Pe aceeași temă
Văzută dinspre Bruxelles sau din capitalele binomului franco-german, Noua Europă pare să-și fi pierdut din euro-entuziasmul de altădată. Statele-fanion ale regiunii, precum Ungaria sau Polonia, abdică deseori de la imperativul solidarității europene și chiar tind conjunctural să coaguleze un front de rezistență împotriva pozițiilor nucleului dur. În plus, la capitolul democrație și stat de drept, câțiva dintre noii membri expun performanțe sub așteptări, alţii au sisteme politice corupte și chiar construiesc democrații iliberale.
Un alt pericol, mult mai puțin conștientizat, este cel al răspândirii dincolo de Marea Britanie a ceea ce am putea numi „mirajul corbinist“. Punctual, o Mare Britanie cu Corbyn premier ar schimba relația transatlantică. Un antiamerican virulent, adept al dezarmării nucleare unilaterale, simpatizant al Hamas, liderul laburist crede că NATO ar trebui desființat, declarând recent că, sub conducerea sa, Marea Britanie va regândi „relația specială cu SUA“. În plus, dincolo de Canalul Mânecii sunt o serie de mișcări care par să cocheteze cu viziunea economică a liderului laburist - de exemplu, mare parte a spectrului politic din Franța. În general, corbinismul avansează un model clasic de discurs de tipul „e bine să fie bine“, plin de platitudini atrăgătoare, dar care nu explică niciodată cum se poate ajunge în acest univers mirific pe care îl propovăduiește.
Dar poate cea mai intensă criză a momentului este ceea ce putem numi „revoluția identitară“ și care amenință să deschidă o veritabilă cutie a Pandorei în inima Europei. Este un fenomen pe care Ralf Dahrendorf îl anticipa după 1989, când, pe fondul deziluziilor de tot felul, al crizei elitelor mainstream și al centrului, a înțeles faptul că oamenii vor îmbrățișa „reemergența tribului, a raporturilor și emoțiilor primordiale (...) ies la iveală legături naționale și religioase mai vechi. De vreme ce oamenii nu prea au de ce să se agațe, cad pradă profeților care îi umplu de ură față de ceilalți în numele autodeterminării“. Și astfel de tendințe există dincolo de episoadele recente pe care le-am observat în cazul referendumului din Catalonia și Scoția. Însă ele expun ceva încă și mai profund: proiectele separatiste din Europa (deopotrivă din Vestul și din Estul continentului), în creștere numerică și de intensitate în ultimii ani, anunță apropierea unui nou tip de criză, cel al statalității, în care diferite comunități bine conturate încep să-și dorească formarea unui stat propriu, pe baze identitare. Sunt presiuni care bântuie prin multe colțuri din Vechea Europă: Tara Bascilor, Corsica, Flandra sau Padania. Iar Rusia, o putere interesată în cel mai înalt grad ca Europa să uite de Est și să privească spre interior, consumată de conflicte interne, ar putea să folosească astfel de tensiuni. Doar și-a demonstrat potențialul subversiv în câteva cazuri recente. Este un moment critic, în care statele naționale trebuie să-și pună, ca și Uniunea Europeană de altfel, problema „refondării“ simbolice, a reinventării lor programatice și a recâștigării încrederii cetățenilor, în acord cu realităţile secolului XXI.
Între timp, Parisul și Berlinul pregătesc propria variantă de reformă a proiectului european, în sensul aprofundării instituționalizării nucleului dur și a eurozonei. Un test decisiv însă va fi dat și de cât de mult vor putea avansa în demersul coagulării unei Uniuni Europene a Apărării. (OCTAVIAN MANEA)
