Pe aceeași temă
Uniunea Europeană a reacţionat rapid pentru a-şi adapta propriile politici la adresa ţărilor în tranziţie.
Primăvara arabă poate fi cu adevărat considerată o revoltă populară. Începând cu momentul în care Mohamed Bouazizi şi-a dat foc în Sidi Bouzid, în Tunisia, în decembrie 2010, acest val de revoltă nu a însemnat numai sfârşitul abrupt, după 24 de ani la putere, al regimului clanului Ben Ali, pe 14 ianuarie 2011. El a motivat societăţile frustrate şi defavorizate dintr-un anumit număr de state arabe să se ridice împotriva regimurilor autoritare, autocratice şi chiar dictatoriale ce au controlat multe dintre aceste ţări timp de decenii. Văzută din afară - inclusiv din UE -, regiunea a fost pentru o perioadă mult prea îndelungată percepută ca „stabilă“, dacă partidul şi guvernul la putere erau capabile să păstreze societăţile „calme“ sau „sub control“. Din moment ce rezistenţa organizată fusese de mult oprimată cu succes, cel mai adesea noile reţele de comunicare, Facebook sau Twitter, sau un simplu SMS au făcut ca veştile să se răspândească rapid şi ca mitingurile şi marşurile de protest să fie organizate atât de repede, încât structurile de securitate nu au avut nici o şansă să le împiedice.
Transmiterea online şi în direct, prin intermediul posturilor de televiziune respectate, ca Al Jazeera, Al Arabyia, France 24 sau BBC World Service, a asigurat conexiunea întregii lumi la aceste evenimente şi a motivat şi mai multe persoane să se implice personal în răsturnarea unor regimuri îndelung detestate.
În timp ce Tunisia a fost cea care a demarat şi a dus la bun sfârşit în mod paşnic prima rundă a democratizării prin alegerea unei adunări constituante, Libia a trebuit să traverseze un conflict armat internaţionalizat ce s-a terminat cu moartea dictatorului. Yemenul a avut nevoie de mai bine de un an pentru a scăpa de preşedintele Saleh, iar revolta majorităţii şiite din Bahrein a fost înăbuşită graţie tancurilor saudiene. Regele Marocului şi cel al Iordaniei au încercat până acum să răspundă cererilor de reformă printr-o abordare de la vârf spre bază. Preşedintele Algeriei a anunţat organizarea de alegeri parlamentare democratice pentru 10 mai 2012. O misiune de observare electorală a Uniunii Europene este, de altfel, pe punctul de a acompania acest proces.
Egiptul este de departe cea mai mare ţară arabă. Cetăţenii săi au reuşit să-l răstoarne pe preşedintele Mubarak şi guvernul său. Însă un consiliu militar continuă să conducă ţara şi este încă neclar dacă armata este gata să predea puterea sau doreşte să îşi menţină vechiul rol politic de „stat în stat“. Alegerile pentru parlament au condus la afirmarea Frăţiei Musulmane ca cel mai larg grup parlamentar, urmat de Partidul Luminii, un partid islamist salafist, şi de câteva alte partide laice mai mici. Problemele sociale enorme - sărăcia larg răspândită, şomajul, analfabetismul, o imensă rată a naşterilor - sunt dublate de un mare potenţial pentru conflicte religioase, mai ales dată fiind prezenţa a 8 milioane de creştini copţi în această ţară. Drepturile femeilor sunt şi ele contestate.
Siria se confruntă foarte probabil cu un război civil de lungă durată. Partidul Baas al preşedintelui Assad, aflat la putere, şi cercurile militare din jurul acestuia reprezintă din punct de vedere etnic minoritatea alawită. Acest grup riscă pierderea controlului economic şi politic asupra ţării şi nu vrea să accepte nicio democratizare reală sau vreun partaj al puterii. Livrările de arme ruseşti către Siria şi vetoul împotriva unor sancţiuni eficace au izolat Rusia de partenerii din Vest, Liga Arabă şi majoritatea populaţiei Siriei.
În mijlocul tuturor acestor evoluţii, conflictul israelo-palestinian este tot nesoluţionat, iar tensiunile în jurul Iranului cresc din cauza temutului statut de ţară nucleară pe care acesta l-ar putea atinge în curând şi din cauza unui posibil atac militar israelian la adresa regimului mulahilor.
Care a fost reacţia UE până acum, dată fiind complexitatea situaţiei din regiune şi ce ar mai trebui făcut?
Urmărind îndeaproape evenimentele, Uniunea a reacţionat rapid pentru a-şi adapta propriile politici la adresa ţărilor în tranziţie. În februarie 2011, Consiliul European a cerut stabilirea unui nou parteneriat cu această regiune, ceea ce a condus la publicarea a două comunicări, prezentate în comun de Comisia Europeană şi Înalta Reprezentantă pentru Afaceri Externe şi Securitate, pe 8 mai 2011 - Un parteneriat pentru o democraţie şi prosperitate împărtăşită cu ţările sud-mediteraneene, respectiv pe 25 mai 2011 - Un nou răspuns la o vecinătate în schimbare. Spre deosebire de politicile din trecut, UE cere astfel acum edificarea de democraţii „profunde“ şi aplicarea condiţionalităţii prin principiul „more for more“.
Şi Parlamentul European a reacţionat prompt, adoptând rezoluţii ce susţineau acţiunea forţelor schimbării din aceste ţări. În baza acestei atitudini generale de susţinere, Parlamentul European a acordat în 2011 Premiul Saharov pentru libertatea de gândire unui grup de 5 activişti ai Primăverii arabe pentru contribuţia lor la schimbările istorice din ţările lor respective şi ca „simbol pentru toţi cei ce luptă pentru demnitate, democraţie şi drepturile fundamentale în lumea arabă şi dincolo de aceasta“. Recent, Parlamentul European a demarat munca legislativă pentru adaptarea Instrumentului European pentru Politica de Vecinătate (IEPV) care este principalul instrument de finanţare pentru această regiune.
În ciuda evoluţiilor pozitive în unele dintre ţările arabe, nu putem ignora provocările ce rămân încă. Din acest punct de vedere, ar trebui să le fie spus foarte clar guvernului egiptean şi armatei din această ţară că ar trebui să considere prezenţa europeană în Egipt ca un instrument pentru tranziţia democratică ce le stă la dispoziţie. Este, prin urmare, inacceptabil ca ONG-urile americane şi europene să fie aduse în faţa justiţiei pentru acţiunile lor recunoscute şi transparente. UE şi statele sale membre au o imensă experienţă în organizarea proceselor de tranziţie, în ceea ce priveşte reformele administrative, economice şi sociale. Asemenea experienţe sunt puse la dispoziţia tuturor statelor în curs de reformare, ca şi celor care, precum Algeria, abia pornesc pe acest drum. Suntem capabili să furnizăm agende de cooperare specifice sau să adaptăm acordurile existente noilor circumstanţe. În sfera politică, oferim, printre alte forme de implicare, observarea alegerilor, pentru a spori credibilitatea proceselor electorale. În sfera economică, deschiderea pieţelor noastre pentru produsele din aceste ţări este o opţiune concretă. O altă opţiune e reprezentată de proiectele pentru energiile regenerabile, de tipul Desert-tec. Migraţia circulară este şi ea o chestiune de discutat.
Violenţa regimului sirian împotriva propriei sale populaţii şi răspunsul insuficient al comunităţii internaţionale sunt inacceptabile. În cadrul Naţiunilor Unite trebuie să facem eforturi sporite pentru a convinge China şi Rusia că este în interesul lor să nu continue să susţină acest regim corupt şi violent. Sancţiunile la adresa Siriei trebuie să devină comprehensive, ceea ce înseamnă un embargo politic şi economic complet. Turcia ar trebui să fie susţinută în mod activ şi vizibil, mai ales la graniţa cu Siria, în perspectiva primirii maselor de refugiaţi din Siria. Accesul umanitar al personalului Crucii Roşii în zonele de conflict trebuie să fie garantat de către regim. Opoziţia ar trebui să fie susţinută atât politic, cât şi logistic cu materiale medicale, dezertorii din armată ar trebui să aibă acces la informaţii secrete asupra mişcărilor de trupe guvernamentale, iar răniţii ce reuşesc să plece din această ţară ar trebui să fie trataţi pe teritoriul UE, dacă este nevoie. Ambasadorii UE restanţi în Siria ar trebui şi să plece, iar ambasadele siriene în UE ar trebui să fie izolate politic.
În ceea ce priveşte Iranul, ar trebui, împreună cu SUA, să îndemnăm această ţară să se întoarcă la masa dialogului, să practice transparenţa şi să permită accesul la programul său nuclear. În paralel, toate informaţiile disponibile despre starea actuală a programului nuclear iranian trebuie să fie publicate pentru a disipa orice percepţie greşită de tipul celor ce au dus în 2003 la războiul împotriva Irakului. În acelaşi timp, trebuie să cerem Israelului să nu atace Iranul, pentru că acest atac ar avea ca efect unificarea populaţiei în jurul unui regim în fapt detestat şi ar putea bloca orice progres în procesul de pace din Orientul Apropiat pentru câţiva ani.
În concluzie, Primăvara arabă văzută de la Bruxelles ne oferă o imagine amestecată. Însă politica noastră de vecinătate are potenţialul de a oferi răspunsuri specifice pentru fiecare ţară în acest cadru de cooperare ambiţios. Politicile şi proiectele Uniunii şi ale statelor membre pot să contribuie la construirea unei „stabilităţi“ în sfârşit bazate pe democraţie.
Michael Gahler este un politician german şi, începând cu 1999, deputat european. Membru al Grupului PPE, el face parte din Comisia de Afaceri externe, Subcomisia pentru Securitate şi Apărare şi este preşedintele Delegaţiei pentru Relaţiile cu Parlamentul Panafrican. În 2011 Michael Gahler a dirijat Misiunea Uniunii Europene pentru observarea primelor alegeri libere organizate în Tunisia după căderea regimului lui Ben Ali.
