Pe aceeași temă
Și într-un sens, și în celălalt. Și cei care promit o echitate fiscală pentru toată lumea (înțelegând prin asta eliminarea discriminării pozitive față de multinaționale), și cei care combat cu mândrie națională „străinii“ și faptul că aceștia sug sângele poporului.
Vineri, 9 iunie, guvernul de la București a adoptat o ordonanță potrivit căreia multinaționalele vor depune rapoarte detaliate în ce privește indicatorii supuși fiscalizării – iar măsura guvernului se înscrie în șirul de formalități cu care România se aliniază la Directiva 881/2016 a UE. Pentru că la această oră nu știm nici ce amendamente va suferi ordonanța în parlament și nici care sunt măsurile „ascunse“ într-unul dintre cele două sensuri enumerate mai sus, nu ne putem, deocamdată, pronunța ce anume „se vrea“ cu această ordonanță și nici în ce măsură ea respectă spiritul Directivei, și nu se mulțumește cu formalizarea „literei“ ei.
Cert este că fiscalizarea multinaționalelor a fost mereu în România o chestiune nu doar sensibilă (așa e peste tot), ci și una dintre ocaziile ideale în care decidenții politici și administrația au putut practica discursul dublu până la discriminare.
Un raport al European Network on Debt and Development, publicat în luna decembrie 2016, arăta că numărul înțelegerilor dintre multinaționale și guverne crescuse cu 160% în ultimii doi ani. Esențial de menționat: chiar în cei doi ani în care guvernele negociaseră măsurile și abordarea fiscală a corporațiilor și în care căzuseră de acord că așa ceva nu e fair!
Nu are rost să trecem în revistă exemplele celebre – gen LuxLeaks sau PanamaLeaks. Are, însă, rost să amintim că fiecare stat și-a găsit metodele sale de-a favoriza fiscal corporațiile, în beneficiul investițiilor, și că, în cazul țărilor sărace („în curs de dezvoltare“ - ca să ne setăm pe speranța generală) – adică acolo unde capitalul autohton, mai ales cel de producție, n-a apucat să se consolideze după dezintegrarea vechilor economii.
Iar aici cazul României e grăitor, problema fiind legislația permisivă, ba chiar cețoasă a prețurilor de transfer. Regulile neclare, întotdeauna lăsate la buna intepretare a autorităților, au avantajat companiile multinaționale, făcându-le, însă – în mod paradoxal –, și un rău: orice companie (națională sau multinațională) e vulnerabilă în fața unei legislații în care interpretarea celui care face controlul te poate urca sau prăbuși.
Maniera în care s-a făcut mereu controlul modului în care au fost întocmite dosarele prețurilor de transfer a fost și ea, mereu, discutabilă, lăsând la mica înțelegere capul sau pajura concluziilor controlului.
A intrat în folclor amenințarea unui fost președinte al ANAF față de o companie de consultanță specializată în întocmirea prețurilor de transfer. Și nici nu se putea altfel: companiile de consultanță – ele însele multinaționale – au dezvoltat relații netransparente cu autoritățile, astfel că ceea ce ar fi trebuit să fie clar și în avantajul economiei, pe de o parte, și a bugetului, pe de alta, s-a transformat într-o relație dubioasă de-a binelea.
Dubioasă: exact ca în întreaga Europă. Cu amendamentul că nimeni nu are problemele bugetare severe (nici măcar Bulgaria!) ale României. Urmarea: România are – potrivit Raportului amintit mai înainte – nu mai puțin de 11 entități care funcționează ca structuri care pot fi utilizate la optimizare fiscală agresivă. Mult deasupra Bulgariei, Slovaciei, Cehiei, Austriei, Germaniei, Franței.
Un lucru ar mai fi de zis: tehnicitatea mecanismelor și legislațiilor privind fiscalizarea corporațiilor complică lucrurile atât de mult, încât șansa unei impozitări corecte și nediscriminatorii stă aproape exclusiv la buna credință a autorităților, indiferent cât de favorabile par măsurile luate de acestea. Fără această bună-credință (despre care se zice că e mai rară decât mamuții lânoși care pasc pe peluza de la Bruxelles din fața Comisiei), în țările în curs de dezvoltare lumea va rămâne polarizată în ce privește fiscalizarea multinaționalelor: în cei care înjură capitalul autohton și comisionează drastic favorizarea fiscală a multinaționalelor și ceilalți, care înjură vârtos multinaționalele și îi laudă pe „autohtoni“, dar toate măsurile economice și legislația din spatele ușilor închise avantajează fiscal corporațiile.
Din punct de vedere politic, cea de-a doua metodă dă, aici, cele mai mănoase roade: voturi, pe de-o parte, comisioane și lobby extern, pe de alta.
