Pe aceeași temă
Atunci au stat față în față poporul bucureștean care se dorea eliberat de comunismul ceaușist și cei care pretindeau că sunt „emanația“ străzii. Ion Iliescu a încercat să repete atunci discursul pe care îl ținuse la TVR cu puțin timp în urmă și în care încercase să explice de ce Ceaușescu „a întinat doar valorile comunismului“. Folosirea apelativului „tovarăș“ a fost însă suficientă pentru a provoca huiduielile celor din piață. Acelea au fost probabil huiduielile cele mai pline de consecințe din istoria raporturilor între elitele noastre politice și societate, o istorie în care huiduielile au un rol definitoriu, o istorie care ar merita scrisă. Amploarea huiduielilor a dat curaj mulțimii, care a continuat: „Fără comuniști!“. Pe 22 decembrie, reacția populară făcea imposibilă încercarea de a salva valorile comuniste, de a propune un regim perestroikist. Ion Iliescu a avut atunci geniul politic de a-i liniști pe oameni, spunându-le că instituțiile regimului comunist nu mai existau. Apoi, CFSN și-a adaptat discursul acestei reacții a manifestanților. Și, cum discursul noii puteri era creator de realitate, această adaptare a făcut ca societatea românească să aibă temporar sentimentul unei eliberări depline.
Dar soarta poporului bucureștean învingător merită urmărită în continuare. Fenomenul teroriștilor și reacția armatei obligau mulțimea să se retragă din locul puterii, din locul cucerit vremelnic de cei care doreau să scape de comuniști. CFSN a făcut un compromis cu manifestanții, dar a știut că ei, cei pe care pretindeau că-i reprezintă, ei, și nu „teroriștii“, sunt adevăratul lor adversar. Transcrierile emisiunilor posturilor oficiale de radio și TV, devenite „libere“, ne arată că în seara de 22 decembrie, apoi în Scânteia (Poporului) din 23 decembrie, exista încercarea de a legitima un regim gorbaciovist, un comunism „cu față umană“. Aceste încercări erau dublate de mesaje prin care li se cerea celor din piață să se retragă, prezența lor fiind chiar considerată suspectă. În zilele următoare se vorbea despre o manifestație în același loc, dar la TVRL și prin megafoane amplasate pe mașini care se deplasau prin București cei susceptibili de a reveni în piață erau anunțați că aceasta era o diversiune.
Majoritatea populației a trăit revoluția în fața televizorului și a fost impregnată sentimental de eroii pe care Televiziunea Română i-a produs, în fruntea lor fiind (ex)comunistul Iliescu. O prăpastie s-a ivit atunci între experiența celor care strigaseră în piață „fără comuniști“ și cei care vedeau în Iliescu omul care îi scăpase de Ceaușescu și de regimul său. Pentru unii, noul șef de stat era un eliberator, pentru alții, un impostor.
Seria de manifestații anticomuniste din 1990 nu poate fi înțeleasă decât plecând de la această atitudine diferită față de risc: cei din fața televizoarelor nu și-au înfrânt frica niciodată. Pentru ei, revoluția a fost un cadou miraculos. Pentru ei, FSN al lui Ion Iliescu era mesagerul care le aducea vestea cea bună și cel care-i elibera de frică. Putem spune că se trece atunci de la ipocrita „recunoștință pentru Conducătorul mult iubit“ la o autentică recunoștință. Iliescu este iubit și face totul pentru asta. Datorită și din cauza lui, România nu a luat-o integral pe drumul gorbaciovist, a renunțat la toate simbolurile comunismului, dar prin leadership-ul iliescian a acreditat în continuare modelul Tătucului de tip comunist. Astfel, abandonul PCR nu numai că a lăsat intacte structurile puterii statale, civile și militare, dar a relegitimat elemente ale culturii politice și structuri mentale produse de comunism.
Pentru cei care în 1989 își învinseseră singuri frica, această continuitate era insuportabilă. Așa se face că ideologia părții din societate care se opune neonomenclaturii de după 1989 este definită prin anticomunism. Pe fond, adversarul nu era comunist, era o elită, cu atât mai adaptată postcomunismului, cu cât ea a putut defini singură formele instituționale ale postcomunismului românesc. Dar anticomunismul nu viza în primul rând această elită, ci partea din societate, majoritară, care susținea această elită și a cărei cultură politică dominantă rămânea inerțială în raport cu perioada de dinainte de 1989.
În 1990 și 1992, anticomuniștii sunt înfrânți, dar treptat se amplifică periculos sentimentul de ilegitimitate a elitei politice și chiar a statului postcomunist. Victoria din 1996 nu a permis decât o relegitimare parțială a structurilor statale care sunt puse atunci pe calea integrării în structurile euro-atlantice, fără a redefini însă cultura politică dominantă de la nivelul elitei politice și instituționale. La acele niveluri rețelele s-au perpetuat, întărit, câteodată s-au și încăierat, dar numai pentru împărțirea prăzii. Sentimentul general de eșec al postcomunismului românesc este mult amplificat de ilegitimitatea acestor elite. Impostura fondatoare a fost de mult „demascată“, dar niciodată asumată, moral sau juridic. Rana istoriei rămâne deschisă.
Elitele noastre politice și instituționale se relegitimează prin alegeri, dar nu pot șterge minciuna fondatoare. Drama este că lipsa de credibilitate face ca tot ce ating să fie pus sub semnul întrebării. Astfel, Revoluția trădată este acum discreditată sistematic și postcomunismul greșit construit este condamnat în bloc. Noile generații riscă astfel să aleagă între o memorie deformată și amnezie. Decât să ne pierdem în fantasmagorice proiecte de țară, ar trebui să ne întoarcem în același timp obsesiv și cu luciditate către înțelegerea acestui trecut recent, comunist și postcomunist, care nu încetează să ne definească.
