Pe aceeași temă
Printre numeroasele surprize produse de ediția curentă a evenimentului artistic major documenta, care are loc o dată la cinci ani în micul oraș german Kassel, s-au înscris formula prin excelență în colaborare care a lăsat în urmă imaginea europeană a artistului individualist aflat în permanentă competiție (cu ceilalți, cu timpul), cât și prezența dominantă a unor nume cvasinecunoscute de artiști din țări îndepărtate precum Algeria, R.D. Congo, Tunisia, Uganda, Hong Kong, India, Bangladesh, Vietnam, Thailanda, Indonezia, Irak, Argentina, Columbia, Haiti.
Publicul ajuns la documenta 15 pentru a contempla obiecte frumoase ori pentru a-și confirma o liniștitoare părere despre sine, odată cu recunoașterea unor nume sonore de artiști, a fost în mare parte dezamăgit. Publicul grăbit, sosit cu dorința de a bifa și posta câteva fotografii iconice ale evenimentului, a fost de asemenea pus în încurcătură, deoarece curatorii documenta 15, colectivul indonezian ruangrupa din Jakarta, au ignorat filosofia timpului occidental (ce include precepte precum time is money), raportându-se mai degrabă la poeticul Jam Karet, conceptul timpului îngăduitor, elastic, timp de cauciuc specific arhipelagului indonezian - unul dintre puținele locuri în care oamenii încă au răbdare pentru a-și aștepta prietenii sau, de ce nu, pentru a pricepe o lucrare de artă.
Pentru a înțelege mai bine perspectiva curatorială ruangrupa (primul curatoriat colectiv de la documenta, al doilea curatoriat non-european după Okwui Enwezor în 2002), am aruncat o privire asupra volumului Who cares? 16 essays on curating in Asia (2010), unde o autoare chineză, curatoarea independentă Yeung Yang (fără studii formale, dar cu ani de practică intensă în domeniu), identifică curatoriatul asiatic cu o așa-numită politică a grijii, alternativă viabilă la curatoriatul rigid, instituțional și la vechiul criticism detașat, obiectiv (amintesc că obiectivitatea implică o situare rece, opozitivă a subiectului față de obiectul cercetat, fie acesta o lucrare, un artist sau o expoziție). Ținând cont și de faptul că ruangrupa (prescurtat, ruru) este un colectiv interdisciplinar de artiști, jurnaliști, specialiști în științe sociale, neimplicați în studii formale de istorie și critică a artei, nu este greu de dedus că modul aparte de curatoriat practicat anul acesta la documenta reprezintă la rândul său un demers exemplar de „curatoriat al grijii”.
Atis Resistans & Gheto Biennale, expoziție în Biserica St. Kunigundis Kassel
Interesați mai curând de cercetare și relaționare (artiștii cu alți artiști și cu echipa curatorială, publicul cu lucrările) decât de producția de obiecte, grupul de zece curatori a plasat astfel în centrul evenimentului chiar actul de construire a unui rizom: s-au trimis invitații directe întâi către 14 „lumbung membri”, apoi către 67 de artiști, colective, organizații, care au putut invita, la rândul lor, alți artiști. Structura flexibilă rezultată, cu peste 1.500 de noduri-artiști, ce pare să oglindească configurația arhipelagului indonezian, a patra țară din lume ca număr de locuitori, compusă din peste 17.500 de insule și peste 300 de grupuri etnice, a asigurat astfel distribuirea puterii decizionale și a inițiativei, dizolvând ierarhiile obișnuite și reinventând relația artist-curator-public.
Un fapt paradoxal este că totuși această structură rizomatică, pe lângă modelul budismului Mahayana de citire a lumii ca rețea sau plasă de pietre prețioase ce reflectă fiecare mai departe strălucirea celorlalte, invocă și interpretări proprii fenomenologiei germane. Astfel, oportunitatea invitației indonezienilor la Kassel poate fi susținută de compatibilitatea viziunilor orientale asupra lumii cu tema existențială a grijii. Amintesc că, în termenii fenomenologiei germane, grija (Sorge) este esența omului, iar omul nu poate exista decât odată cu lumea, deschis, în relație. Grija presupune luarea în seamă a celuilalt, lăsarea să fie a lucrurilor lumii (ca atitudine activă ce solicită un exercițiu de înțelegere a ființărilor în și pentru sine).
Conceptul-umbrelă al evenimentului a fost cel de lumbung, un termen indonezian folosit pentru hambarul în care o colectivitate își adună recoltele ce fac posibil viitorul comun. În cazul documenta 15, după cum declară ruangrupa, lumbung devine mai mult decât un simplu concept, devine o practică, un mod de a privi arta ca pe un proces dinamic, continuu, integrat cotidianității. Revenind la modul în care Yeung Yang definea curatoriatul asiatic ca politică a grijii, înțelegem că avem de-a face cu o relaționare de durată cu artiștii și lucrările, cu istoria personală a acestora, dar și cu modul în care contribuțiile artistice evoluează în cursul expoziției și chiar după încheierea acesteia. În acest sens, documenta 15 presupune inițierea unei platforme culturale globale care include ateliere, performance-uri și dezbateri, permițând partajarea ideilor, inovației, cunoașterii și interacțiunea interdisciplinară, dar și inițiative sustenabile precum înființarea Lumbung Kios(ks), unde artiștii pot vinde anumite produse și reinvesti în procesul artistic, construcția unei grădini vietnameze (Nhà Sàn Collective, Vietnamese Immigrating Garden, 2022, WH22,) ce permite gătitul comunitar, implicarea imigranților și aprovizionarea doritorilor cu semințe, cât și atelierul DIY Lumbung Press, în care artiștii și-au putut tipări materiale și cărți de artist și care va rămâne în Kassel spre folosință.
Nha San Collective Hanoi, „Grădina” (cu colaborarea vietnamezilor care trăiesc în Kassel)
Un alt concept-cheie pentru documenta 15 este cel de grup de lucru, magelis (consiliu politic, social sau religios, în arabă), ce vizează o colaborare pe termen lung. Artiștii au fost împărțiți în nouă astfel de grupuri, în cadrul cărora au partajat resurse și au negociat procesul artistic. Ca exemplu, artistul Dan Perjovschi, singurul român invitat la eveniment, membru al celui de-al optulea magelis alături de patru alte colective (Baan Noorg Collaborative Arts and Culture, Fehras Publishing Practices, Nhà Sàn Collective, The Nest Collective), a reușit să orienteze fonduri pentru crearea inițiativei comune Lumbung Press și să trimită o parte din bugetul său direct de producție acasă, la Sibiu. Aici, platforma de arte vizuale PAV curatoriată de Iris Ordean a preluat fondurile și, în urma unui parteneriat cu Centrul Cultural German și cu Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, a reușit să organizeze o serie de evenimente culturale de impact susținând asociații și artiști vizuali precum: Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen, Centrul Cultural Arab, Asociația Capital Cultural, Asociația Simultan Timișoara, dragoste Gallery & Dan-Raul Pintea, Lia Perjovschi & The Telescopic Space of Knowledge, Adina Mocanu, Ștefan Radu Crețu, Adriana Chiruță, Lavinia Creţu, Casandra Vidrighin, Miruna Radovici, Sorina Tomulețiu, Alexandra Coroi, Johannes Vogl.
Prin acest lanț magnetic al entuziasmului și colaborării, arta se propagă din Kassel către alte teritorii întâlnind activismul, politicile economice ale sustenabilității și identificării resurselor locale, prezervarea mediului și, nu în cele din urmă, strategii educaționale nonformale de învățare a tinerilor și sprijinire a părinților pentru a petrece timp cu copiii lor. Nu întâmplător, muzeul Fridericianum, pavilion central al documenta, devine Fridskul, un spațiu al educației orizontale, non-ierarhice centrate pe cotidianitate, în care arta și viața interferează dincolo de orice limită. Spațiilor dedicate studiului unei serii de arhive orientate pe comunități (Archives des luttes des femmes en Algérie, Asia Art Archive, Keleketla! Library, Siwa Plateforme, The Black Archives, Centre d’art Waza) li se alătură astfel o serie de ateliere DIY, printre care remarcabilul El Warcha din Tunisia propune inedite customizări ale mobilierului urban și recontextualizări ale celebrului lor proiect de cinema plutitor pentru râul Fulda. Se adaugă aici platformele GUDSKUL și RURUKIDS, spații publice de învățare și colaborare ce promovează egalitatea, solidaritatea, prietenia, partajarea, relaționarea. RURUKIDS, deschis copiilor, reunește locuri de joacă, spații de proiecție, ateliere de desenat, un dormitor și un Public Daycare proiectat de artista braziliană Graziela Kunsch pentru părinți și copii sub trei ani.
Cel mai impresionant proiect al programului Fridskul rămâne însă cel al lui Dan Perjovschi, reprezentantul României la documenta 15, în continuarea unor nume importante precum Ion Grigorescu, Lia Perjovschi la documenta 13 sau Geta Brătescu, Daniel Knorr la documenta 14. Sarcina a fost una dificilă, anume cea de a integra în atmosfera lumbung arhitectura clasicistă a muzeului Fridericianum (fondat în 1779 ca unul dintre primele muzee publice din lume). Rezolvarea găsită de Dan Perjovschi, prin lucrarea „Generosity, Regeneration, Transparency, Independence, Sufficiency, Local Anchor and most of all Humor”, a presupus transformarea celor șase coloane care susțin frontonul clădirii într-un așa-zis bilboard 3d, o tablă a programului Fridskul inscripționată cu desene ce ilustrează valorile lumbung: generozitate, regenerare, transparență, independență, încredere în sine și în contextul local și, mai presus de toate, umor. Fiecare coloană a fost astfel mai întâi vopsită într-un gri aproape negru care le-a rupt de registrul clasic, deturnându-le către mai noi sau mai vechi registre ale afectului, de la romantismul german și neoexpresionism la afro-futurism și post-punk. În cursul lunii mai, coloanele au fost acoperite de intervenții grafice tipice artistului obișnuit să deseneze critic, cu umor, direct pe pereții instituțiilor de artă din întreaga lume.
Într-o conversație purtată cu Dan Perjovschi chiar la fața locului, datorită amabilității Goethe Institut, care mi-a finanțat o călătorie de lucru în luna august, am discutat despre latura colaborării a proiectelor sale. Fiind unul dintre puținii artiști participanți neintegrați într-un colectiv, acesta își justifică invitația primită de la ruangrupa prin modul său de lucru relațional, mereu orientat către educarea artistică a tinerilor (vezi atelierele organizate individual, în colaborare cu Galeria Posibilă ori împreună cu Lia Perjovschi în contextul Arhivei de Artă Contemporană), și încurajarea activismului și a asociațiilor nou-înființate (vezi inițierea platformei PAV la Sibiu, colaborarea cu Eforie Colorat, Galeria 101 și multe altele). Mai mult de atât, pentru că umorul este principala sa armă, artistul amintește că, în procesul dificil de acoperire a coloanelor, un rol activ l-au avut ploaia, care de câteva ori a reușit să șteargă desenele, și păsările, al căror găinaț a fost, în cele din urmă, inclus în mod asumat în lucrare.
Desenele sale ludice, acompaniate de scurte, dar percutante comentarii socio-politice – UkrainE, Intelligent Misiles don’t blow!, Take the Z out of PANZER!, Desinvade CUBA!, Is China decolonising Hong Kong?, Kiss Ass or Kick Ass, PoWEr, co lllllllll ective, Les fleurs du NORmal, RasPUTIN WAR CRIMINAL, I am not exotic, I’m exhausted - au făcut înconjurul lumii, demonstrând puterea desenului, ca limbaj universal, și transformând coloanele negre de la Fridericianum în iconul documentei 15. Întorcându-mă la negru și la miezul afectiv, punk și romantic al lucrării, aș mai puncta că modul lui Dan Perjovschi de a capta cotidianitatea într-un caiet 3D de schițe amintește deopotrivă adevărurile obraznice din lyrics-urile Sex Pistols, cât și discursul baudelairian, nu doar asupra Les fleurs du (NOR)mal, cât și cel dedicat artistului modern, graficianul de secol XIX care a abandonat mimesisul tradiției clasice pentru creionarea rapidă a socialului și surprinderea clipei, „a eternității în tranzitoriu”.
O altă caracteristică interesantă a coloanelor, pe care nu o poți observa decât la fața locului, este faptul că nu există niciun punct din spațiu din care mesajele să fie vizibile integral, nicio fotografie nu le poate cuprinde. Din acest motiv, citirea lor solicită o prezență directă, aproape ritualică. Spațialitatea tridimensională impune o citire performativă, un proces circular de parcurgere a circumferințelor. Trebuie să fii acolo, să le înconjori. Trebuie să ai timp (Jam Karet), să te rupi din ritm. Același lucru îl solicită, de altfel, atât arhivele comunitare expuse în Fridericianum, cât și o întreagă serie de lucrări imposibil de înțeles fără un studiu de durată al contextului, al relației cu spațiul.
Alături de coloanele negre ale lui Dan Perjovschi, se remarcă astfel poetica proiecție vegetală a artistei vietnameze Nguyen Trinh Thi, And They Die a Natural Death, din turnul-închisoare Rondell. Pătrunderea în această construcție ridicată pe malul râului Fulda în secolul 16, spațiu imersiv cu pereți groși de piatră scufundat în total întuneric, este atrăgătoare și înspăimântătoare, totodată. Pe pereți dansează o grațioasă pădure de umbre, acompaniată de sunetele unui fluier tradițional sáo ôi și înregistrări ale vântului din pădurile vietnameze. Imaginile contemplative obținute prin proiectarea în timp real a unor plante de chilli crescute la baza turnului te cufundă într-un vis apolinic, nu fără presentimentul că în spatele vălului se ascund adevăruri dureroase. O apăsare plutește în aerul întunecat. Mirosul de pământ, răcoarea zidurilor masive amintesc pentru un timp de răcoarea pădurii. Totuși, fiecare minut în plus petrecut în carceră îl va duce mai aproape de moarte chiar și pe spectatorul care nu știe că lucrarea recontextualizează A Tale for 2000 (Bùi Ngọc Tấn, 2010), roman autobiografic interzis în Vietnam pentru că spune povestea unor deținuți siliți să muncească în pădurile din nord.
În subsolul unui spațiu folosit în premieră de documenta, fabrica Hübner de trenuri și mașini, acum părăsită, se găsește un alt proiect impresionant, al artistului vizual și performer indian Amol K Patil, care alătură o serie de fascinante obiecte expuse în penumbră – mici coroane de dinți instalate pe picioare de metal corodat sau prinse într-un sandvici de pământ, palme cu nenumărate degete – și trei bazine uriașe cu pământ ce par că respiră în întuneric. Sunt invocate astfel structurile locative comunitare chawl, construite la începutul secolului XX în Mumbai pentru lucrătorii din fabrici și transformate apoi de migranți în situri dinamice de muzică, teatru și protest. Forma, sunetul, ritmul pulsatoriu al acestor tipologii de locuire colectivă deconspiră profilul existențial al activistului, legătură intuită de altfel și de fenomenologii germani: a locui înseamnă a fi. O latură video, performativă a proiectului, în care actanții pe role scuipă cu năduf poeme activiste, invocă atât spiritul modern de rap sau punk, cât și atașamentul bărbaților din familia artistului pentru Powada, o veche tradiție protestatară anticolonialistă și critică față de sistemul castelor.
Fascinație și o imensă energie dionisiacă exaltă și proiectul colectivului Atis Rezistans din Haiti, instalat în biserica romano-catolică St. Kunigundis, proiect care explorează tema morții și practicile voodoo, dar și valorile lumbung ale cooperării. Lucrările expuse create din materiale precare au fost produse în contextul Ghetto Biennale, bienală care își propune începând cu anul 2009 asigurarea mobilității internaționale pentru artiștii lipsiți de posibilități și bugete de producție. Amestecul de cranii îmbrobodite în dantelă veche, piese de automobil, roți, cruci masive din butoaie de tinichea, obiecte cotidiene acoperite în ceară de lumânare construiește o scenografie unică. Mesajul social-politic este omniprezent. În ciuda unei prime impresii leisure-kitch, instalația duoului artistic din Haiti și Belgia, Michel Lafleur și Tom Bogaert Famasi Mobil Kongolè (2017), ce adună lumânări fake de plastic, beteală strălucitoare, leduri roz și trei coloane mișcătoare acoperite cu blistere de pastile - antibiotice, prezervative, viagra de lux sau banale analgezice -, se dovedește a fi un altar închinat farmaciilor rurale mobile ce constituie pentru populația din Haiti singura sursă medicală.
Chiar dacă aplicarea unui instrumentar estetic tipic occidental asupra acestor demersuri concepute în Vietnam, India sau Haiti este oarecum problematică, nu se poate nega că ele lucrează cu fascinația întunericului și a morții, apropiindu-se de așa-numitul registru romantic al bizarului, dar și de cel al camp-ului asumat (și cum ar fi putut ignora aceste registre estetice curatorii din Indonezia, țară a cărei floare națională, Rafflesia arnoldii, se remarcă prin roșul sângeriu, dimensiunea sublimă și mirosul de putrefacție?).
Un fapt interesant este că lucrările descrise mai sus, remarcabile atât datorită cercetării artistice puternic ancorate în social, cât și aspectului vizual copleșitor, comunică cu o serie de lucrări expuse la Fridericianum în contextul proiectului RomaMoMA propus de OFF-Biennale din Budapesta. Revenim astfel în Occident cu artiști de origine romă care locuiesc în Polonia, precum Małgorzata Mirga-Tas, cu ale sale povești cusute în minunate culori, care au cucerit și Bienala de la Veneția, sau în UK, la Daniel Baker și suava sa piesă textilă rotundă, țesută din material strălucitor de pături de urgență, ce atenționează asupra neglijării forței estetice a artiștilor romi (infantilizați și integrați cu forța în incerta categorie a folclorului) și marchează subtil dualitatea dintre confort și pericol, risc și plăcere.
Se poate specula că perioada crizelor pandemice, ecologice și geopolitice a facilitat o reinventare a interesului „romantic” pentru afect, culoare, moarte, vis, libertate și natură, doar că mutațiile suferite sunt desigur semnificative. Una dintre acestea ar fi excluderea unui abandon contemplativ total datorită mesajului social pregnant al lucrărilor. Sigurul mod de a visa în Antropocen este visul cu ochii deschiși. Cât despre raportarea la natură, miezul seriei consistente de proiecte care lucrează cu bușteni și sunet din pădurile columbiene (Más Arte Más Acción), grămezi de compost și fotografii de peisaj suprapuse cu peisajul însuși (La Intermundial Holobiente), grădini îngrijite de imigranți care la rândul lor au grijă de aceștia hrănindu-i sau procurându-le semințe (Nhà Sàn Collective), grădini lansate pe râul Fulda pentru a fi închiriate (Ilona Nemeth) se delimitează de vechea formulă a „refugierii în natură”, antrenând formule noi, precum: ecosistem, dreptate climaterică, sustenabilitate, gândire critică.
O altă serie de proiecte are ca motor libertatea însăși: libertate de opinie, libertate de gen, libertate artistică, libertate de mișcare. Pentru a numi doar câteva reușite: Wakaliga Uganda prezintă una dintre celebrele producții ultra low budget (sub 200 de dolari), în care eroina africană bate-măr o ceată de gărzi corupte și înarmate, Instituto de Artivismo Hannah Arendt deconspiră lista artiștilor cenzurați în Cuba începând cu 1959, artistrun-ul thailandez Baan Noorg Collaborative Arts and Culture construiește The Rituals of Things, o rampă de skateboard acoperită cu graffiti colorate, decretând accesul liber al skaterilor în muzeu, The Nest Collective din Nairobi reîntorc în spațiul UE, Return to Sender, o instalație din baloți de textile abandonate în Kenya, depozit de gunoi al țărilor așa-zis civilizate.
Nu în ultimul rând, sub sloganele ARTISTIC FREEDOM, FREDOM OF EX-PRESSION (vezi și desenul cu statuia libertății – LIBERTY IS A WOMAN), o a doua contribuție a lui Dan Perjovschi translatează pe pavajul pieței gării din Kassel „Ziarul orizontal” al său de la Sibiu (ce acoperă cu desene de mână un perete de 35 de metri lungime). Dacă sculptura lui Jonathan Borofsky din apropiere (Man Walking to the Sky, documenta 9, 1992) te îndeamnă să ridici ochii către cer, desenele lui Perjovschi din Kassel te învață să cauți libertatea jos, pe pământ. Asemeni literaturii experimentale a lui Alain Robbe-Grillet ce trebuia citită cu cuțitul (de desprins pagini) în mână, ziarul lui Perjovschi te somează să îl calci și astfel să devii conștient de corp, de dimensiunea materială a vieții, de realitate. Reținem deci că la Sibiu și la Kassel nu este vorba despre o simplă cosmetizare a orașului, ci despre redefinirea spațiului public.
O amplă tentativă de redefinire a reprezentat, în cele din urmă, întregul demers al indonezienilor de la ruangrupa. Ce se va întâmpla mai departe cu semințele grădinii vietnameze din WH22, cât și cu semințele conceptuale ale colectivismului lumbung numai viitorul ne poate spune. Ceea ce în opinia mea reprezintă un adevărat triumf este că expoziția a rămas deschisă, în pofida înfruntărilor estetice și politice dintre Est și Vest (principiul comunității și al timpului elastic vs cultura individualității, a capitalului și a contracronometrului etc.), în pofida vuietului presei declanșat de întâlnirea islamului (cult majoritar în Indonezia) cu acuzele israeliene de antisemitism (a fost contestată atât lipsa artiștilor israelieni de la documenta, cât și oportunitatea prezenței colectivului palestinian The Question of Funding, dar mai ales imageria bannerului monumental People’s Justice, realizat de colectivul indonezian Taring Padi). O întrebare deschisă rămâne de ce lucrarea activistă a grupului Taring Padi, care printre altele critica serviciile secrete occidentale care l-au sprijinit pe dictatorul Suharto (alături de CIA și MI5 se afla și Mossad), a produs un scandal abia la 20 de ani de la realizare, când a ajuns să fie expusă în Germania? Pare că, așa cum observau cei de la Der Spiegel, Germania are încă de lucru la rezolvarea tensiunilor dintre libertatea de expresie, respectul pentru minorități și povara unui capitol negru al istoriei. Într-o perioadă a crizelor energetice, alimentare, geopolitice, de lucru are, desigur, întreaga Europă, inclusiv noi, românii, care pentru a merita în continuare prețioasele laude înscrise pe coloanele de la Fridericianum de Dan Perjovschi: Proud of my People!, avem de continuat aplicarea filosofiei lumbung cel puțin la granița cu Ucraina.
Raluca Oancea este istoric de artă, profesor și curator de artă contemporană
