Pe aceeași temă
„Populistul îi transformă pe alții în prizonieri ai propriului plan; îi invocă pe săraci, pe șomeri, pe bătrâni, neavând jenă să mimeze solidaritatea cu oameni al căror destin îi este indiferent.“
Intr-o lectură atentă la nuanțe, Iuda nu este doar trădătorul prin excelență, ci inclusiv prototipul populistului de oriunde și oricând. Să ne aducem aminte câteva episoade. Prima scenă se derulează în momentul în care, aflat în casa lui Lazăr, cel înviat, din Betania, Mântuitorul Hristos primește un semn de mulțumire din partea Mariei, sora celui readus din morți. Potrivit culturii orientale a ospitalității, aceasta Îi unge picioarele cu ulei prețios. Iuda, prompt, sugerează (sub forma unei întrebări) că, în loc să fi fost astfel risipit, uleiul putea fi vândut cu trei sute de dinari (era la curent cu situația de pe piață), care ar fi fost dați săracilor. Răspunsul lui Iisus este năucitor: de săraci nu o să scăpați niciodată, dar pe Mine nu mă aveți mereu printre voi (adică întrupat istoric). O astfel de replică, doar aparent cinică, era menită să domolească falsul angajament filantropic al celui care avea să Îl trădeze nu peste mult timp. A doua scenă are loc în chiar seara trădării, Iuda negociind anterior prețul schimbării „partidului“, adică al ieșirii din cercul ucenicilor prin aderarea la grupul celor care doreau moartea Fiului Omului. Identificarea Acestuia are loc prin cunoscutul sărut al lui Iuda, adică prin utilizarea improprie a unui gest menit să camufleze în fapt opusul său. Ultima scenă fixează sfârșitul celui care, după ce a trădat, este cuprins de remușcări. Convins între timp că a trimis la moarte un om nevinovat – Iuda asistă din mulțime la procesul religios al Mântuitorului –, el încearcă să îi convingă pe membrii Sinedriului că se înșală în privința lui Iisus. Aceștia îl trimit la plimbare, spunând că regretul lui îl privește doar pe el însuși. Autoexclus din rândul apostolilor și instrumentalizat de liderii religioși, Iuda este cu spatele la zid, găsind în sinucidere singura „ieșire“.
Ce înțelegem de aici în legătură cu tema noastră? În primul rând, populistul este cel care îi transformă în mod sistematic pe alții în prizonieri ai propriului plan. Concret, îi invocă pe săraci, pe șomeri, pe bătrâni și pensionari, neavând jenă să mimeze solidaritatea cu oameni al căror destin îi este, în fond, indiferent. Cultivând romantismul social, populistul pare acel erou desprins din mitologie, care, când totul părea pierdut, aduce soluția, propune planul de salvare. Este irezistibil. Casanova politic, amăgitor de profesie, escroc sentimental fixând cu coada ochiului banii (adică voturile) victimelor credule. Promite totul. Deschide orizonturi largi de așteptare, lipsite de orice legătură cu realitatea, exploatând fără scrupule capacitatea de autoamăgire a omului. Mai mult decât atât, populistul este cel care anunță vehement că va menține și întări starea de fapt. Victimele retoricii sale nu trebuie să facă niciun efort, altul decât acela de a-l vota. Încremenirea într-un moment istoric dat, anterior, este în fapt trăsătura generală a populismului, de unde și senzația irepresibilă de restaurație pe care o produce populistul ajuns la putere. Acesta vrea, de pildă, fie o „rasă pură“, care ar fi existat cândva, dar care s-a „diluat“ între timp, fie o societate a egalilor, dincolo de diferențele naturale, așadar imposibil de ignorat, de caracter și înzestrări, fie o Românie mare sau o Ungarie pe măsură, adică revizuind radical geografia actuală etc. Lista „proiectelor“ populistului este formată fără excepție din asemenea ajustări, îndreptări, corecturi, îndreptări, tăieri, reveniri, din binefaceri către asistații sociali și scumpiri pentru cei înstăriți. Pe scurt, cu un astfel de discurs, populistul va afișa un simț absolut al dreptății, va mima contopirea cu gloata pasivă, gata să aclame pe cel care îi livrează pâinea și circul.
În al doilea rând, lecția lui Iuda ne arată că populistul se folosește de slăbiciunile sistemului, în situația biblică dată de tensiunea dintre evrei și ocupanții romani. În traducere actualizată, un stat slab sau un partid guvernamental inabil sunt mană cerească pentru tipologia în cauză. Tribunul intereselor poporului va tuna împotriva mafiei, a hoților și corupților, a ciocoilor, ascunzându-și cu grijă propria corupție și propriul interes material. În România de azi, în ciuda apartenenței la UE și NATO, nu se poate spune că șantierul statului de drept a fost terminat, că ne sprijinim pe instituții capabile să ne mențină pe linia de plutire indiferent de tangajul vieții politice. Dimpotrivă. Suntem într-o situație periculos de fragilă. După ce au practicat o imorală „grevă parlamentară“ stipendiată, partidele ajunse zilele acestea la putere folosesc la maximum, dincolo de litera Constituției, parlamentarismul împotriva culturii, a memoriei istorice, a justiției. Mizeria umană a populistului iese la iveală cu forța alunecărilor de teren după ploile lungi. Descătușat, antrenând cioturile demisiilor etice și pietrișul frustrărilor, noroiul ajunge în mijlocul pieței publice, murdărind totul în cale. Așa cum trădarea maculează iremediabil raportul dintre oameni și comunități, nimic nemaifiind ca înainte, populistul își propune să distrugă sau cel puțin să compromită tot ceea ce au făcut „alții“. El se vede pe sine începutul lumii și capătul istoriei, prima și ultima instanță deopotrivă, exercițiul puterii transformându-se inevitabil într-un delir.
În fine, ajuns la scadența propriei turpitudini, când lumina intră în tenebrele minții rătăcite, populistul nu mai are nicio soluție. Se trezește gol sufletește. După ce, asemeni lui Iuda transformat în avocat ad hoc al săracilor, părea să promită totul, acum nu mai poate garanta nici măcar pentru propria persoană. Nu îl mai crede nimeni și foștii aderenți îi cer procesul. Este un om mort. De la această stare de faliment total, de demascare a imposturii fundamentale pe care a instrumentalizat-o doar pentru pofta de putere și bani, la fuga definitivă prin sinucidere este doar un pas. Moartea nu are în asemenea circumstanțe însă nimic profund, tulburător sau eroic, ci pare epilogul așteptat pentru o dramă care s-a jucat prost de la bun început. În termenii artei dramaturgice, este formula cea mai „ieftină“, din lipsă de alternative, de inspirație, autorul „lăsând“ pur și simplu ca personajul să dispară.
Combustia maximă de care se folosește discursul populist nu face altceva decât să grăbească momentul când vehiculul puterii trebuie să tragă la marginea drumului. Rămânând la termenii acestei comparații, nu foarte elegante, dar având avantajul clarității, diferența dintre politica de durată, cu respirație lungă și populism este dată de consum. În timp ce omul politic de carieră gândește în perspectivă, trecând inevitabil și firesc prin clipe diverse, având când șansa de a guverna, când pe aceea de a face opoziție (tot o șansă!), probându-și astfel caracterul, populistul nu vrea decât puterea, imediată și totală, punându-și în întregime resursele în slujba acestui scop unic. El nu posedă inteligența politică prin care să accepte înfrângerea, alternanța sau, în general, diversitatea actorilor, să aștepte, să aibă un proiect la care, de ce nu, să adere și alte forțe. Este motivul pentru care, la urma urmelor, soarta populiștilor este previzibilă. O veste bună pentru cei care, aici sau aiurea, se văd confruntați cu spectrul demagogiei politice. Important este de aceea să nu ne pierdem calmul și să nu dezertăm de la ideal.
Radu Preda este doctor al Universității Babeș-Bolyai din Cluj și director al Institutului INTER.
