerea unui contract, plata unei subvenţii sau chiar reducerea efectelor negative ale crizei economice şi financiare. Mai mult decât altceva, însă, cetăţenii europeni îşi îndreaptă privirea către Bruxelles sperând că Uniunea va reuşi să îi sprijine în domeniul politicii sociale.
Contrar unei credinţe larg răspândite după căderea Cortinei de Fier şi naşterea revoluţiilor democratice din Europa de Est, Istoria nu s-a sfârşit, iar capitalismul neînfrânat nu reprezintă o soluţie. Traversăm o perioadă în care din ce în ce mai multe persoane sunt confruntate cu sărăcia şi cu şomajul, o perioadă în care este necesară reinventarea modelului economic european care a permis prosperitatea postbelică a jumătăţii vestice a continentului. Acest model nu se baza pe capitalismul de cazino, pe pieţe, produse financiare derivate sau pe producerea alchimică a banilor. Dimpotrivă: modelul echilibra capitalul cu munca într-o manieră judicioasă, pentru a genera profituri rezonabile, bazate pe o adevărată producţie şi pe o grijă veritabilă pentru persoanele ale căror eforturi stăteau la baza economiei.
De-a lungul anilor, s-a pierdut o mare parte din inspiraţia iniţială oferită de deceniile postbelice. Pe măsură ce planurile iniţiale de a construi o uniune politică, de fapt o federaţie europeană, s-au sfărâmat de-a lungul anilor ´50 şi au fost înlocuite de logica integrării economice, Europa a devenit o entitate responsabilă pentru liberalizare. A căpătat competenţe pentru a împiedica formarea monopolurilor şi a le dezmembra pe cele existente, a fost însărcinată cu crearea Pieţei Comune, desfiinţarea subvenţiilor şi a ajutorului de stat pentru întreprinderi. Toate aceste măsuri ar fi fost pozitive, dacă ar fi fost dublate de autoritatea corespunzătoare pentru a corecta excesele inerente atunci când pieţele sunt lăsate să funcţioneze neîngrădit. Din păcate, însă, acest lucru nu s-a întâmplat.
Uniunea Europeană iniţiază astăzi programe destinate ţărilor care au fost cel mai grav afectate de către criză, inclusiv prin încurajarea reducerii pensiilor şi a veniturilor minime. Ca şi când nu ar fi deja ruşinos faptul că nu toate statele membre ale UE au salarii minime şi că, dintre cele care au aceste salarii minime, unele sunt ridicol de mici în comparaţie cu nivelul de viaţă! Ludwig Erhard probabil se răsuceşte în mormânt.
Adevărul este că Uniunii Europene i-au fost transferate responsabilităţile mai puţin populare (liberalizarea şi economia de piaţă), în timp ce statele membre au păstrat competenţele care pot aduce actorilor politici naţionali favorurile electoratului: domeniul politicii sociale. Uniunea Europeană are competenţe în ceea ce priveşte durata şi condiţiile de muncă, iar legiuitorul european ar putea, într-o zi, să se decidă să armonizeze dreptul la pensie la nivel european. Însă nu putem vorbi cu adevărat despre o reală politică socială a Uniunii. Pur şi simplu, aceasta nu a intrat niciodată în calcul.
Una dintre contradicţiile (şi de fapt defectele de construcţie) ale UE este faptul că nu reflectă adevărul simplu conform căruia politica economică şi socială sunt, prin definiţie, strâns legate şi nu pot fi tratate, prin urmare, la nivele politice şi instituţionale diferite. Aceasta nu înseamnă că avem nevoie de un sistem de securitate socială unic. Dar Uniunea Europeană trebuie să fie capabilă să acţioneze în domeniul politicii sociale şi să capete capacitatea de a corecta piaţa, de a stabili modele de bune practici şi de a se asigura că modelele sociale naţionale nu sunt extrem de diferite.
Pentru a ajunge la o armonie între domeniul economic şi cel social la nivelul politicilor europene, este nevoie de stimulente puternice din partea Comisiei Europene, cât şi ca statele membre să accepte că această transformare este în interesul lor. Fără o viziune comună asupra sistemului economic pe care ar trebui să-l avem, nu vom reuşi să ne îmbunătăţim competitivitatea şi să minimalizăm dezechilibrele macroeconomice. Politica socială face parte din sistemul economic.
Agenda Europa 2020 se referă la această problemă, deşi mai degrabă într-un stil descriptiv, şi nu unul care propune soluţii. Explicaţia probabilă este că statele membre sunt dispuse să descrie ambiţii comune, dar nu şi să se angajeze să le atingă împreună. Asistăm în continuare la un conflict între subsidiaritate şi solidaritate, statele membre considerând pur şi simplu că sunt mai avizate decât instituţiile europene să se pronunţe asupra majorităţii politicilor. Nu există niciun motiv să credem că instituţiile europene sunt mai competente decât cele naţionale, însă provocările cu care se confruntă continentul nostru sunt de aşa natură, încât cooperarea este preferabilă confruntării.
Statele membre sunt angajate într-o luptă de lungă durată cu instituţiile europene asupra competenţelor şi prerogativelor asumate de fiecare în parte. Unul dintre domeniile în care acest aspect a fost în mod special vizibil este tocmai politica socială. În acest domeniu, la fel ca în multe altele, este momentul să admitem că nu putem fi competitivi unul împotriva celuilalt şi că nu putem avea o piaţă comună funcţională, dacă nu ne leagă o concepţie comună asupra dimensiunii sociale a vieţii economice. Dacă nu putem avea o piaţă comună funcţională, nu vom putea depăşi criza, deoarece nu vom avea nici măcar jumătate din creşterea economică necesară. Mulţi cetăţeni ştiu deja asta şi mult mai mulţi se aşteaptă să găsim soluţii comune. Este datoria noastră să nu îi dezamăgim.
Frank Engel este deputat european, ales pe listele Partidului Creştin Social Luxemburghez. Fost colaborator al lui Jacques Santer, el este în prezent membru al Biroului PPE şi membru al Comisiei pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale din Parlamentul European.
