Pe aceeași temă
Acum câţiva ani, opoziţia între „vechea“ şi „noua Europă“, între Vest şi noii veniţi din Est era clivajul principal în Europa. Discuţiile recente legate de disciplina bugetară în UE au adus însă în prim-plan confruntarea radicală dintre Nord şi Sud.
O lectură des întâlnită a crizei datoriilor suverane contrapune astfel un Nord virtuos din punct de vedere fiscal, respectuos faţă de constrângerile bugetare impuse de apartenenţa la zona euro unui Sud cu o gestiune haotică a finanţelor publice, unde disciplina bugetară nu este, în cel mai bun caz, decât o faţadă.
E drept că exemplul Greciei, unde politicienii aflaţi la putere au ascuns partenerilor lor europeni amploarea deficitului bugetar, nu face decât să dea apă la moară acestui tip de analiză. Pe de altă parte, distincţia între Nord şi Sud în interiorul zonei euro are un substrat foarte real din punct de vedere economic.
Din punct de vedere politic, însă, opoziţia Nord-Sud în materie de disciplină bugetară trebuie nuanţată. Mulţi au uitat că unele dintre statele din Nord ce apar astăzi ca salvatoarele euro şi noi apostoli ai ortodoxiei bugetare au contribuit în trecut prin acţiunile lor la erodarea disciplinei bugetare în Europa. Germania a fost, ce-i drept, statul care a inspirat adoptarea Pactului de Stabilitate şi de Creştere în 1997, temându-se ca nu cumva criteriile de la Maastricht să nu fie suficient de exigente şi cerând garanţii suplimentare pentru aderarea sa la Uniunea Monetară.
Puţini îşi mai aduc însă azi aminte că primii ani de existenţă ai Pactului de Stabilitate au fost marcaţi de deschiderea procedurilor de deficit bugetar excesiv împotriva Franţei şi Germaniei. Cele două mari state ale Uniunii au scăpat însă de mecanismul de sancţiune prevăzut în Pactul de Stabilitate graţie unei decizii a Consiliului, adoptată în noiembrie 2003. Apoi, în martie 2005, Consiliul European a adoptat o reformă ce permitea, în anumite cazuri, atenuarea substanţială a rigorii Pactului de Stabilitate.
Lecţia pe care ar trebui să o învăţăm pornind de la evenimentele recente este că avem nevoie de reguli severe pentru a asigura disciplina bugetară în Europa şi de o mai bună guvernanţă economică. Pachetul de guvernanţă economică, aşa-numitul „six pack“, adoptat în toamna aceasta de către Parlamentul European şi de către Consiliul Uniunii, reprezintă în mod clar un pas în direcţia potrivită. Pe lângă regulile menite să asigure sustenabilitatea fiscală a statelor membre pe termen lung, reforma în curs întăreşte în mod considerabil mecanismele preventive şi corective ale Pactului de Stabilitate, în scopul asigurării unei mai bune discipline bugetare. Însă oricât de bune ar fi noile reguli, fără o aplicare consecventă şi uniformă, fără o reală voinţă politică din partea statelor membre de a se supune acestei discipline, repetarea crizei actuale nu poate fi, din păcate, cu totul exclusă. Confruntată cu provocările celei mai serioase crize pe care a cunoscut-o din 1957 încoace, de la semnarea Tratatului de la Roma, Uniunea trebuie deci să îşi reinventeze arhitectura instituţională (ceea ce implică, foarte probabil, o modificare a tratatelor existente) pentru a crea un veritabil guvern economic european.
De aceea, s-ar putea ca diviziunile pe axe geografice să devină irelevante în noua Europă care se construieşte acum sub ochii noştri. În ultimele luni, gestionarea crizei datoriei greceşti a revenit Consiliului de Miniştri ai zonei euro, sub atenta pilotare franco-germană.
Chiar dacă, formal, asocierea Consiliului European a permis salvarea temporară a unităţii europene, suntem confruntaţi, pe termen lung, cu spectrul unei Europe cu două viteze: pe de-o parte, Europa celor 17 membri ai zonei euro, pe de altă parte, restul lumii, clubul eterogen compus atât din cei ce ar vrea să adopte euro, dar nu sunt încă în măsură să o facă, dar şi din cei care ar putea să fie membri ai zonei euro întrucât îndeplinesc nominal criteriile, dar au ales să rămână în afara zonei.
Într-un astfel de context, România are interesul de a explica partenerilor săi europeni că apartenenţa la zona euro ar trebui să fie un criteriu secundar. Faţă de cei ce susţin că viitorul Europei rezidă în unul sau mai multe cercuri, mai mult sau mai puţin integrate, ar trebui să subliniem că importantă este nu atât apartenenţa la euro, cât disponibilitatea unui stat de a se angaja în mod autentic într-o nouă etapă a integrării europene. Consolidarea zonei euro este o chestiune de interes general, fie că statul în chestiune aparţine sau nu acesteia.
