Pe aceeași temă
Într-o lume marcată de Brexit, de revenirea competiției dintre marile puteri, cu un Orient Mijlociu în dezgregare, sunt toate șansele ca o bună parte din dezbaterea electorală din Statele Unite, dintre Donald Trump și Hillary Clinton, să se concentreze pe rolul Americii în lume. Așadar, ce ne-ar putea aduce o Administrație Hillary Clinton?
Cel mai important element de referință rămâne totuși Obama și „șovăiala" pe care a injectat-o în comportamentul SUA. Desigur, laitmotivul celor două mandate ale lui Obama a stat ferm sub convingerea că America trebuie să se dedice nation-building-ului intern, renunțând la campaniile de pacificare și stabilizare care deveniseră emblema lumii de după 11 septembrie. Obama rămâne produsul acelor segmente din societatea americană aflate sub șocul traumatic al Afganistanului și Irakului. În momente cheie – reacția față de ISIS sau față de regimul Assad –, Obama s-a aflat de partea celor care afirmau un scepticism programatic față de intervenționismul extern, perceput ca o deturnare de la mandatul primit de la poporul american și ca o nouă ocazie de a afunda America în nisipurile mișcătoare ale Orientului. În aprilie 2014, Obama avea să rezume elocvent crezul care i-a ghidat filozofia sa de politică externă timp de 8 ani: "Don't do stupid shit". Să ne amintim doar disprețul afișat în timpul interviului acordat revistei The Atlantic și lui Jeffrey Goldberg față de ceea ce Obama numește „playbook"-ul Washingtonului și care, în liniile sale fundamentale, tinde să recomande un răspuns predominant militar. Pe undeva, Obama împărtășește același fatalism realist care l-a oprit și pe George H.W. Bush să decidă o intervenție americană la începutul anilor '90 în Balcani: puterea limitată a Americii de a rezolva și media conflicte pretins ancestrale cu substrat etno-sectar. Irakul rămâne experiența sa formativă, lentila fundamentală prin care privește aceste aventuri considerate opționale pentru interesele americane.
În contrast cu Obama, care vede totul prin prisma Vietnamului generației sale (Irakul), Balcanii reprezintă pentru Hillary Clinton testul eficienței puterii americane. Ea s-a format în umbra dezbaterilor despre utilizarea forței care au marcat mandatele lui Bill Clinton. În timp, ea a fost puternic influențată de convingerile lui Richard Holbrooke sau Madeleine Albright - artizanii intervenționismului liberal de după Războiul Rece, un timp în care America era considerată „puterea indispensabilă". Rămâne foarte sugestivă întrebarea adresată de Albright (și pe care Hillary Clinton o împărtășește) generalului Powell, un custode al lecțiilor Vietnamului cunoscut pentru opoziția față de orice implicare americană în fosta Iugoslavie: „ce sens are să avem această superbă armată de care tot vorbești, dacă nu o putem folosi?". Până la un punct, Libia a urmat script-ul anilor '90 din Bosnia sau Kosovo: lovituri aeriene chirurgicale, cuplate cu ofensiva forțelor locale. Dar ce faci după etapa esențial cinetică și militară a operațiunilor? În Balcani, răspunsul a constat în lansarea unor eforturi extinse de „menținere a păcii", lipsite de un calendar artificial si politic, prin desfășurarea unor ample contingente cu atribuții deopotrivă militare și reconstrucție administrativă, care să consolideze câștigurile interimare obținute pe câmpul de luptă. Sigur se poate discuta mult despre progresele sau involuțiile din Balcani, dar în esență intervenția Vestului și a NATO a prevenit transformarea regiunii într-o Libie sau o Sirie avant-la-lettre.
Este veriga care a lipsit cu totul din Libia post-Gaddafi și care a compromis eforturile de stabilizare post-conflict. Libia a fost tratată ca și când prăbușirea lui Gaddafi era stația terminus, neglijând perspectiva vidului de putere rămas în urmă. Este un alt exemplu al sindromului misiunii îndeplinite de care suferă uneori Vestul. În cuvintele lui Derek Chollet, Libia a fost o încercare de a combina lecțiile Srebrenicei, impulsul de a acționa pentru o preveni o tragedie umanitară cu o anumită lectură asupra erorilor din Irak – „să nu intri și să încerci reconstruiești o țară prin forță". Dar fără o componentă din afară de peacekeeping și stabilizare precum în Balcani, un rol de care Obama nici nu a vrut să audă, rezultatul este cel pe care îl știm. Însă în asta constă și lecția potențială învățată de Hillary Clinton: „vacuumurile de guvernare și securitate sunt boala", grupurile precum Statul Islamic fiind doar un simptom al lor, spunea, recent, Michelle Flournoy, cea care foarte probabil va deține portofoliul Apărării într-o viitoare Administrație Clinton. Cu alte cuvinte, efortul trebuie să se concentreze pe ce urmează după dislocarea ISIS din zonele pe care le controlează, „pe forțele de securitate și mecanismele de guvernare care vor înlocui Statul Islamic".
Deseori politica externă americană alternează perioadele de flux cu cele de reflux. Din aceasta perspectivă este foarte posibil să ne îndreptăm spre o corecție de parcurs, centrată pe mai mult activism extern, la fel cum administrația Obama cu predispoziția sa pe pivotul intern a fost o reacție condiționată de excesele lui Bush. Pe scurt, o Administrație Clinton nu va avea șovăiala lui Obama pe dimensiunea de hardpower. Și asta s-a văzut prin ușurința cu care Hillary a interacționat și a sprijinit o serie de personalități cu care Obama s-a aflat deseori în profund dezacord: generalii Petraeus și McChrystal sau Robert Gates. Cât privește Rusia, Hillary Clinton nu a fost niciodată o mare fană a politicii de resetare dorită inițial de Obama. Cu siguranță, însă, va continua și consolida investițiile făcute de Administrația Obama în reasigurarea Flancului Estic și mai ales investițiile în credibilizarea capacităților de descurajare ale Alianței. Păstrând simbolistica rebalansării, este foarte probabil ca începutul Administrației Clinton să stea sub semnul unui pivot pentru securizarea Noii Europe. Extinderea NATO în acest spațiu rămâne o moștenire începută tot de un Clinton. La fel este de așteptat să continue o politică fermă în Marea Chinei de Sud. Este cea care a avertizat Beijingul că SUA au un „interes național în libertatea de navigație, în accesul la bunurile comune regionale și în respectarea dreptului internațional în Marea Chinei de Sud". Credința sa în aliante, în puterea indispensabilă a Americii și în capacitatea sa de descurajare conturează profilul ideal al leaderului pregătit pentru imperativul momentului: apărarea ordinii liberale aflate sub asaltul revizionismului marilor puteri și al Statului Islamic.
