Elitele politice (post)revoluționare. Păcatul originar

Alexandru Gussi | 06.12.2016

Printre cele câteva momente fondatoare ale raportului de după 1989 între elitele po­li­tice postcomuniste și societatea ro­mâ­neas­că c­el mai important a fost probabil acela din 22 decembrie din fața sediului CC al PCR.

Pe aceeași temă

Atunci au stat față în față poporul bu­cureștean care se dorea eliberat de co­mu­nismul ceaușist și cei care pretindeau că sunt „emanația“ străzii. Ion Iliescu a în­cercat să repete atunci discursul pe care îl ținuse la TVR cu puțin timp în urmă și în care încercase să explice de ce Ceaușescu „a întinat doar valorile comunismului“. Fo­losirea apelativului „tovarăș“ a fost în­să suficientă pentru a provoca huiduielile celor din piață. Acelea au fost probabil hui­duielile cele mai pline de consecințe din istoria raporturilor între elitele noastre po­litice și societate, o istorie în care hui­du­ie­lile au un rol definitoriu, o istorie care ar merita scrisă. Amploarea huiduielilor a dat curaj mulțimii, care a continuat: „Fă­ră comuniști!“. Pe 22 decembrie, reacția populară făcea imposibilă încercarea de a salva valorile comuniste, de a propune un re­gim perestroikist. Ion Iliescu a avut atunci geniul politic de a-i liniști pe oa­meni, spunându-le că instituțiile re­gi­mu­lui comunist nu mai existau. Apoi, CFSN și-a adaptat discursul acestei reacții a ma­ni­festanților. Și, cum discursul noii puteri era creator de realitate, această adaptare a făcut ca societatea românească să aibă tem­porar sentimentul unei eliberări depline.

 

Dar soarta poporului bucureștean în­vin­gă­tor merită urmărită în continuare. Fe­no­menul teroriștilor și reacția armatei obli­gau mulțimea să se retragă din locul pu­te­rii, din locul cucerit vremelnic de cei care doreau să scape de comuniști. CFSN a fă­cut un compromis cu manifestanții, dar a știut că ei, cei pe care pretindeau că-i re­pre­zintă, ei, și nu „teroriștii“, sunt ade­vă­ratul lor adversar. Transcrierile emisiu­ni­lor posturilor oficiale de radio și TV, de­ve­nite „libere“, ne arată că în seara de 22 de­cembrie, apoi în Scânteia (Poporului) din 23 decembrie, exista încercarea de a le­gi­tima un regim gorbaciovist, un comunism „cu față umană“. Aceste încercări erau dublate de mesaje prin care li se cerea ce­lor din piață să se retragă, prezența lor fi­ind chiar considerată suspectă. În zilele ur­mătoare se vorbea despre o manifestație în același loc, dar la TVRL și prin me­ga­foane amplasate pe mașini care se de­pla­sau prin București cei susceptibili de a re­veni în piață erau anunțați că aceasta era o diversiune.

 

Majoritatea populației a trăit revoluția în fața televizorului și a fost impregnată sen­timental de eroii pe care Televiziunea Ro­mână i-a produs, în fruntea lor fiind (ex)­comunistul Iliescu. O prăpastie s-a ivit atunci între experiența celor care stri­ga­seră în piață „fără comuniști“ și cei care vedeau în Iliescu omul care îi scăpase de Ceaușescu și de regimul său. Pentru unii, noul șef de stat era un eliberator, pentru alții, un impostor.

http://revista22.ro/files/news/manset/default/dasdsaesen-1.jpg

Seria de manifestații anticomuniste din 1990 nu poate fi înțeleasă decât plecând de la această atitudine diferită față de risc: cei din fața televizoarelor nu și-au înfrânt frica niciodată. Pentru ei, revoluția a fost un cadou miraculos. Pentru ei, FSN al lui Ion Iliescu era mesagerul care le aducea ves­tea cea bună și cel care-i elibera de fri­că. Putem spune că se trece atunci de la ipo­crita „recunoștință pentru Conducă­to­rul mult iubit“ la o autentică recunoștință. Iliescu este iubit și face totul pentru asta. Datorită și din cauza lui, România nu a luat-o integral pe drumul gorbaciovist, a re­nunțat la toate simbolurile co­mu­nis­mu­lui, dar prin leadership-ul iliescian a acre­ditat în continuare modelul Tătucului de tip comunist. Astfel, abandonul PCR nu nu­mai că a lăsat intacte structurile puterii statale, civile și militare, dar a relegitimat elemente ale culturii politice și structuri mentale produse de comunism.

 

Pentru cei care în 1989 își învinseseră sin­guri frica, această continuitate era insu­por­tabilă. Așa se face că ideologia părții din societate care se opune neo­no­men­claturii de după 1989 este definită prin an­ticomunism. Pe fond, adversarul nu era co­munist, era o elită, cu atât mai adaptată post­comunismului, cu cât ea a putut de­fini singură formele instituționale ale post­comunismului românesc. Dar antico­mu­nis­mul nu viza în primul rând această eli­tă, ci partea din societate, majoritară, ca­re susținea această elită și a cărei cultură politică dominantă rămânea inerțială în raport cu perioada de dinainte de 1989.

 

În 1990 și 1992, anticomuniștii sunt în­frânți, dar treptat se amplifică periculos sen­timentul de ilegitimitate a elitei po­li­tice și chiar a statului postcomunist. Vic­to­ria din 1996 nu a permis decât o rele­gi­ti­mare parțială a structurilor statale care sunt puse atunci pe calea integrării în struc­tu­rile euro-atlantice, fără a redefini în­să cul­tura politică dominantă de la ni­ve­lul elitei politice și instituționale. La acele niveluri rețelele s-au perpetuat, întărit, câ­teodată s-au și încăierat, dar numai pen­tru împăr­ți­rea prăzii. Sentimentul general de eșec al postcomunismului românesc es­te mult amplificat de ilegitimitatea acestor elite. Im­postura fondatoare a fost de mult „de­mas­cată“, dar niciodată asumată, mo­ral sau juridic. Rana istoriei rămâne des­chisă.

 

Elitele noastre politice și instituționale se relegitimează prin alegeri, dar nu pot șter­ge minciuna fondatoare. Drama este că lipsa de credibilitate face ca tot ce ating să fie pus sub semnul întrebării. Astfel, Re­vo­luția trădată este acum discreditată sis­te­matic și postcomunismul greșit con­struit este condamnat în bloc. Noile ge­ne­rații ris­că astfel să aleagă între o memorie de­for­ma­tă și amnezie. Decât să ne pier­dem în fantasmagorice proiecte de țară, ar trebui să ne întoarcem în același timp obsesiv și cu luciditate către înțelegerea aces­tui tre­cut recent, comunist și post­co­mu­nist, ca­re nu încetează să ne defi­neas­că.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22