Incalzirea globala

De la alarma la starea de urgenta!

 

Temperaturile istorice ale lunii octombrie (cu 7-10oC peste mediile de pana acum) si racirea brusca a vremii la în­ce­putul acestei luni, la care se adauga si evenimente precum Raportul Stern si marcarea, la 4 noiembrie, a Zilei mondiale de lupta împotriva încalzirii planetei mentin în actualitate pro­blematica schimbarilor climatice si confirma tendinta ge­ne­ra­la a încalzirii globale a atmosferei Terrei.

Traim de 10.000 de ani în conditii interglaciare, o situatie de o durata neobisnuita, în care s-a dezvoltat civilizatia u­­ma­­na. Totodata, stabilitatea globala a permis mediului planetei sa atinga o stare de echilibru global foarte fin, caracterizata, printre altele, printr-o mare constanta a concentratiilor de gaze cu efect de sera (GES) ale atmosferei: nivelul de dioxid de carbon, de exemplu, a pastrat o valoare aproape de 280 parti de milion (ppm). De circa un secol însa, mai exact dupa de­clansarea si amplificarea proceselor erei industriale, ac­ti­vi­ta­tile umane au rupt în mod brutal acest echilibru.

Nivelul dioxidului de carbon în atmosfera a atins 370 ppm - o valoare niciodata înregistrata de-a lungul ultimului milion de ani, cand fluctuatiile acesteia, asociate variatiilor glaciare-in­terglaciare, s-au înscris întotdeauna unei furci mergand de la 180 la 300 ppm. Cea mai mare parte a acestor variatiuni a avut loc în ultimele decenii, o evolutie a carei brutalitate este fara echivalent la nivelul observatiilor climatice.

Acest surplus de GES este injectat în atmosfera de catre com­bustia de petrol, carbune si gaz metan - fenomen aproape inexistent înainte de 1850 -, care a atins în jurul anilor 1950 ni­velul de 2 miliarde de tone de carbon emise în fiecare an, de­pasind acum 6 miliarde de tone anual.

Pe langa dioxidul de carbon, si alte GES si-au sporit con­si­derabil concentratiile în atmosfera; metanul si-a dublat pre­zen­ta, la fel si oxizii de nitrati, freoni, ozonul troposferic au în­registrat cresteri exponentiale. Actiunea umana asupra sis­te­mului climatic se exprima si prin alte forme, precum emisiile de pulberi ori aerosoli, modificarea peisajelor naturale prin des­paduriri, irigari, eroziunea solului s.a.

De circa 30 de ani, comunitatea stiintifica a lucrat, pe baza a numeroase generatii de modele numerice, spre a da sens unei reprezentari cat mai complete si geografic mai pre­cise problematicii complexe a schimbarilor climatice.

Concluzia din ce în ce mai acceptata este aceea potrivit ca­reia concentratiile de GES în atmosfera conduc la încalzirea ge­neralizata a climei Terrei, plecand de la un mecanism fizic bine cunoscut, efectul de sera, respectiv absorbtia unor molecule, în special de cele de dioxid de carbon, dar si cele de apa si metan, de radiatii infrarosii emise de scoarta terestra în­calzita de Soare.

Fenomenele meteorologice extreme din ultimii ani - inun­datii brutale, canicula severa, furtunile violente si uraganele atotdistrugatoare s.a. - arata ca ordinea climatica instaurata în ultimii zeci de mii de ani este pe cale a se deregla. Pana la a ajunge la starea de haos ne mai despart doar 4oC (iar tem­po­ral poate doar 100 de ani), dar reasezarea climei nu stim daca va mai cuprinde în ecuatia sa si specia umana.

In contextul unor asemenea evolutii si perspective, astep­ta­rile societatii fata de stiinta si de oamenii de stiinta se schimba si ele: nevoia de a formula semnalele de alerta este în­sotita din ce în ce mai mult de o cerere de ajutor în elaborarea si dimensionarea corespunzatoare a reactiei societatii. O sar­ci­na dificila, marcata de complexitatea problematicii si încar­ca­ta de responsabilitatea majora a existentei vietii pe planeta si asigurarii succesiunii generatiilor.

Pornind de la asemenea consideratii, Universitatea Eco­lo­gica din Bucuresti a folosit prilejul deschiderii masteratului Ges­tionarea efectelor schimbarilor climatice, primul si unicul de acest gen în Romania, spre a readuce în atentia specialistilor, iar prin intermediul revistei 22, în cea a opiniei publice ulti­me­le preocupari vizand problematica schimbarilor climatice.

 

 

Prof. univ. dr. MIRCEA DUTU

Paradigma eco-climatica intre confirmare si semnificatii majore

 

Departe de a-si pierde din actualitate, dim­potriva, problematica generala a încalzirii at­mosferei globale si a dereglarilor climatice pe care le produce devine tot mai complexa în di­mensiunile sale si mai complicata în pri­vin­ta solutiilor posibile si fezabile. Ultimele dez­vol­tari sporesc semnalele de alarma asupra situatiei la care s-a ajuns si arata practic in­sta­larea unei stari de urgenta referitor la ma­su­rile de adoptat si aplicat.

Publicarea, la 30 octombrie a.c., a Ra­por­tu­lui Nicholas Stern, potrivit caruia daca nu se întreprinde nimic the global warming va de­vasta economia internationala în aceeasi ma­sura precum cele doua razboaie mondiale si criza din 1929, are, din aceasta perspectiva, mai multe merite. Primul este acela de a eva­lua, pentru prima data la nivel global, con­se­cin­tele economice ale dereglarilor climatice ac­tuale, care se ridica la circa 5.500 miliarde de euro, adica 840 de euro pentru fiecare din­tre cei 6,5 miliarde de locuitori, în timp ce va­loarea investitiilor necesare pentru a frana pro­cesul ar fi de 275 miliarde de euro anual. Asadar, teza sustinuta de marii poluatori ai lu­mii cum ca diminuarea emisiilor de gaze cu efect de sera ar angaja cheltuieli dispro­por­tio­nate cu beneficiile este astfel infirmata.

In acelasi timp, propunerile formulate pen­tru iesirea din impas: folosirea meca­nis­mu­lui permiselor de poluare în vederea re­du­ce­rii emisiilor de GES, promovarea tehno­lo­gii­lor mai putin poluante ori asigurarea unui ran­dament energetic superior, pe de o parte, arata ca evitarea catastrofei este posibila, iar pe de alta, confirma oportunitatea Protocolului de la Kyoto si necesitatea continuarii pro­ce­su­lui inaugurat de aceasta si dupa 2012.

In sfarsit, elaborarea si publicarea unui asemenea document din initiativa guvernului bri­tanic si sub egida acestuia consolideaza rolul Uniunii Europene de lider ecologist mon­dial, cel putin în domeniul încalzirii globale si al schimbarilor climatice.

Asa cum era de asteptat, desi nimeni nu nea­ga concluziile Stern Report, rare sunt sta­tele dispuse sa adopte masuri de amploare ast­fel incat sa se înregistreze schimbarile ne­ce­sare pentru a inversa tendinta actuala. Cu o ironie nedisimulata, presa americana remar­ca faptul ca statele est-europene ce se erijeaza în promotorii stoparii încalzirii globale, cu ex­ceptia Suediei si a Marii Britanii, nu si-au onorat angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto (International Herald Tribune, 2 no­iem­brie 2006).

La randul sau, Le Monde (din 4 noiembrie a.c.) publica o declaratie a lui J. Connaughton, res­ponsabilul dosarului clima la Casa Alba, care confirmand doctrina Bush II în materie, pre­ciza: “Protocolul de la Kyoto ar fi creat o enorma problema economica pentru SUA, de­oa­rece obiectivele de reducere a acestor gaze ar fi ridicat puternic costurile energetice, an­tre­nand delocalizarea potentiala a milioane de locuri de munca americane catre tari pentru care Protocolul de la Kyoto nu creeaza obligatii concrete”.

Semnalele oferite de rezultatele recente la alegerile din SUA nasc sperante în privinta reevaluarii pozitiei Washingtonului.

In acest cadru, cea de-a 12-a reuniune a par­tilor la Conventia-cadru privind schim­ba­ri­le climatice (Nairobi, Kenya, 6-12 nov. a.c.) nu a reusit mare lucru în continuarea pro­ce­sului Kyoto, dupa prima sa etapa, stabilita pentru perioada 2008-2012.

În acelasi timp, sloganul sub care a fost marcata la 4 noiembrie, în întreaga lume, Ziua mondiala de lupta împotriva încalzirii cli­mei - “Cetateni ai lumii, toti uniti pentru clima, caci timpul preseaza” - arata nasterea unei noi solidaritati internationale.

Dincolo de asemenea evolutii concrete, pe parcurs se contureaza si o serie de implicatii si semnificatii mai profunde, mai durabile, mai ample, care pun în discutie aspecte legate de statutul prezent al speciei umane si ac­tiu­nea de conservare a sa, în frunte cu cea de evi­tare a catastrofei eco-climatice.

 

Prabusirea mitului eternei adaptabilitati umane

 

Una dintre consecintele ultimelor evolutii cli­­mato-ecologice este si aceea a prabusirii ilu­zi­ei ca omul a putut si ar putea întotdeauna sa se adapteze schimbarilor de mediu.

Intr-adevar, sa nu uitam ca omenirea a cu­noscut în existenta sa de pana acum numai pe­rioade de mari raciri (cu diminuari relativ bruste ale temperaturilor de pana la 4-5oC), dar niciodata încalzirile globale nu au depasit medii de 1-2oC, în timp ce cresterile prevazute pentru urmatoarea suta de ani se ridica (dupa mo­delele avute în vedere) pana la 8oC! Ten­dinta medie ar putea fi, în cel mai bun caz, de 4-5oC, adica echivalentul dintr-o era glaciara si una interglaciara, dar în sensul încalzirii, cu 5-6oC în plus, în zona europeana. Con­se­cin­tele planetare relevate de specialisti sunt catastrofale; referindu-ne exclusiv la am­pli­fi­ca­rea violentei fenomenelor meteorologice, sa amintim ca, în conditiile cresterii temperaturii cu numai 0,6oC, dupa 1970, energia cicloanelor s-a triplat, iar distrugerile aferente s-au ma­rit de cinci ori. Ritmul schimbarilor este si el ex­trem de rapid, ceea ce s-a întamplat în mi­lioane de ani se produce acum la scara unui secol!

Totodata, în epoca paleolitica, principala adaptare a omului s-a realizat prin migrarea populatiilor existente spre zone mai accep­ta­bi­le pentru supravietuire, din punct de vedere medio-climatic.

Dar numarul oamenilor nu era atunci decat de zeci de mii sau, cel mult, sute de mii, pe o planeta cvasinelocuita si cu un mediu pu­tin afectat prin actiuni extranaturale. Cu totul altfel se pune problema în viitorul apropiat, în conditiile unei populatii mondiale de peste 9 miliarde de indivizi (în 2056, dupa unele estimari), mod de existenta deosebit de complex si cu o amprenta ecologica abuziva. Marile migratii ar putea constitui primul efect social, dar, departe de a reprezenta o so­lutie de evitare a catastrofei si încercare de adaptabilitate, ar conduce la complicarea si am­plificarea consecintelor negative ale dere­gla­rilor climatice. De altfel, si pana acum, circa 60% din migratii s-au produs mai ales din ratiuni legate de mediu, iar potrivit esti­ma­rilor ONU, în urmatorii 5 ani, 50 de mili­oa­ne de persoane vor fi obligate sa-si paraseasca pamanturile din cauza climatului. In acelasi timp, “ecologistii xenofobi” sustin ca interesul general al protectiei mediului ar cere in­ter­zi­cerea migratiilor catre tari cu o amprenta ecologica puternica, precum SUA sau Austra­lia, pentru a nu se amplifica si pe aceasta cale efectul de sera.

Intr-un alt plan, eforturile si proiectele de adaptare nu pot ignora nici un alt adevar: de-a lungul istoriei speciei, organismul uman nu s-a schimbat prea mult, omul de azi pas­tran­du-si în mare parte biologia neolitica, ceea ce di­minueaza rezistenta la schimbare.

In sfarsit, ca o concluzie a concluziilor, se cuvine înteles faptul ca civilizatia umana s-a pu­tut dezvolta si afirma în toata splendoarea sa pentru ca a beneficiat în ultimii 10.000 de ani de o stabilitate eco-climatica exceptionala, care i-a permis, pe de o parte, o adaptare fa­cila si cat mai deplina, iar pe de alta, a favo­ri­zat o transformare masiva, devenita în ultima perioada iresponsabila, a mediului natural, ajunsa la momentul de rupere a echilibrului eco­logico-climatic care a favorizat-o.

In fata riscului major de a nu se mai putea adapta la modificarea eco-climatica brus­ca si masiva, omenirea are mai putin de 10 ani pentru a inversa tendintele, dupa care va fi prea tarziu spre a mai face ceva decisiv (D. Dron, Le Figaro, 12 octombrie 2006).

 

Dreptul la indoiala stiintifica

 

Indiferent de evidenta fenomenului, ca orice unanimitate (romanii considerau nule ho­tararile adoptate astfel!), si cea privind res­ponsabilitatea efectului de sera în încalzirea atmosferei planetei trebuie privita cu anumite rezerve, poate inerente, în privinta anumitor elemente si aspecte ale mecanismului de pro­du­cere si ale modului de manifestare.

Si aceasta cu atat mai mult cu cat ne aflam într-un domeniu în care cunostintele stiin­tifice sunt în plina miscare, descoperirile se succed rapid, nimic nu este simplu, iar in­ter­pretarile sunt variate si variabile. Adevarul stiintific se sedimenteaza treptat si se va­li­deaza în timp, presupunand uneori trecerea unei generatii ori nefiind niciodata pe deplin sta­bilit. Cum afirma geofizicianul francez Claude Allègre, ex-ministrul socialist al Edu­ca­tiei, stiinta este un proces cu democratie diferita de cea sociala. Or, în privinta me­ca­nis­mului de producere a încalzirii globale pe calea efectului de sera, amplificat de emisiile de dioxid de carbon si alte gaze, s-a ajuns la ideea unui adevar “incontestabil si oficial”, înca din anii 1980, cand s-a institutionalizat sub egida ONU Grupul interguvernamental de experti privind clima (GIEC); consensul rea­lizat initial se actualizeaza periodic: mai întai, un panel de specialisti realizeaza rapor­tul stiintific, pe care îl trimite grupului de oficiali, care stabileste configuratia scenariului ge­neral acceptat, si apoi este dat publicitatii.

Aceasta unanimitate este mentinuta, dupa unii, si prin teama de a nu fi rapid si zdro­bitor pus la punct, cu prejudiciile afe­ren­te, cel putin la nivelul imaginii.

Invocand “dreptul la îndoiala stiintifica” (Le Monde, 27 octombrie 2006), C. Allègre de­nunta o asemenea “practica de dictatura in­te­lectuala” si încearca sa justifice pozitia sa de fronda stiintifica, în sensul îndoielii asupra responsabilitatii principale a emisiilor de GES în producerea global warming. In apre­cie­rile sale, apa ar fi principalul agent al efectului de sera, de 80 de ori mai abundent ca bioxidul de carbon, în atmosfera.

Dar se ajunge deosebit de dificil la mo­delarea ciclului apei, în special din cauza di­fi­cultatilor unei asemenea operatii în privinta norilor, de a determina proportia de cirrus (care contribuie la încalzire) si cea a stratus (care raceste). Rolul prafului natural, in­dus­trial si agricol ar fi si el rau înteles, mai ales în privinta nuclearizarii norilor.

Totodata, considera acesta, se constata ca au descrescut concentratiile de compusi sulfu­rati în atmosfera în ultimii 30 de ani, dar rolul lor nu a fost bine cunoscut, acestia ac­tio­nand mai ales ca potentiali agenti ai racirii.

Tot asa i se pare ca rolul Soarelui este subestimat, fara a mai vorbi de efectele po­si­bile ale radiatiilor cosmice galactice. Daca în privinta unor asemenea consideratii, comen­ta­riile nu se impun (totusi, recente studii ajung la concluzii inverse, precum în cazul contributiei solare!), cele referitoare la su­pra­li­citarea unui pretins linsaj intelectual din partea “consensului mondial”, raman putin con­vingatoare.

Sa luam, de pilda, acuzatia de fals a aser­tiunii ca 99% dintre oamenii de stiinta sunt de acord asupra tezei contributiei principale a GES la intensificarea efectului de sera, sus­tinuta prin argumentul ca 80 de oameni de stiinta canadieni, dintre care multi specialisti în probleme climatice, i-au scris primului mi­nis­tru pentru a-l pune în garda împotriva pretinsului consens. Lasam la o parte faptul ca un asemenea grup ramane oricum insigni­fiant fata de cei care sustin legatura dintre GES si încalzirea atmosferei, stirile publicate de presa internationala (de exemplu, acelasi Le Monde din 24 octombrie 2006) arata o alta fateta a problemei: guvernul conservator de la Otawa, sub presiunea marilor poluatori, în­cear­ca sa abandoneze angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto, astfel ca demersul “celor 80 de specialisti” nu ramane decat unul de lobby, direct interesat si manipulatoriu!

Intr-o asemenea situatie, de evidenta manipulare, sustinerile lui C. Allègre (care se pre­gateste pentru alegerile din iunie 2007 si are nevoie sa iasa din anonimat!), de genul ca “în Franta, oameni de stiinta si ingineri îmi scriu pentru a-mi relata ca, punand la în­do­iala adevarul oficial, sunt împiedicati sa se ex­prime” ori exemplul invocat de el al pro­fe­sorului Richard Lindzen, care si-a pierdut postul dupa publicarea articolului intitulat Climat de frica (în Wall Street Journal din 12 aprilie a.c.), nu mai pot convinge. Dimpotriva, ele sugereaza, mai degraba, si dupa pre­ce­den­tele personale din anii 1970, înregimentarea geofizicianului în “marea familie” a lobby-uri­lor internationale, precum cele 40  de gru­puri de presiune si de think tank-uri legate finan­ciar de ExxonMobil, care neaga ori încearca sa discrediteze realitatile schimbarilor cli­ma­tice.

Oricum, decizia Academiei de Stiinte a Frantei de a se deschide dezbaterile pe aceas­ta tema, deopotriva în numele îndatoririi de ingerinta stiintifica si al respectului drep­tu­lui la îndoiala cartesiana, poate contribui la cla­rificarea unor asemenea situatii.

Pana atunci însa, în sedinta de re­des­chi­dere a anului academic 2006/2007 a Insti­tu­tu­lui Frantei, din 24 octombrie 2006 (care a avut ca tema Omul si Natura), climatologul Herve Le Trent (din partea Academiei de Stiin­te) afirma transant: “Daca perspectiva unei schimbari climatice globale, rezultand din cresterea gazelor cu efect de sera, constituie de acum înainte un risc a carui realitate este larg recunoscuta, este deoarece comunitatea stiin­tifica s-a organizat, de mai multe decenii, spre a dezvolta un diagnostic, din ce în ce mai mult dovedit, apoi l-a repercutat foarte larg, la nivelul marelui public ori al factorilor de de­cizie”.

 

Schimbarile climatice si rezonanta mediului politic

 

Acceptarea ideii influentei climatului asu­pra istoriei umane nu mai reprezinta de mult apanajul exclusiv al unui determinism îngust, în unele privinte chiar blamabil, ci devine, în contextul schimbarilor majore din ultimul timp, o tema de reflectie fundamentala si o pre­ocupare practica prioritara, fiind legate de însusi destinul speciei umane. Semnalul mo­dern în acest sens a fost dat înca de Mon­tes­quieu, în urma cu mai bine de doua secole si jumatate, prin a sa teorie a climatului for­mu­la­ta în L’Esprit des lois (1748), care a cunoscut ulterior sustineri si contestari tot atat de intense precum celebritatea de care avea sa se bucure o asemenea teza.

In timpurile noastre, marcate de global warming, Al Gore, vicepresedinte si candidat la Presedintia SUA, afirma, fara retineri, ca is­toria schimbarilor climatice este si istoria adaptarii umane la modificarile de climat si, im­plicit, a omenirii, oferind drept exemplu concludent anul fara vara din 1816, care a produs foamete în proportie de masa si a stimulat aparitia statului administrativ (Pamantul in cumpana, 1993). Tot asa, ana­li­zand legatura dintre circumstantele climatice si revolutiile epocii moderne din Europa tem­perata, Emmanuel Le Roy Ladurie ajunge la concluzia existentei unei corelatii relative între evolutiile climatice si revolutiile politice (Histoire du climat, vol. 2, 1740-1860, Fayard, 2006). Exemplele concrete, de genul proastei recolte din 1788 care a pregatit Revolutia Franceza de la 1789 sau dereglarile climatice din anii 1845-’46, care au anuntat revolutiile anu­lui 1848 din Europa, raman destul de con­vin­gatoare. Mult mai aproape de noi, din toate privintele, “revolutia din decembrie 1989” din Romania a fost precedata de un de­ceniu cu 7 ani secetosi, care au dus la o pro­duc­tie agricola redusa si înfometarea popu­latiei, iar zilele evenimentelor în care a avut loc caderea lui Ceausescu au fost deosebit de calde pentru respectiva perioada si au fa­vo­ri­zat astfel prezenta pe strazi a milioane de oameni.

Totusi, trebuie sa remarcam un fapt: isto­ri­cii sunt mai putin alarmati în privinta peri­colelor evolutiilor climei, poate si pentru ca o mai buna cunoastere a trecutului confirma ca, pana si în privinta vremii, istoria se re­pe­ta!

Dereglarea actualei ordini climatice glo­bale, instaurata în urma cu peste 8.000 de ani, manifestata prin fenomenele meteorolo­gice extreme tot mai frecvente din ultima pe­ri­oada si pericolul aparitiei haosului climatic, pot ameninta daca nu viitorul planetei, în orice caz pe cel al umanitatii pe termen lung ori, la orizontul istoriei previzibile, în primul rand situatia societatilor occidentale.

Asadar, pentru prima data apare posi­bi­li­ta­tea catastrofala ca specia umana sa fie inca­pabila sa se adapteze la ritmul si dimensiunile modificarilor de mediu, cu consecintele aferente.

Schimbarile climatice au devenit astfel o preocupare publica, iar o prima reactie de acest gen este cea de autoaparare; “statul for­ta­reata”, preconizat de administratia Bush II, sau strategiile nationale si cea a UE privind schimbarile climatice se înscriu într-o ase­me­nea logica.

Ele reprezinta, din ce în ce mai evident, si o miza politica; în numele ei, de pilda, N. Hulot si-a anuntat candidatura la prezi­den­tia­lele franceze din aprilie 2007 (lansandu-si, la 7 noiembrie a.c., Pactul ecologic), A. Schwar­ze­negger castiga un nou mandat de guvernator în California, iar Al Gore îsi pregateste vii­toa­rea campanie pentru Casa Alba.

O noua dreapta emergenta abandoneaza indiferenta anterioara si adopta “planuri verzi”, care asimileaza problematica încalzirii glo­bale la nivelul obiectivelor concrete (cazul con­servatorilor englezi condusi de D. Cameron ori cel al crestin-democratilor germani ai can­ce­larului A. Merkel).

Pana si la nivelul clasei politice americane, mult timp reticenta în a afecta un mod de viata bazat pe o energie competitiva si un transport ieftin (oare nu declara, înca în 1990, presedintele G. Bush-tatal ca “modul de viata american nu e negociabil”?) recentul US Mayors Climate Protection Agreement, (oc­to­m­brie 2006), care se adauga unor initiative pre­cum Northeast States for Coordination Air Use (decembrie 2005), marcheaza tot mai evi­dent, si din perspectiva viitoarelor confruntari electorale, o punere în discutie a pozitiei cen­tru­lui, mergand de la acceptarea realitatilor climatice si pana la angajarea în solutionarea problematicii aferente.

Iar rezultatele alegerilor la termen-me­diu, în care schimbarile climatice au fost în fruntea programelor electorale ale candidatilor de­mocrati, sunt edificatoare.

Se manifesta însa si regrese, precum noul “plan verde” al guvernului conservator ca­na­dian, care abandoneaza tintele pe termen scurt ale Protocolului de la Kyoto si pro­mo­vea­za o reducere fondata pe intensitatea emi­sii­lor.

O adevarata miscare civico-politica este pe cale a se naste, mai ales în tarile oc­ci­den­ta­le, din pretentia de a alarma, constientiza si îndemna la actiune în privinta pericolului cli­matic. Un mod de a fi ca individ si de viata ca so­cietate cumpatat, economicos, pregatit pen­tru a raspunde la riscuri, contrar modelului con­sumatorist, pradalnic cu mediul de pana acum si care ne-a împins la o asemenea si­tua­tie limita.

Dintr-o asemenea situatie castiga sau ar trebui sa castige mai ales formatiunile eco­lo­gis­te (cazul Austriei, unde Verzii au obtinut la ultimele alegeri parlamentare, din sep­tembrie 2006, 10,8% din voturi, fiind elocvent), dar asumarea generala, de catre toate par­ti­de­le, a unei asemenea problematici acute risca la diseminarea si diluarea semnificatiilor sale de ordin strict politic.

In context mondial, toate statele membre ale G-8, cu exceptia SUA, si alte 160 de state au ratificat Protocolul de la Kyoto, iar pana si Casa Alba a trebuit sa recunoasca, în iulie, le­gatura dintre sporirea emisiilor de gaze cu efect de sera de origine umana si global war­ming, iar problema constituie, daca nu un su­biect de disputa majora, cel putin unul de dis­cutii aprinse.

Ramane de vazut însa daca actuala “gu­ver­nanta mondiala” este interesata de o abor­dare realista si solutionare durabila a pro­ble­ma­ticii ecologice globale, iar clasa politica e capabila de a face un asemenea demers. Asa cum remarca istoricul Jacques Le Goff (în Le Point, din 5 octombrie 2006), poate ca astazi nu dispunem de ceea ce ar trebui într-o ase­me­nea situatie exceptionala, din punctul de vedere al “personalului politic”, dar faptele is­toriei arata ca în perioadele în care medio­cri­tatea diriguitorilor a fost mare, aceasta nu a împiedicat umanitatea sa evolueze în mai bine. Totusi, exemplul oferit cu titlu optimist, Franta lui Carol al VI-lea, regele nebun care a domnit timp de 30 de ani, perioada în care tara a continuat sa traiasca, sa se îmbogateasca ma­terial si spiritual, nu poate fi extrapolat la glo­balitatea si stringenta pericolului climatic actual.

Timpul nu mai are astazi rabdarea Evului Me­diu, iar transformarea planetei într-o mare “tara omeneasca” diversa cultural, com­pli­cata politic, dar unitara ecologic impune o alta abordare a problemelor mediului. De modul cum vom reusi în privinta sa, depinde în mare masura si sansa rezolvarii acestora.

 

Ecosofia schimbarilor climatice

 

Ecologia în general si dimensiunea sa practico-sociala, ecologia politica în special, au ajuns astazi la un important nivel de dez­vol­tare, dar care le asigura, totusi, numai o efi­cacitate foarte redusa.

Asa, de exemplu, desi Protocolul de la Kyoto a fost ratificat de 166 de state si a in­trat în vigoare la 16 februarie 2005, cu obiec­tive precise si ferme de reducere a emisiilor de GES, rezultatele în aplicarea sa raman ne­sem­nificative, iar viitorul apropiat nu ofera mari sperante de redresare a situatiei.

Aceasta neputinta manifestata a actiunii politice arata ca ea trebuie însotita, spre a-si spori eficacitatea, de alte perspective si instru­men­te, inclusiv la nivelul modului de viata si al aspiratiilor culturale ale indivizilor. Desi­gur, nivelul emisiilor de GES depinde, în pri­mul rand, în prezent mai ales de strategiile pietei si politicile aferente domeniului, dar din ce în ce mai mult se impun si alti factori, pre­cum: obisnuintele de consum, compor­ta­men­tele individuale, modurile de habitat, sa­tis­factiile gasite în mediul de viata etc.

Asadar, daca gandirea ecologista clasica se axeaza pe importanta “externalitatilor obiective”, tinand mai ales de nivelul resur­selor existente si al prioritatilor dezvoltarii, ra­mane ignorat înca ceva din ce în ce mai im­portant: externalitatile subiective, cele de la nivelul culturii si mentalitatilor.

O formula de depasire a acestei diviziuni ar­tificiale si de amplificare a potentialului de reactie a fost lansata în urma cu aproape doua decenii (1989) de F. Guattari prin ideea de ecosofie, care articuleaza cele trei ecologii exis­tente: environmentala, sociala si men­tala.

“O ecosofie, adica o perspectiva care sa includa dimensiunile etice si sa articuleze între ele ansamblul de ecologii: stiintifice, po­li­tice, environmentale, sociale si mentale. Iar acest lucru este cu atat mai necesar, cu cat so­cie­tatile noastre industriale sunt lipsite de reprezentari mentale a ceea ce semnifica riscul climato-ecologic, traind într-un mediu arti­ficial si gandind ca nu mai depindem de na­tura si ne putem adapta si rezista la orice schimbari.”

Astfel, aceasta ecosofie ar putea fi che­mata sa se substituie vechilor ideologii care sectorizau, de o maniera abuziva, socialul, privatul si civilul si care erau incapabile sa sta­bileasca jonctiuni între politica, etica si estetica.

Este vorba, înainte de toate, de nevoia unei deschideri a actiunii ecologiste, inclusiv în plan eco-climatic, spre o gandire complexa si transdisciplinara, catre o responsabilitate a societatilor umane fata de “Terre-Patrie” (E. Morin) si o comunitate de destine ecologice pentru toti, din partea unei omeniri perceputa ca o specie între specii.

Constituirea acestei noi perspective, ine­di­te paradigme ecologice ar avea o semnificatie speciala în domeniul schimbarilor climatice prin încalzirea atmosferei planetare, avand în vedere globalitatea, profunzimea si multi­dis­­ciplinaritatea problemelor aferente.

 

Componenta psihologica

 

De ce catastrofa cea mai probabila si poate cea mai distrugatoare, cea climatica, ne în­grijoreaza cel mai putin? Potrivit pro­fe­so­rului de psihologie Daniel Gilbert de la Uni­versitatea Harvard, apatia noastra fata de pericolul încalzirii globale s-ar explica prin ca­racterul primitiv al creierului uman, care ar fi evoluat de o asemenea maniera încat nu reac­tioneaza decat la amenintari ce prezinta patru caracteristici precise, pe care le întal­nim, de pilda, la terorism, dar nu si la fe­no­me­nele climatice, fie ele si deosebit de virulente. Astfel, mai întai trebuie sa avem în vedere ca oamenii sunt mamifere sociale al caror creier este înalt calificat pentru a se gandi la altii; noi gandim la indivizi si la intentiile lor, iar orice act intentional este luat în seama, în timp ce accidentul natural are un impact mai re­dus.

Secundo, global warming nu pune creierul nostru în alerta portocalie, întrucat ea nu atin­ge sensibilitatea noastra morala; tertio, în­calzirea climatica nu ne alarmeaza, pentru ca noi vedem în ea o amenintare pentru vii­to­rul îndepartat. In sfarsit, cea de-a patra ra­tiune care ne face sa ramanem relativ in­di­ferenti fata de pericolul climatic ori sa nu-i acordam atentia care i se cuvine rezulta din faptul ca respectivele schimbari se petrec cu o oarecare lentoare si, ca atare, trec aproape ne­percepute. Chiar daca ecologistii avertizeaza asupra rapiditatii cu care se produce încal­zi­rea atmosferei globale, catastrofa climatica se anunta în perspectiva a 100 de ani, adica destul de departe ca generatiile actuale sa gan­deasca cu o relativa detasare si sa con­clu­zioneze mai degraba precum marchiza De Pompadour: “dupa mine potopul” si mai putin în spiritul responsabilitatii ecologice globale: “dupa noi, generatiile urmatoare”.

...Daca George W. Bush s-ar îmbarca într-o masina a timpului si ar calatori în viitor, pe­trecand o singura zi în 2056, el ar reveni în pre­zent socat si terifiat (shocked and aweled, aluzie la numele dat operatiunii de interventie în Irak, în 2003, Shock and Awel), gata de a face orice pentru a rezolva problema eco-climatica (D. Gilbert).

 

 

ROXANA BOJARIU

Omul si schimbarile climatice globale

 

Oamenii au fost intotdeauna constienti de exis­tenta fluctuatiilor climatice, identificate, de exemplu, in bogatia sau saracia recoltelor ob­tinute. Descoperirea cauzelor si predictia acestor fluctuatii au avut si au implicatii directe pentru administrarea sociala, de unde si patima politica insotind demersul stiintific. Daca in prima jumatate a secolului XX co­mu­nis­tii discutau serios planuri utopice de remodelare a climei, prin redirectionarea raurilor si­beriene sau chiar blocarea stramtorii Bering, entuziasmul a fost inlocuit in perioada Raz­boiului Rece cu teama ca adversarul ideologic ar putea folosi o “arma climatica”. Instalarea iernii nucleare, ca urmare a actiunilor militare, a devenit tema predilecta a anilor ’80. In 1978 a intrat in vigoare Conventia Na­tiu­nilor Unite asupra interzicerii folosirii militare sau cu orice alt scop ostil a tehnicilor de mo­dificare a mediului. Anii ’90 readuc in centrul atentiei incalzirea globala si cresterea ne­controlata a concentratiei gazelor cu efect de sera, ca rezultat al activitatilor umane.

Ideea rolului important al dioxidului de car­bon in schimbarea climatica globala este a chi­mistului suedez Svante Arrhenius. La sfar­si­tul secolului al XIX-lea, Arrhenius a propus ca explicatie a ciclurilor glaciare modificarea in­tensitatii efectului de sera prin schimbarea concentratiei dioxidului de carbon din atmosfera. Efectul de sera apare din cauza gazelor radiativ-active, transparente la radiatia solara incidenta, dar care absorb radiatia emisa de suprafata incalzita a Pamantului si reemit o parte din ea, inapoi, in sistemul terestru. Cu cat concentratia gazelor cu efect de sera este mai mare, cu atat mai multa energie provenita de la Soare este captata in geosistem. In clima actuala, principalul gaz cu efect de sera este reprezentat de vaporii de apa. In at­mo­sfera joasa, cantitatea de vapori de apa este determinata de echilibrul natural dintre eva­poratie si precipitatii, nefiind direct afectata de activitatile umane (desi exista o influenta indirecta, datorata feedback-urilor de­clansate de incalzirea globala). Alte gaze ra­diativ-active importante sunt dioxidul de car­bon, metanul, oxidul de azot si compusii car­bonului cu clorul si fluorul. Pe termen lung, rolul dioxidului de carbon devine predominant. Spre deosebire de alte gaze radiativ-ac­tive, acesta nu e distrus de reactii chimice sau fotochimice, iar timpul sau de rezidenta in atmosfera este de ordinul mai multor sute de ani. Exista un efect de sera natural, care spo­reste cu aproape 33°C temperatura medie globala la suprafata terestra, fata de cazul in care n-ar exista atmosfera cu gaze radiativ-ac­ti­ve (adica de la -18°C la 15°C). Efectul de se­ra actioneaza si pe alte planete ale Sistemu­lui Solar, dar rezultatele sunt diferite, in func­tie de particularitatile atmosferei planetare exis­tente. In cazul planetei Venus, cu o atmosfera a carei masa este de 90 de ori masa atmosferei terestre si care e compusa in pro­por­tie de 90% din dioxid de carbon, temperatura la suprafata este de 477ºC. Acolo, efectul de sera are o contributie de 523ºC. Pe Marte, cu o masa atmosferica mai mica decat 1% din ma­sa atmosferei terestre si cu o compozitie at­mosferica formata in proportie de 80% din dioxid de carbon, temperatura la suprafata este de -47ºC - mai mare cu 10° decat in cazul in care n-ar fi existat efectul de sera martian. Arrhenius estima o crestere a temperaturii la su­prafata Pamantului de 5ºC, la o dublare a concentratiei atmosferice a dioxidului de carbon. Estimarea lui este surprinzator de apropiata de evaluarile actuale si are ordinul de ma­rime al variatiilor termice care au caracterizat ultimele mari cicluri glaciar-interglaciar. In prima jumatate a secolului XX, ideea lui Arrhenius privind efectul de sera si schimbarile climatice a fost relativ ignorata. Teoria propusa de Milutin Milankovitch era la aceea vreme mult mai populara.

Milankovitch a explicat existenta ciclurilor glaciare prin modificarile predictibile, la sca­ra de timp de zeci de mii de ani, ale parame­tri­lor care caracterizeaza orbita Pamantului si inclinarea axei sale. Influenta ciclurilor as­tro­nomice asupra climei globale este modulata prin variatiile asociate ale radiatiei solare incidente pe suprafata Pamantului. In pre­zent, unghiul pe care il face axa Pamantului cu planul orbital este de aproximativ 23,5º. El va­riaza intre 22,1º si 24,5º, intr-un ciclu cu pe­ri­oada de aproximativ 41.000 de ani. Schimbarea inclinarii axei Pamantului determina modificari ale severitatii si contrastului dintre anotimpuri: cu cat unghiul este mai mare, cu atat verile sunt mai calduroase si iernile mai reci. Cand unghiul se micsoreaza, contras­tul dintre vara si iarna se reduce si zapada acu­mulata in anotimpul rece nu dispare total in anotimpul cald, favorizand extinderea stra­tu­lui de zapada permanenta si a ghetarilor con­tinentali. In aceste conditii, se declanseaza pro­cese de amplificare a anomaliilor deja exis­tente in geosistem, care accelereaza acumula­rea ghetii si zapezii si duc la initierea unei gla­ciatiuni. Momentul din an in care Pa­man­tul se gaseste in pozitia cea mai apropiata de Soare, in miscarea sa de revolutie (la periheliu), variaza dupa un ciclu de aproximativ 22.000 de ani. In prezent, periheliul este in ia­nuarie, ceea ce face iarna emisferei nordice usor mai calda. In urma cu aproximativ 11.000 de ani, periheliul era in iulie, accen­tuand contrastul dintre anotimpurile solsti­tia­le. Excentricitatea orbitei Pamantului in jurul Soarelui variaza si ea in cicluri de 100.000 si 400.000 de ani. Combinatia tuturor acestor cicluri determina distributia latitudinala si se­zoniera a radiatiei solare incidente, intr-o anumita epoca, controland cresterea si retragerea ritmica a calotelor glaciare. Calculele arata ca, din punct de vedere al valorilor parametrilor orbitali actuali, nu ne putem as­tep­ta prea curand la o tranzitie spre urmatoarea era glaciara. Pentru ca o noua glaciatiune sa se produca, ar trebui sa mai treaca cateva zeci de mii de ani.

La scari mult mai mari de timp, procesele geo­logice de modificare a distributiei oceane-continente produc si ele schimbari climatice im­portante, datorita, in principal, modului di­ferit in care cele doua componente ale sistemului climatic se incalzesc si transfera energia provenita de la Soare. In 1915, cercetatorul german Alfred Wegener a propus teoria de­pla­sa­rii continentelor care postuleaza ca parti ale scoartei terestre se deplaseaza deasupra unui miez lichid. Scara de timp a proceselor de deplasare a continentelor este insa de ordi­nul sutelor de milioane de ani.

Teoriile actuale explica marile ritmuri glaciar-interglaciar si schimbarile climatice naturale asociate, atat prin modificarile parametrilor orbitali si ai axei de inclinare a Pa­man­tului, cat si prin interventia, pe acest fun­dal, a altor procese, interne geosistemului. Componentele geosistemului interactioneaza, pe diferite scari de timp, dand nastere unor evo­lutii de multe ori neliniare. Metafora proceselor geofizice neliniare este efectul de fluture: o tornada in Texas iscata printr-o bataie de aripa in Brazilia. Descrierea matematica a efectului de fluture este atractorul lui Lorentz. Variatiile in activitatea vulcanica modifica, de exemplu, compozitia atmosferei, mai ales prin emisia aerosolilor si uneori a gazelor cu efect de sera. Aerosolii, aruncati in atmosfera inal­ta de o eruptie individuala, pot sa scada tem­peratura globala pe o perioada de pana la 2 ani. In cazul unei frecvente ridicate a erup­tii­lor vulcanice, influenta acestora se poate prelungi pe intervale mult mai mari de timp, anomaliile initiale accentuandu-se, cu concur­sul unor mecanisme interne ale variabilitatii at­mosferice. Gazele radiativ-active, impreuna cu aerosolii din atmosfera si caracteristicile su­prafetei terestre, determina cat din energia so­lara ramane in geosistem, pentru a alimenta motorul climatic. Un fapt este cert: activi­ta­tile umane, generand cantitati din ce in ce mai mari de gaze cu efect de sera, intervin ne­liniar asupra unuia din factorii genetici ai cli­mei - energia provenita de la Soare, cea care pune in miscare atat circulatia atmosferica, cat si pe cea oceanica. Iata cum inter­ven­tia umana necontrolata poate altera ritmuri na­turale apartinand unor scari spatiale si tem­porale, la prima vedere inaccesibile omu­lui.

Conform ratei de emisie estimate pentru sfar­situl secolului XIX, dioxidul de carbon ar fi urmat sa-si dubleze concentratia in 3.000 de ani. In conditiile ratei actuale de emisie, ne asteptam ca acest eveniment sa se produca mult mai rapid - in aproximativ un secol. Can­titatea de dioxid de carbon din atmosfera a crescut deja cu peste 35% fata de epoca pre­in­dustriala, iar cantitatea de metan s-a dublat, ca urmare a activitatilor umane. Simultan cu cresterea accelerata a concentratiei dio­xidului de carbon si a altor gaze cu efect de se­ra, la nivel global s-a inregistrat o crestere ac­celerata a temperaturii aerului la suprafata (in jur de 0,6ºC, in ultimul secol). Examinand sirul de observatii care incepe in 1850, din ul­ti­mii doisprezece ani (1995-2006), unsprezece sunt considerati cei mai caldurosi, la nivel glo­bal. Anii 1998 si 2005 au fost cei mai caldurosi, cu mentiunea ca, in cazul anului 1998, amprenta fazei pozitive a fenomenului El Niño-os­cilatia sudica (ENSO) a fost importanta in stabilirea recordului. Anul 2005 nu a beneficiat insa de aceasta contributie naturala supli­men­tara. In ultimele decenii, frecventa temperaturilor ridicate si a valurilor de caldura a crescut in cele mai multe regiuni ale planetei noastre. In paralel, temperatura oceanului pla­netar creste sistematic, relevand natura glo­bala a incalzirii actuale. Cantitatea de vapori de apa din atmosfera joasa si medie cres­te si ea, ca urmare a intensificarii evaporarii apei la suprafata din ce in ce mai calda a ma­ri­lor si oceanelor. In zonele oceanice tropicale, intensificarea evaporarii alimenteaza furtunile si exista studii care releva, pentru ultimele decenii, o tendinta de crestere a numa­ru­lui ciclonilor tropicali puternici. In anul 2005, nu­marul uraganelor din Atlanticul tropical a in­registrat un record absolut, iar sezonul lor activ s-a prelungit neobisnuit de mult. Cantita­tea de precipitatii a crescut, in ultimele decenii, in unele regiuni continentale, dar a scazut in numeroase zone subtropicale si tropicale, accentuand caracterul lor arid. In multe regiuni continentale se observa o crestere a gradului de torentialitate a precipitatiilor. La nivel global, frecventele secetelor si inun­da­tii­lor au crescut. Aceste semnale se adauga alto­ra care sugereaza ca asistam deja la producerea unor modificari in circulatia generala a at­mo­sferei.

In ultimul secol, au fost observate schim­bari in criosfera, consistente cu cresterea tem­pe­raturii aerului la suprafata Pamantului. Ob­servatiile au indicat o reducere generala a masei si extinderii micilor ghetari continentali, o diminuare a stratului de zapada in emi­sfe­ra nordica si a ghetii marine arctice, mai ales in sezonul cald. Ghetarii extinsi ce acopera Groenlanda si Antarctica sufera si ei mo­dificari, dar acolo ansamblul schimbarilor este complicat de efectele modificarilor in cir­cu­latia atmosferica. Simultan, se inregis­treaza o scadere accelerata a ariei permafros­tului - solul permanent inghetat care este o re­miniscenta a trecutelor epoci glaciare. Intregind tabloul coerent al incalzirii globale, un studiu recent a estimat o cresterea a nivelului oceanului planetar de aproape 19,5 cm, pe perioada 1870-2004.

Identificarea schimbarii climatice in datele instrumentale poate fi considerata problematica, dat fiind intervalul de timp limitat pentru care observatiile sunt disponibile. Acest interval nu acopera mai mult de o suta si ceva de ani. Limitarea asociata intervalului relativ scurt este, in opinia mea, contrabalansata de consistenta fizica a schimbarilor obser­vate in geosistem. Aceasta consistenta fizica este sprijinita de analize ale datelor paleocli­ma­tice (obtinute, de exemplu, din bulele de aer extrase pe profilele verticale taiate in in­­ve­lisul de gheata al Antarcticii). Pe de alta par­te, investigarea consistentei fizice a imaginii schimbarii globale, rezultate din obser­va­tii, si chiar posibilitatea de a face estimari pre­dictive sunt posibile gratie experimentelor numerice cu modele climatice. Cercetatorii cli­mei au ca obiect de analiza un sistem unic, in care ei insisi sunt imersati. De aceea, experimentele fizice sunt in mare masura inlocuite cu experimente numerice, realizate cu modele matematice complexe, care simuleaza compor­ta­mentul geosistemului in diferite conditii. Com­ponentele geosistemului sunt reprezenta­te de module matematice cuplate, in conditii date, specifice fiecarui experiment (valori precizate pentru concentratiile gazelor cu efect de sera, configuratii particulare ale oceanelor si continentelor etc.).

Conform estimarilor realizate pe baza re­zul­tatelor mai multor experimente numerice, pre­zentate in ultimul raport publicat al Comi­siei Interguvernamentale pentru Schimbari Cli­matice (IPCC)1, temperatura medie globala va creste pana la sfarsitul secolului XXI, fata de perioada actuala, cu valori cuprinse in in­tervalul 1,4°C-5,8°C, in functie de scenariul de emisie folosit pentru precizarea con­cen­tratiilor atmosferice ale gazelor cu efect de sera. Cantitatea de precipitatii la nivel global se asteapta sa creasca si ea pana la sfarsitul aces­tui secol, dar cu mari diferentieri regiona­le. Modelele numerice sugereaza ca accelerarea procesului de evaporare si schimbarile in circulatia atmosferica, datorate incalzirii globale, pot determina, in multe regiuni ale globului, cresterea intensitatii si frecventei unor eve­nimente extreme (secete, inundatii, cicloni de la latitudinile medii, furtuni tropicale). Pro­iec­tiile in viitor, realizate cu modele clima­tice, ne avertizeaza ca, pe timpul verii, Oceanul Inghetat va deveni Oceanul Albastru - gheata arctica va disparea total in acest anotimp.

In comunitatea stiintifica exista o re­cu­noas­tere cvasigenerala a faptului ca efectele activitatilor umane, modificand compozitia at­mo­sferei terestre, intensifica efectul de sera si induc o schimbarea climatica globala. Dezbaterile stiintifice se concentreaza acum asupra minimizarii incertitudinilor referitoare la marimea acestui semnal al schimbarii si la proiectia lui regionala. Un nou raport al IPCC ur­meaza sa fie publicat in 2007. Raportul, care va actualiza tabloul a ceea ce stim despre variabilitatea si schimbarea climatica si im­pactul acestora, va pune un accent deosebit toc­mai asupra regio­na­lizarii semnalului in­­­­­­cal­zi­rii globale.

Ce-i ramane omului de facut? In loc de re­du­­cerea sau chiar stoparea emisiilor gazelor cu efect de sera, care sa diminueze si eventual sa elimine influenta activitatilor umane (ca, de exemplu, in cazul Protocolului de la Kyoto), exista voci care propun inducerea unor noi modificari climatice, con­traba­lan­sand astfel in­­calzirea globala. Una dintre cai­le propuse este captarea dioxidului de carbon emis si depo­zitarea sa in sol sau in ocean, prin anumite procese chimice si biochimice. Compusi ai fierului, injectati in ocean, pot de­ter­mina o crestere importanta a masei plancto­nului, care ar absorbi carbonul atmosferic si l-ar transporta pe fundul oceanului, odata ciclul vietii incheiat. O alta abordare este reducerea radiatiei solare directe care sa echilibre­ze sur­plusul energetic datorat intensifica­­­rii efectului de sera. Pentru aceasta, s-a propus fie pla­sarea in spatiul cosmic a unor corpuri re­flectorizante, fie injectarea de aerosoli in pa­tu­­rile inalte ale atmosferei. Alte propuneri vizeaza controlul circulatiei oceanice in anu­mi­te stramtori, limitarea evaporarii cu ajutorul unor pelicule care sa acopere suprafetele ocea­­nice si, la scara mai mica, izolarea ghe­ta­ri­lor montani, pentru a preveni topirea lor. Fie­care din solutiile propuse are anumite avan­taje care vizeaza simplitatea sau reversi­bilitatea pro­cedeelor tehnologice folosite. Dezavantajele insa depasesc, de departe, aspec­tele strict teh­nice, nici acestea de neglijat. Da­torita complexitatii geosistemului, este teo­re­tic posibil sa depasim problema incalzirii glo­bale, dar sa ne trezim ca am declansat o schimbare climatica brusca cu efecte devastatoare. Ca si in cazul studierii incalzirii globale, experimen­tele numerice cu modele climatice pot simula, pana la un punct, raspunsul geo­sistemului la schimbarile controlate propuse. Problemele stiintifice, politice si etice ri­dicate de inter­ven­tia deliberata asupra sistemului climatic, dubleaza practic problemele provocate de emisia necontrolata a gazelor cu efect de sera. Promo­va­rea resurselor energetice alternative pentru inlocuirea combustibililor fosili, in cadrul unor intelegeri politice si economice globale este, in opinia mea, o cale mai mai sigura pen­tru diminuarea efec­te­lor incalzirii globale.

Care este soarta speciei noastre in con­di­tiile unei schimbari climatice? Conform unor studii recente, schimbarile climatice care au afectat Africa acum cateva milioane de ani e posibil sa fi influentat evolutia stramosilor omului. In sedimentele aflate in lacurile africane din estul continentului, autorii acestor stu­dii au identificat dovezi ale unor episoade foarte ploioase, ce puncteaza o tendinta generala de aridizare a zonei subtropicale africane. Aceste episoade, care au avut loc acum apro­ximativ 2.600.000, 1.800.000 si 1.000.000 de ani, coincid cu etape cheie in evolutia hominidelor: aparitia Australopitecului, cel mai vechi stramos direct al speciei umane, aparitia lui Homo Erectus si a primei sale migratii in afara Africii si, respectiv, a doua sa migratie importanta. O noua teorie sugereaza ca alter­nanta perioadelor secetoase cu cele ploioase a constituit factorul esential in diferentierea hominidelor, stramosii speciei noastre fiind ne­voiti sa se adapteze la conditii foarte diferite, de-a lungul timpului. Raman inca multe intrebari legate de evolutia speciei umane si legatura sa cu schimbarile climatice. Se stie, de exemplu, ca acum 71.000 de ani a avut loc o eruptie vulcanica foarte puternica, in regiunea Sumatrei. Cantitatea mare de cenusa vul­canica, ejectata in paturile inalte ale atmosferei, e posibil sa fi determinat aparitia unei pe­rioade foarte reci, de aproape 1.000 de ani. Se presupune ca, in aceste conditii, populatia umana s-ar fi putut reduce semnificativ, ac­ce­lerand, pe de-o parte, diferentierea grupurilor izolate, iar pe de alta parte, favorizand comunicarea si cooperarea umana. Comportamentele sociale de tipul comunicarii si cooperarii, ca­pabile sa asigure supravietuirea in con­di­tiile grele, in care indivizii izolati nu au multe sanse, constituie avantaje evolutive. Nu de putine ori in istoria moderna, geosistemul, a carui parte suntem, a fost privit din perspecti­va mioapa a ciclurilor electorale, atunci cand n-a fost amendat si luat intr-o iluzorie stapa­ni­re, prin ucaz ideologic. Privind insa in trecutul speciei noastre, vom intui mai bine rolul comunicarii si cooperarii ca mecanisme adaptive ale fiintei umane, in conditiile unei noi schimbari climatice. Pe plan mai larg, dincolo de aspectele stiintifice, tehnice, economice si po­litice, o mutatie culturala este necesara pen­tru a ne reintegra in mediul din care am incercat sa ne smulgem, atat de spectaculos, in ultimele secole. E vremea ca fiinta aptera sa-si asume aripile fluturelui lui Lorentz.

 

 

FLORINELA POPA si ROXANA BOJARIU

Schimbarea climatica in Romania

 

Exista un consens al comunitatii stiintifice în a recunoaste faptul ca traim deja primele semne ale unei schimbari globale, induse de ac­tivitatile umane. Omul modifica semnificativ compozitia atmosferei terestre prin emisia ne­controlata de gaze cu efect de sera. La scari locale si regionale, semnalul încalzirii globale se proiecteaza foarte diferit. Incalzirea globa­la nu este uniforma si exista regiuni, limitate spa­tial, unde observatiile pot indica chiar tendinte de racire. Explicatia acestui aparent paradox e legata de mecanismele de transport al energiei în sistemul climatic global si de fe­lul în care conditiile locale (de exemplu, relieful) modifica acest transport realizat de cir­cu­latia generala a atmosferei. Intensificarea efectului de sera retine în sistemul climatic global mai multa energie provenita de la Soare. Acest surplus global de energie este distribuit la scari regionale si locale prin procese complexe, de multe ori neliniare. Mai multa energie în sistemul climatic poate alimenta, pe de-o parte, sistemele de vreme de tipul ciclonilor tropicali sau extratropicali, facandu-le mai intense, iar pe de alta parte, poate mo­difica chiar caile locale de transport al cal­du­rii si umiditatii, provocand intervale de secete persistente în unele regiuni si inundatii puternice în altele. De aceea, studiile privind variabilitatea si schimbarea climatica nu se pot opri doar la aspectele globale.

Nimeni nu simte o medie globala a tempe­ra­turii, fiecare din noi suntem influentati de fluctuatiile locale, iar pentru factorii de decizie tocmai raspunsul local la încalzirea globala este cel care le poate oferi suportul solid pentru planificarea unei dezvoltari socio-economice durabile. Accesul la informare si in­for­matie este din ce in ce mai facil. Pe de o parte, reporterii sunt din ce in ce mai aproape de mie­zul evenimentelor, astfel incat fenomenele meteorologice deosebite scapa tot mai greu neobservate. Pe de alta parte, modernizarea in­frastructurii meteorologice a Romaniei cre­eaza posibilitatea unei monitorizari tot mai per­formante. Aceste premise pot crea sen­za­tia, mai ales unui privitor neavizat, ca vremea a luat-o cu adevarat razna, iar dezastrele meteo se tin lant. Este acest lucru real sau doar suntem mai bine informati asupra a ceea ce se intampla si pana acum? Problema pe care ne-o punem este de a identifica în mod obiectiv care e raspunsul, diferentiat regional, la încalzirea globala, data fiind complexitatea conditiilor locale. In principal, ne referim la prezenta Arcului Carpatic, caracteristicile sale geomorfologice, la sistemul hidro­logic complicat, dominat de prezenta unui flu­viu important - Dunarea - si la vecinatatea ma­rii si, nu în ultimul rand, la situarea geografica a tarii la interferenta mai multor centri de actiune meteorologica.

Clima temperat-continentala a Romaniei, cu patru anotimpuri, este determinata atat de pozitia sa pe glob, la jumatatea distantei din­tre pol si ecuator, cat si de pozitia sa geografica pe continentul european, la aproximativ 2.000 km de Oceanul Atlantic, 1.000 km de Marea Baltica, 400 km de Marea Adriatica. Relieful tarii are un rol esential în delimi­tarea fina a zonelor si etajelor climatice. Mun­tii Carpati, cu dubla lor arcuire, formeaza o bariera complexa în calea circulatiilor atmosferice determinate de interferenta principalilor centri de actiune care genereaza sistemele de vreme în regiunea atlantico-europeana.

Datele de obseravatie indica, pentru secolul XX, o crestere a temperaturii medii anuale de 0,3˚C, la nivelul întregii tari. Cresterea tem­peraturii este mai pronuntata în juma­ta­tea estica, unde tendintele seculare înregis­trate ating si 0,8˚C, în timp ce, în regiunea in­tracarpatica, încalzirea este în general nesemnificativa. Analiza sezoniera indica cres­teri termice semnificative mai ales iarna si vara, tendintele atingand valori de aproape 2˚C în secolul trecut. Interesant este cazul toam­nei, pentru care observatiile din secolul XX indica o tendinta de racire. Analiza can­ti­ta­tilor de precipitatii înregistrate în secolul XX indica o tendinta de scadere a valorilor anuale, mai pronuntata în centrul tarii. Iarna, tendinta de deficit pluviometric este mai pu­ternica în regiunile sudice si vestice ale Romaniei. Variatiile temperaturii aerului si ale cantitatilor de precipitatii nu s-au produs uni­form pe parcursul secolului XX. In a doua jumatate a secolului trecut, analizele realizate cu un numar marit de statii releva tendinte mai accentuate de încalzire, diferentiate regio­nal. Aceasta dinamica a schimbarii, cu accentuarea tendintelor de variatie a diferitilor parametri climatici în ultimele decenii este o ca­racteristica globala.

In ceea ce priveste statistica fenomenelor extreme, analiza datelor de observatie din a doua jumatate a secolului XX indica o crestere semnificativa, pentru toate regiunile tarii, a mediei temperaturii minime, vara, precum si a mediei temperaturii maxime din timpul iernii si verii. Cresterea din ultimele patru decenii ajunge pana la 2˚C, în regiunile sudice si sud-estice ale Romaniei. Simultan, s-a înregis­trat o crestere a frecventei zilelor caniculare (definite de temperaturi maxime mai mari de 35˚C) si descresterea frecventei zilelor de iar­na. Tot pentru ultima jumatate a secolului XX, observatiile sugereaza o crestere a frec­ven­tei anuale de producere a brumei, pole­iului si chiciurei. In aceeasi perioada, grosimea medie a stratului de zapada prezinta o tendinta de diminuare semnificativa în regiunile vestice si nord-estice ale tarii.

Modelele numerice complexe, care simuleaza comportamentul sistemului climatic, sunt folosite pentru a estima proiectia în viitor a schimbarilor climatice. Proiectiile în vii­tor pornesc de la scenarii de dezvoltare socio-eco­nomica date, care precizeaza concentratiile viitoare ale gazelor cu efect de sera. Exista un adevarat lant de incertitudini ce însoteste ex­pe­rimentele numerice. Incertitudinile în alegerea scenariilor de dezvoltare socio-economica viitoare sunt transmise în scenariile de emi­sie. Scenariile privind emisiile în viitor ale gazelor cu efect de sera sunt, la randul lor, in­troduse ca date de intrare în modelele nume­rice care simuleaza evolutia sistemului climatic global. Modelele climatice globale genereaza si ele incertitudini legate de re­pre­zen­tarea co­recta si completa a proceselor fizice. Avem de-a face cu un sistem complex, care se comporta neliniar, iar resursele de calcul sunt si ele, fatalmente, limitate. La toate acestea se adauga problemele generate de sistemul actual de observatii, folosit pentru initializarea si validarea experimentelor numerice. In ultimii ani s-au înregistrat progrese în localizarea si minimizarea incertitudinilor legate de re­prezentarea unor procese fizice. Resursele de calcul s-au marit si ele. Cu toate aceste in­cer­titudini si limitari, experimentele numerice cu modele climatice pot aduce informatii va­loroase atat din punct de vedere practic, cat si teoretic.

Toate experimentele numerice analizate pana acum releva, pentru sfarsitul secolului XXI, o crestere a temperaturii medii în Ro­ma­nia. In cazul precipitatiilor, analiza rezultatelor modelelor releva o imagine mai putin coerenta decat în cazul temperaturii. Trebuie su­bliniat ca proiectarea la nivel regional (în ca­zul de fata, la nivelul Romaniei) a semnalu­lui încalzirii globale presupune adaugarea unor noi verigi în lantul de incertitudini deja exis­tent în estimarea schimbarii climatice globale.

In spatele cifrelor se ascunde o realitate care va influenta viata noastra si a copiilor nostri. Ramane deschisa discutia cu privire la gradul în care activitatile umane sunt bine reprezentate în economia scenariilor climatice. Dincolo de discutiile stiintifice ramane în­tre­barea omului din cetate: suntem simpli spec­tatori sau putem actiona pentru a minimiza efectele schimbarii climatice? Exista în­sa o certitudine, aceea ca putem fi, zi de zi, mai responsabili fata de mediul înconjurator, în­vatand sa-l cunoastem si sa ne adaptam lui.

 

 

Conf. univ.dr. ECATERINA ION-BORDEI

Un alt punct de vedere asupra schimbarilor climatice globale

 

Atmosfera, cu aspectul ei eteric, cu apa­ren­ta ei inconsistenta, este ultimul invelis con­tinuu al Terrei, cel ce o protejeaza, prin structura si functiuni precise, de “frigul cos­mic” si, totodata, de “arderea de sine”. Aceasta din urma ar fi posibila sub forta directa a ener­giei Soarelui, daca radiatiile acestuia i-ar atinge, in integritatea lor, suprafata. Stim in­­­sa ca nu se intampla asa.

Din punctul de vedere al ecologiei, ca do­me­niu ce studiaza interrelatiile dintre vie­tui­toa­re si mediul lor de viata, atmosfera este o componenta abiotica, alaturi de hidrosfera si li­tosfera, factor de mediu, deci, fara de care “bio­­ticul” nu ar exista.

Acelasi adevar a fost exprimat, intr-o ima­gine integratoare, de catre Karl Ritter cu peste 100 de ani in urma, cand prezenta “Pa­man­tul ca locuinta a omului”.

Si cum in natura nimic nu este in plus si nici fara sens, toate trasaturile de constitutie sau de distributie conduc la o dinamica pro­prie a invelisului aerian, condusa de legi in­dis­cutabile. Or, tocmai aceasta dinamica de in­­­­­­­velis gazos pune aerul atmosferic intr-o multitudine de relatii spatio-temporale, spe­ci­fice, cu celelalte geosfere superficiale: hidro­sfera, litosfera, biosfera, pentru ca numai im­­preuna si in interdependenta ele constituie an­samblul de mediu.

Ceea ce omul obisnuit intelege prin “an­sam­blul de mediu” sau prin “mediu de viata”, sau, simplu, prin notiunea de “mediu”, fizi­cie­nii care cerceteaza atmosfera unifica sub de­nu­mirea de Sistem climatic global. Sistemul climatic global trebuie, asadar, acceptat nu­mai ca un concept, neavand nici o legatura na­turala cu notiunea de “climat global”.

Insistam, sistemul climatic este cva­si­si­mi­lar cu ansamblul de mediu al Terrei, cum ar spune ecologii, sau cu “mediul geografic”, cum au spus-o dintotdeauna geografii, deoarece se com­pune din:

- Atmosfera si constituentii sai (nu au toti acelasi rol);

- Hidrosfera si constituentii sai: oceane, ape continentale, apa atmosferica;

- Litosfera: continente, forme de relief te­res­tre;

- Biosfera: acoperirea vegetala si animala a planetei;

- Criosfera: calotele de gheata polare si ghe­tarii continentali alaturi de zapezile pe­re­ne;

- Noosfera sau Antroposfera, care pre­su­pu­ne omul impreuna cu ceea ce a creat in­te­li­gen­ta sa.

Articolul de fata pune in discutie ceea ce il preocupa in prezent pe omul din “Noosfera” lui ca venind din partea atmosferei in sens ne­gativ: schimbarile climatice globale.

 

Dar ce este clima, ca ea sa se schimbe?

 

Clima reprezinta, dupa parerea noastra, sin­teza pe termen lung a mersului concret al vre­mii de la o zi la alta, de la o saptamana, luna sau an la altul, intr-un punct al globului, intr-o tara, o regiune, un continent sau pe in­­treaga planeta. Sinteza aceasta se obtine prin metode statistice adoptate de climatologie. Exista numeroase alte definitii, dar nici una nu relationeaza multumitor mersul vremii de la o zi la alta cu sensul climei.

Un fapt este insa sigur si el transpare din ori­care definitie veti intalni, si anume in­­ca­dra­rile valorice pentru: tipologia climei, adica zonele, subzonele, districtele ei pe planeta re­pre­zinta un produs, un raspuns sintetic al cli­matologiei, obtinut prin medierea si com­pa­ra­rea datelor reale de observatie continua a at­mosferei. Acestea definesc totodata si mer­sul concret al vremii de la o zi la alta, de la un loc la altul. Asadar, numai mersul vremii (adi­ca schimbarea sa de aspect de la o zi la alta) este observabil si masurabil, “la locul fap­tei”, moment de moment. Temperatura ae­ru­lui, presiunea si umezeala lui, viteza si di­rectia vantului, precum si cantitatile de pre­cipitatii cazute sunt masurabile, iar gradul de innorare, felul si intensitatea precipitatiilor, tipurile de fenomene atmosferice si durata lor de producere sunt observabile; pe cand “clima” orasului X sau a tarii Y reprezinta numai “ca­li­ficativul” mediu, sintetic prin excelenta, obti­nut prin mijloace strict statistice, pe baza da­te­lor concrete anterior prezentate. Aceste ul­ti­me prelucrari situeaza orasul intr-o anu­mi­ta zona, ii descopera tendintele, anomaliile etc., dar numai intr-un sens sintetic. Aspectul vre­mii de la o zi la alta, deci “mersul vremii” pentru omul si viata lui, dispar, sunt excluse prin statistica.

Operatiunea de trecere, prin prelucrare, de la concretul meteo masurat punctual, zil­nic, la sinteticul mediat climatologic local, re­gio­nal, national sau global, nu intra insa ca­tusi de putin in preocuparile omului obisnuit, fie el oricat de bine informat. Si atunci, el le transforma in ceea ce aude zilnic si percepe: intr-un fel de timp probabil... pentru urmatorii 20-50-100 de ani. Or, asta este rau!

De aceea, notiuni ca: efectul de sera, con­cen­tratia de dioxide de carbon in atmosfera, perforarea stratului de ozon etc., vehiculate in­corect sau trunchiat in mass-media, au creat si creeaza o mare confuzie si implicit pa­nica printre oameni, tocmai pentru ca acestia raporteaza “informatiile-de presa-bomba” la viata lor sau, altfel spus, la scara temporala si spatiala umana: fiecare la timpul si la locul in care se afla. Mass-media pleaca de la afir­ma­tii asa-zis pertinente, vehiculeaza nume de cercetatori si universitati celebre, dar uita sa spuna cititorului esentialul, si anume: ca toate punctele de vedere climatologico-pre­dic­tive sunt “supozitii”, sunt “scenarii”, sunt mo­delari si “simulari” matematice ale campurilor meteorologice, presupuse numai a evolua in­­tr-un sens sau intr-altul, fara o verificare prea­labila experimentala. Si atunci, omul mo­dern, bombardat zilnic informational, dar cu respect fata de cuvantul scris sau publicat, isi prelucreaza singur stirea citita si o raporteaza la scara lui de timp si de loc: un an, un de­ce­niu, o viata, in satul, in tara lui. De aici inter­vine primul conflict intre producatorul de pre­dictii climatice si beneficiarii acestora, care nu-i inteleg scara temporala de referinta si nici sensul strict orientativ.

Ne permitem, in continuare, sa prezentam sen­sul corect, stiintific, dar usor de descifrat, al notiunilor: schimbare climatica, variatie cli­matica naturala, tendinte, oscilatii, anomalii cli­matice, crize climatice1 etc.

Schimbarea climatica presupune modi­fi­ca­rea pe termen lung si fara perspectiva unei reveniri la starea initiala a climei de referinta, cu urmari majore, catastrofale sau benefice asu­­pra mediului de viata al Terrei. Este no­tiu­nea cea mai severa in climatologia predic­ti­va.

Variatia climatica naturala presupune mo­dificarea climei sau numai a unui para­me­tru climatic in spatiu sau in timp, in raport cu o stare de referinta la care este posibila me­reu revenirea. Variatiile temporale, cele ale caror consecinte si a caror prevedere sunt cele mai importante, pot fi ciclice, lineare sau alea­torii, raportandu-se la scari diferite: zi, an, decenii, secole etc.

Variatiile climatice naturale au fost des­cri­se pe baza statisticilor care au permis sta­bi­lirea intensitatii, duratei si formei lor in ra­port cu un tip de clima, considerat “de re­fe­rinta” sau “normal”.

Au fost distinse doua tipuri de variatii, si anume:

- tendinte;

- cicluri si oscilatii.

Caracteristicile acestora au putut fi puse in evidenta ca durata, amploare si forma. Iata-le:

Tendintele sunt variatii intr-un singur sens (crescator sau descrescator) fata de “sta­rea medie a climei” sau, mai corect, fata de cli­ma de referinta. Se poate vorbi astfel de “ten­dinta de incalzire” sau de “racire”, de “plu­vio­zitate” sau de “seceta” etc.

Oscilatiile constau in variatii repetitive si alternative a caror periodicitate este greu de precizat; trei sunt considerate principale, si anume: oscilatiile Atlanticului de Nord, osci­la­tiile Pacificului de Nord si, respectiv, ale Pa­ci­fi­cului de Sud.

Cand periodicitatea unei oscilatii se poate defini, atunci se poate vorbi despre un ciclu cli­matic ca despre “succesiunea mai mult sau mai putin regulata a diferitelor fenomene cu re­venire in final la situatia initiala”.

Anomaliile si crizele par aleatorii pentru cer­cetatorii climatologiei, probabil din cauza fap­tului ca datele disponibile pentru calculator nu acopera intervale de timp suficient de lungi pentru a le analiza. Nu poate fi deci vor­ba de o tipologie fixa. O prelungire a seriei sau o noua teorie pot face ca anomalia respec­ti­va sa apartina, de fapt, unui ciclu. Ele se de­finesc astfel:

Anomalia climatica presupune abaterea de la medie a unuia sau mai multor parametri cli­matici din cauze inca neelucidate.

Crizele climatice intervin atunci cand va­ria­tiile climatice sunt foarte puternice si se pot transforma in stari catastrofale in do­me­niu.

Aceste doua categorii taxonomice, credem noi, ar trebui reevaluate si folosite in viitor in locul drasticei exprimari de “schimbari cli­matice globale”; si aceasta deoarece timpul de referinta al predictiilor climatice moderne este cel istoric, respectiv, urmatoarele noua de­cenii ale secolului XXI.

Atragem atentia ca principala dificultate, chiar si in studiul variabilitatii climatice, con­sta in alegerea scarii de timp. Aceasta ar tre­bui sa depinda in foarte mare masura de tipul de variatie studiat, spre exemplu, o glaciatie nu este anuntata doar prin cateva prealabile sap­tamani de frig si nici invers; temperaturile joase (sau invers) in intervale lungi de timp pot fi, insa, semnul unei anumite evolutii a ano­timpurilor.

Sa retinem ca variatiile climatice pre­su­pun revenirea mereu si mereu la o situatie initiala, de referinta. De aceea, nu exista semn de egalitate intre variatiile si schim­ba­rile climatice, pentru ca schimbarea exclude, prin definitie, revenirea la starea de referinta. Or, dupa parerea autoarei, tocmai aceasta neaprofundare duce la confuzie, termenul de “schimbare climatica” fiind vehiculat astazi in­­­­­tr-un sens inadmisibil mai larg decat cel stiin­ti­fic mentionat.

De cand s-au emis primele predictii cli­ma­tologice si pana in prezent, s-au conturat trei curente de opinii, si anume: clima se raceste? clima se incalzeste? clima se raceste sau se in­­cal­zeste?

Si, pentru a ne da seama cat de vulnerabil a fost si inca este domeniul predictiilor globale pri­vind clima planetara, sa urmarim eveni­men­­­tele.

In 1974, Reid Bryson, directorul de atunci al Institutului de Cercetari pentru Mediul In­conjurator al Universitatii din Wisconsin din SUA, afirma: “In momentul de fata sunt in curs schimbari climatice importante. Nu este vorba de fenomene de interes academic. Daca aceasta tendinta2 continua, insasi viata omu­lui pe aceasta planeta va fi influentata”. Si pentru ca acest cercetator considera drept anormal de favorabila clima erei moderne, adauga: “este foarte evident ca aceasta a fost pe­rioada cea mai anormala din ultimii cel pu­tin 1.000 de ani”.

Nu peste mult timp insa (cativa ani numai), incet dar sigur, acelasi Reid Bryson si-a parasit sus-numitul scenariu prognostic sum­bru, din cauza realitatii care nu devenea deloc sumbra, deloc glaciara.

In acelasi deceniu, adeptul ardent al lui Bryson era Kenneth Hare de la Universitatea din Toronto, Canada, fost presedinte al Socie­ta­tii Meteorologice Regale din Marea Britanie, deci o personalitate in domeniu. Acesta a cre­zut atat de mult in racirea iminenta a climei Pamantului, prevazuta de teoria lui Bryson, incat a initiat demersuri devenite celebre, pe langa guvernele unor state, pentru ca acestea sa creeze “banci” alimentare gata sa intervina salvator cand “va veni” etapa racirii prevazuta de Bryson (cam ca o adevarata glaciatiune).

Iata ce spunea Hare: “Bryson este figura cea mai impunatoare in climatologia moderna. Eu sunt mult mai conservator decat el, dar iau foarte in serios tot ceea ce afirma aces­ta...”.

Hubert Lamb, cercetator al Universitatii East Anglia, a ajuns la concluzia ca, dupa in­ter­ludiul de clima calda al acelorasi decenii anor­male in care traise si el, ca si Hare si Bryson, va urma o perioada de racire. Ideea lui era ca perioadele reci anterioare durasera circa 1.000 ani, intrerupte fiind de altele, mult mai scurte, calde; amplitudinea dintre ele ar fi datorata inertiei maselor oceanice, care, odata racite, au nevoie de decenii in sir pen­tru a se reincalzi. Dupa parerea acestui au­tor, noi ne-am fi aflat, cam prin anii ’70, in preaj­ma unei noi raciri.

In anii 1970-’75, Y. Murray Mitchell jr. observa o incalzire a climei in emisfera sudica, pe care o punea pe seama “efectului de sera”. Facea publica parerea sa. In anii 1980-’82, cer­cetarile din Antarctida pareau sa-i con­fir­me ideea, sugerand ca acolo clima este in in­­calzire, de aceea ghetarii alunecau mai repede de pe continent in marile marginase. In schimb, acolo unde ajungeau - deci in marile su­dice marginase calotei -modificau albedoul apei, care in mod normal era de 10%, cu cel al albedoului icebergurilor plutitoare, care este de 80%, implicit scadea temperatura medie si de aici concluzia autorului privind racirea po­si­bila a marilor din jurul Antarcticii, ca ur­ma­re a incalzirii presupuse a se fi produs dea­su­pra calotei de gheata de la Polul Sud.

Cam in acelasi timp (anii 1970-’80), Ste­phan Schneider de la Centrul National de Cercetari Atmosferice din Boulder, Colorado, USA, considera ca exista tot atatea dovezi pen­tru a prevedea o racire cate sunt si pentru a prevedea o incalzire a climei viitorului apro­piat. Atunci, propunea el, “sa realizam un model matematic al modificarilor climatice in care experienta trecutului sa stea la baza prog­no­zelor viitorului, dar cu titlul experimental, con­siderand ca exactitatea matematica va transa lucrurile”. Totodata, Schneider spunea in modul cel mai omenesc cu putinta: “Daca un om versat in jocuri de noroc ar examina da­tele meteorologice, observatia ca planeta a tre­cut printr-o lunga perioada de valori po­zi­tive record ale temperaturii medii l-ar con­vin­ge, cu siguranta, sa nu parieze pe repetarea ime­diata a acestei tendinte”.

Astazi este dominanta predictia unei in­­cal­ziri climatice globale semnificative care, prin IPCC3, indica urmatoarele4:

- temperatura medie globala va creste in secolul XXI cu valori cuprinse intre 1,4oC si 5,8oC (fata de perioada actuala), in functie de sce­nariul de emisie folosit;

- cantitatea de precipitatii la nivel global va creste si ea, cu mari diferente regionale (caracterizate de scaderi sau cresteri, cuprinse in­tre 5 si 20%);

- odata cu intensificarea ciclului apei, vor creste amplitudinea si frecventa unor eve­ni­men­te extreme pe glob.

Din cele de mai sus reiese, dupa parerea noastra, ca se poate vorbi despre schimbari cli­matice globale poate in spectrul statisticii, nu in termenii naturii actuale concrete.

Putine voci astazi - sau poate sunt mai nu­meroase, dar nu se aud - considera ca nu este vorba de o incalzire globala a climei in sen­sul strict al definitiei.

Din anii 1970-’80 si pana astazi, mo­de­la­rea matematica a evoluat vertiginos, ca si teh­nicile de observare asupra atmosferei, dar di­le­ma schimbarilor climatice globale imediate sau lente a ramas in top.

 

Ca sa se schimbe clima Terrei ce ar trebui sa se schimbe mai intai? Din punct de vedere teoretic, ar trebui sa se produca o cat de mica schimbare, macar in cadrul unuia dintre factorii majori, genetici ai climei, care, dupa cum stim, sunt radiatia solara, natura su­pra­fetei subiacente si circulatia generala a ae­rului atmosferic.

- Radiatia solara - ar trebui sa i se mo­difice unghiul si intensitatea radiatiilor asu­pra diferitelor latitudini terestre, altfel decat pana acum.

- Natura suprafetei subiacente - ar trebui sa se schimbe fie raportul dintre apa si uscat la scara planetara, fie raportul intre alti­tu­dinal si “abisal” sau, cel mai de temut pentru modelatorii de scenarii climatologice viitoare, ar trebui sa se schimbe raportul intre calotele glaciare polare (si montane) si oceanul pla­netar prin mutatii grave in cadrul circuitului apei in natura; ei nu acorda continentelor o functie exacta.

- Circulatia generala a aerului atmosferic ar trebui sa nu mai raspunda cursiv, cum face acum, nevoii legice de transfer meridianal de masa atmosferica, de energie si de impuls in­­tre ecuator si poli, cu inchiderea implicita a inelului major de miscare intre poli si ecuator. Or, nimeni nu poate estima pentru momente de timp fixe, de talia deceniilor sau secolelor, care sunt perspectivele tectonice care ar pu­tea modifica major raportul apa/uscat sau daca se va produce modificarea scopului ac­tual al circulatiei generale a atmosferei. Cu atat mai putin s-ar putea evalua sansa mo­di­fi­carii majore a unghiului si intensitatii ra­diatiei solare.

Deci, toti cei trei factori genetici ai climei de­­pind de cauze cosmice sau de cauze interne sis­­temului terestru neprognozabile la aceasta da­ta.

Am putea ajunge astfel la concluzia de non­schimbare majora si globala a climei la sca­ra timpului istoric ce ne sta in fata, si aceas­ta deoarece toate fluctuatiile sau oscila­tii­le de temperatura, precipitatii si nebu­lo­zi­ta­te, privind intervale de timp uni sau bi­se­cu­lare, nu pot fi considerate schimbari climatice globale, ci numai oscilatii sau variatii pe o tema data. Ne-o dovedeste foarte clar trecutul nostru istoric, deci timpul istoric fata in fata cu erele geologice, adica cu timpul geologic.

Autoarea acestui articol indrazneste sa ade­re la ideea ca variatiile climatice exista in mod dat, in mod natural, ca si mersul vremii de la o zi la alta, intr-un loc sau altul, doar ca pri­­­mele se regasesc la intervale mai mari de timp istoric, pe cand schimbarile climatice s-au produs si desfasurat la scara timpului geolo­gic.

Si atunci, ce ar trebui sa aprofundeze cli­ma­­tologia?

Climatologii care emit predictii climatice globale pe termen lung, apartinand insa tim­pului istoric viitor, sunt sau ar trebui sa fie putini si instruiti in stil enciclopedic, re­nas­cen­tist. Numai asa ar putea intelege viitorul ca o continuare a trecutului paleogeografic al me­diului terestru. Inainte de orice asemenea ten­tativa, ar trebui sa faca:

Diagnoza paleogeografica globalista - la care sa poata suda diagnoza modestelor noas­tre timpuri istorice si numai in final sa se aplece asupra unei “minione” diagnoze ob­ser­va­tionale care nu acopera mai mult de 130-140 de ani, ceea ce, in termenii de timp ce­ruti de adevaratele schimbari climatice, in­­seamna “o clipa”. Or, se procedeaza tocmai in­vers, sta­tis­tica fiind zeu peste datele ob­ser­vationale ca­re intra in modele din anii 1960 spre 2006!

Numai in paleogeografie putem vorbi fara a gresi despre schimbari5 climatice majore si globale care au avut realmente loc. Numai in cadrul Erei Paleozoice, care a durat circa 325-335 milioane de ani, 30-35 milioane de ani au apartinut unei intense glaciatiuni.

In Era Mezozoica, care a durat circa 180 mi­lioane de ani, au aparut si apoi au disparut rep­tilele uriase si au avut loc schimbarile cli­ma­tice cu efecte catastrofale.

Era Neozoica, desi a durat numai 65 mi­lioane de ani, a schimbat clima planetei in mod dovedit paleontologic, de la cea calda, de tip tropical si subtropical la inceput, la o cli­ma tipizata pe zone latitudinale in Neogen, pre­figurand clima prezenta. Ultima secventa a Neozoicului, numita Cuaternar si nu mai ma­re de 1,5 milioane de ani, a cunoscut in pri­ma sa parte nu mai putin de patru raciri se­ve­re, numite glaciatiuni, alternand cu alte pe­ri­oade de incalzire, numite interglaciare. Ul­tima glaciatiune a durat 18.000 de ani, dupa care s-a instalat Postglaciarul, caruia ii apartinem noi, oamenii acestei civilizatii, de cel putin 10.000 de ani. In cadrul acestui ul­tim interval de timp geologic, numit Post­gla­ciar, intervine un paradox demn de inteles de catre climatologi, si anume: nivelul oceanului pla­netar a crescut cu circa 100 m, desi clima s-a racit pe doua treimi din suprafata pla­netei, fata de inceputurile acestei secvente geo­logice, Cuaternarul.

Diagnoza timpurilor istorice - cu toate ca are la dispozitie un timp incomparabil mai scurt decat cel geologic, la prima vedere diag­no­za istorica pare plina de informatii. In rea­litate, informatiile sunt incomplete, uneori exa­gerate si cu totul disparate. Totusi, pe ba­za lor, s-a realizat un model climatologic care a surprins producerea unor fluctuatii nere­gu­la­te de “lunga durata”, dar, atentie!, insistam, ra­portate la timpul istoric, si nu la cel geo­lo­gic!

Iata cateva informatii diagnostice, usor de comparat, privind ultimii 2.000 de ani:

• In secolul I dupa Cristos: Europa si Ma­rea Mediterana aveau o clima asemanatoare celei de astazi.

• In secolele II-IV, clima Europei a de­ve­nit umeda.

• Secolul V a fost cald si uscat in Europa si America de Nord.

• Secolul IX a fost umed si rece, iar se­co­lele X si XI calde si uscate, in Anglia se cultiva intens vita de vie, iar vikingii se stabileau in Groelanda, intre 940 si 1410, de unde au pu­tut naviga mult mai la nord decat astazi, des­co­perind astfel America de Nord.

• Secolele XIII si XIV au fost umede, cu ierni lungi si reci, de unde si metaforica de­nu­mire de “mica glaciatiune” in Europa, extinsa in­tre anii 1450 si 1885 sau 1550 si 1850 (de­pin­zand de autor).

• Treptat, fara alte raciri spectaculoase, com­parabile cu cele ale sec. XIII si XIV, s-a ajuns la clima perioadei contemporane, care, asa cum se afirma ceva mai sus, nu este di­ferita de secolul I dupa Cristos.

Diagnoza bazata pe date instrumentale: Acest tip de diagnoza climatologica6 este cel mai exact din punct de vedere metodologic, dar, din pacate, ia in calcul cel mai scurt “timp” de referinta, adica 156 de ani7 pentru sta­tiile continentale (si nu toate!) si 130 de ani pentru cele oceanice (foarte putine).

Climatologii neglijeaza primele doua diagnoze, or, folosindu-le numai pe ultimele, ei nu obtin altceva decat o caracterizare “sus­pendata in timp” a mersului vremii in ultimii 130-156 de ani, situandu-se, dupa parerea autoarei, in limitele generale ale variatiilor cli­matice naturale. Si atunci, unei asemenea operatiuni diagnostice incomplete n-ar trebui sa i se adauge mesaje cu sens prognostic din do­meniul “schimbarii”, ci din cel al “va­ria­bi­li­tatii”8 naturale date.

Climatologii care practica toate cele trei tipuri de diagnoza si se bazeaza deci pe o in­­telegere temporala corecta, in sensul naturii, nu al statisticii, pot vorbi despre variatii climatice cu amplitudini comparabile sau de­spre fluctuatii climatice pe termen lung sau despre anomalii climatice, sau despre crize cli­matice in sensul timpului istoric, si nici­de­cum despre schimbari climatice globale, care cer implicit “timpi” geologici. Si aceasta pen­tru ca ar trebui sa se modifice macar unul din­tre principalii factori genetici majori ai cli­mei, mentionati anterior.

 

Ca o aplicatie la tot ceea ce s-a sustinut an­terior, iata unele opinii ale autoarei privind pro­blema schimbarilor climatice in Romania.

Climatologia prognostica romaneasca a avut un singur reprezentant de marca in is­to­ria sa, si anume pe distinsa d-na Maria Co­lette Iliescu, ale carei studii, in cunostinta de cauza, ar fi trebuit sa netezeasca drumul mul­tor climatologi care i-au urmat. In semn de omagiu pentru cinstea sa profesionala si pen­tru curajul sau, citez in continuare dintr-o ul­ti­ma lucrare de plan a sa, in cadrul INMH, nu inainte de a mai preciza ca dr. Maria-Colette Iliescu, climatolog de renume, a fost singura per­sonalitate in domeniu care a formulat opi­nii personale clare atat in tara, cat si in stra­i­na­tate privind schimbarile climatice intre “a fi” si “a nu fi”9 si iata cat de frumos a facut-o:

 “Referitor la schimbarea climei, intre­ba­rea a ramas la fel de actuala astazi ca si acum 100 de ani, cand cunoscutul savant roman St.C. Hepites raspundea, in conferinta tinuta la Societatea Geografica Romana la 8/26 mar­tie 1898, problemei «Schimbatu-sa clima?». Este incontestabil faptul ca in Orientul Apro­piat clima este astazi aceeasi ca acum 3.250 de ani, pe vremea lui Moise, in Franta este la fel ca acum 500 de ani, in America la fel ca pe tim­pul in care Columb a descoperit-o si in Ro­mania ca la inceputul erei noastre, deci ca acum aproximativ doua milenii, pe timpul exi­lului pontic al poetului Ovidius sau in vremea lui Decebal.

O modificare a climei in sensul unei in­­cal­ziri sau a unei raciri cu repercusiuni in re­gi­mul precipitatiilor si al celorlalte elemente si fe­nomene atmosferice s-ar resimti, in primul rand, in intervalele de efectuare a lucrarilor agricole, care se stie ca au ramas aceleasi de-a lungul istoriei omenirii. Modificari ale area­le­lor acoperite de gheata si zapezi permanente si ale nivelului oceanic nu sunt, de asemenea, sem­nificative.

Deci, clima actuala nu s-a schimbat fata de Antichitate. Intotdeauna trebuie avut insa in vedere, atunci cand ne referim la clima, in­ter­valul de timp despre care vorbim si in func­tie de care sunt anumite limite de varia­bi­li­ta­te.

Este cunoscuta variatia naturala a climei la toate scarile temporale, de la decenii si se­co­le la milenii si ere geologice. Fluctuatiile cli­mei au scari de timp diferite care ajung pana la 108 ani. De exemplu, numai in ultimul milion de ani s-au depistat aproximativ zece mo­dificari care au inlocuit succesiv epoci gla­ciare cu epoci interglaciare cu durata de 70.000-120.000 ani. (Acelea au fost intr-ade­var schimbari climatice n.n.) La nivelul seco­le­lor si mileniilor insa, clima este caracterizata de o oarecare stabilitate. Modificarile care sa poa­­ta fi considerate schimbari apar in timp mult mai indelungat (cel al erelor geologice, n.n.).

Este posibil ca activitatea umana sa pro­duca unele modificari ale climei numite de origine antropica. Incalzirea prin «efect de sera» care se presupune ca are loc si care, daca exista, influenteaza temperatura aerului si regimul precipitatiilor, nu poate fi separata de variatiile naturale cunoscute. In urmatorii ani s-ar putea ca limitele cunoscute ale va­ria­tii­lor sa fie depasite, dar nu neaparat din cau­za «efectului de sera» antropic (adaugat celui natural, n.n.). Probabil ca sunt valori mari sau mici ale elementelor climatice necunoscute care pot sa apara la diferite latitudini, dar sunt nemasurate pana acum, din cauza lipsei ob­servatiilor instrumentale.

Uriasa putere a proceselor circulatiei ge­ne­rale a atmosferei (aceste procese constituind cauza directa a variatiei seculare a climei) este incomparabila cu activitatea antropogena, a carei influenta, desi incontestabila si ad­mi­sa, nu este inca pusa in evidenta la nivel re­gional, ci numai local (punctual, n.n.). Ea este demonstrata practic, la nivel local, in cazul marilor aglomerari urbane. De exemplu, la Bucuresti-Filaret, in centrul municipiului, temperatura medie anuala a aerului este cu jumatate de grad Celsius mai mare decat la pe­riferie, adica la Bucuresti-Baneasa, unde temperatura anuala are valori mai mici, apropiate de cele din regiunea inconjuratoare capitalei Romaniei si, in general, ale campiei din sudul tarii. Dar variatia seculara a climei are la Bucuresti-Filaret aproximativ acelasi mers ca in tot sudul Romaniei.

Cel putin pentru Romania, dar literatura de specialitate straina confirma acest fapt si in alte parti ale lumii, mersul secular al tem­pe­raturii aerului si al cantitatilor de preci­pi­ta­tii nu releva deocamdata (desi influenta an­tro­po­gena majora a inceput dupa anii 1920) decat ritmicitatea caracterizata de oscilatii cu amplitudinea comparabila (si nu schimbari ale climei, n.n.)” (Manuscris INMH, 1997).

La finalul acestei pasionate pledoarii pen­tru ajustarea produsului prognostic de clima la ritmul natural al geosistemului Terra, au­toa­rea extrage urmatorul summum de idei:

- Variatiile climatice pe termen lung, in sensul timpului istoric, exista, au putut fi de­monstrate diagnostic si sunt posibile prog­nos­tic. Ele fac obiectul initiativelor prognostice ale climatologilor din ultimii 50 de ani va­li­da­te de natura.

- Schimbarile climatice globale au fost con­firmate numai in trecutul paleogeografic al planetei, Neozoicul fiind un model de ra­por­ta­re corecta a conceptului de schimbare clima­tica la timpul sau corect de reflectare, cel geologic (si nu cel istoric).

- Predictiile climatologice nu trebuie pri­vi­te de omenire ca anuntand schimbari clima­tice catastrofale “peste noapte” si “la scara globala”, cum gresit se interpreteaza sau se di­fuzeaza, mai ales in mass-media; sa retinem ca ele nu sunt prognoze de vreme, sunt numai predictii, adica directionari catre un sens sau o tendinta statistica!

- Predictiile climatologice oneste promo­vea­za “tendinte” pe termen asa-zis “lung”, dar numai din punct de vedere istoric (ex.: un an, doi, trei, un deceniu, doua, un secol, doua se­co­le) ale unor variatii termice sau pluviale, in anu­mite zone geografice, cu posibilitate de pro­pagare, de iradiere la mare distanta, prin te­leconexiuni.

- Ramane insa o problema foarte spinoasa, cea a timpului de raportare a predictiilor cand se afirma posibile “schimbari” globale in cli­ma planetei. Aceasta nu se rezolva decat ad­mitand corectitudinea notiunilor de: varia­tii climatice cu amplitudini comparabile pen­tru timpul istoric, sub care traim noi oamenii si cea de schimbari climatice globale pentru ca­re erele geologice sunt adevaratele unitati de timp!

- Variatiile climatice pe termene numai is­toriceste considerate ca lungi nu trebuie con­si­derate si nici denumite “schimbari climatice globale”, pentru ca ele nu introduc mutatii ca­pi­tale in intreg mediul natural existent pe Terra.

Aceasta atitudine din partea climatologilor “pre­dictionisti” nu este imposibila, daca ei si-ar asuma sensul corect al notiunii de “timp de re­flectare in mediu”.

 

1. Folosirea acestei notiuni cu sens predictiv ar trebui sa se bazeze pe o ampla diagnoza a ceea ce au reprezentat cu adevarat schimbarile globale de clima in timpurile geologice (mezozoic, neozoic).

2. Se refera la o racire a climei în viitor.

3. IPCC= Intergovernamental Panel on Climate Change

4. Climate change 2001: the scientific basis - ICTPP

5. S-a precizat anterior ca variatiile naturale din cadrul “sistemului climatic actual” nu inseamna deloc poteca discreta, dar sigura, spre posibile schimbari climatice globale iminente; ele înseamna de fapt modul dat, natural de a functiona al ansamblului de mediu, pe planeta noastra.

6. Si nu “climatica”, pentru ca tine de stiinta despre clima, si nu de clima însasi.

7. Anul 1850 marcheaza aparitia primelor statii meteo de uscat, iar anul 1876 pe cele oceanice.

8. S-a prezentat în acest articol motivaţia pentru care “schimbarile climatice” ies din sfera “variaţiilor climatice” naturale date si implicit nevoia de a folosi atent acesti termeni.

9. Citat din Caracteristici ale variatiei seculare a climei Romaniei exprimate de indicii termo-pluviometrici, INMH, tema plan 1996, dr. Maria Colette Iliescu.

 

 

I. PURICA, L.L. ALBU, I. MELINTE

Aplicarea Protocolului de la Kyoto in Romania

Problema alocarii cotelor de emisii GES în contextul aderarii la UE

 

Odata cu intrarea in UE economia romana va trebui sa integreze si schema de comert cu cer­tificate de emisie impusa de Directiva 2003/87/CE. O serie de actiuni trebuie in­­de­pli­nite pe termen scurt incepand cu elaborarea Planului National de Alocare de emisie, in­­ce­pe­rea activitatii registrului de emisii, precum si dezvoltarea unui mecanism de comert (o bur­sa cu un singur articol). Pentru o buna in­­te­legere a modului de lucru si a situatiei din UE, redam mai jos unele elemente de sinteza a situatiei la zi privind implementarea me­ca­nis­mului de comert cu emisii dupa primul an din etapa intai (2005-2007) si cu perspectivele pen­tru etapa a doua (2008-2012).

 

Progrese privind tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto

 

In raportul1 progreselor din 2005 Comisia a analizat progresele statelor membre privind tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. Com­parand emisiile reale din anul 2003 cu emi­siile permise in perioada 2008-2012, s-a con­statat ca un numar considerabil de state mem­bre au probleme in a atinge aceasta tinta, unele dintre acestea au probleme se­ri­oa­se. In prezent, Austria, Belgia, Danemarca, Fin­landa, Germania, Irlanda, Italia, Luxem­burg, Olanda, Portugalia, Slovenia si Spania nu sunt pe cale de a atinge tinta stabilita prin Pro­tocolul de la Kyoto. In aceste state membre mai multe masuri trebuie luate in a doua pe­ri­oada de comercializare, pentru a respecta tin­ta stabilita prin Protocolul de la Kyoto, ceea ce presupune ca si celelalte state membre pot adopta astfel de masuri aditionale, daca este necesar. Este putin probabil ca aceasta pro­blema sa fie rezolvata numai prin ob­ti­ne­rea de reduceri de emisii din sectoarele care nu intra in schema de comercializare sau prin achi­zitionarea de unitati Kyoto, astfel EU ETS trebuie folosit la maxim pentru poten­tia­lul sau de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de sera.

 

Stabilirea unui plafon maxim national

 

Conform prevederilor criteriului 3 din ane­xa III a Directivei, cantitatea de certificate de emisii de gaze cu efect de sera alocate tre­bu­ie sa tina cont de potentialul activitatilor de reduce a emisiilor acoperite de catre aceas­ta schema, inclusiv de potentialul tehnologic. Acest lucru presupune ca, impreuna, poten­tia­lul economic si cel tehnologic de reducere a emi­siilor stabilesc o limita superioara pentru pla­fonul maxim la nivel national.

Doi dintre cei mai importanti factori ce con­duc la evolutia emisiilor sunt cresterea eco­no­mica (PIB, cresterea economica duce la cres­te­rea emisiilor) si intensitatea carbonului (emi­sii pe unitate PIB, reducerea intensitatii car­bonului presupune reducerea emisiilor). In principiu, cu cat cresterea economica este mai mare, cu atat se vor folosi mai multe teh­no­logii noi, iar investitiile de capital vor fi re­lan­sate mai rapid, imbunatatindu-se, astfel, productivitatea si intensitatea carbonului. Cres­terea distributiei sectoarelor tertiare si de­clinul paralel al sectoarelor secundare, ex­pe­rimentate in economiile din Europa, con­tri­bu­ie la acest efect. Mai mult, introducerea EU ETS si a unui pret unitar al carbonului in UE pentru sectoarele care intra sub schema de comercializare vor stimula reduceri vii­toa­re ale intensitatii carbonului.

Din punct de vedere istoric (in perioada 1990-2000) reducerile intensitatii carbonului au echilibrat sau au cantarit mai greu in cres­te­rea economica, ceea ce inseamna ca emisiile de gaze cu efect de sera ori au ramas stabile, ori au fost reduse. Urmatorul tabel indica ca aceas­ta tendinta este posibil sa ramana sta­bi­la in urmatoarea decada (2000-2010). Tre­bu­ie subliniat faptul ca estimarile pentru pe­ri­oada 2000-2010 nu iau in considerare con­strangerile create pentru prima faza EU ETS si este posibil sa se fi subestimat redu­ce­ri­le reale ale intensitatii carbonului de-a lun­gul perioadei.

In analiza potentialului economic si teh­no­lo­gic de reducere a emisiilor, Comisia a luat in considerare cresterea PIB anuala si rata de re­ducere a intensitatii carbonului. Consecinta acestor doi factori combinati este rata anuala a potentialului de reducere a emisiilor. Ple­cand de la emisiile reale din anul corespunzator (spre exemplu, 2003), apoi presupunand ca sec­toarele incluse in cadrul schemei au dis­tri­bu­tie constanta a emisiilor si un potential si­mi­lar de reducere a emisiilor ca si intreaga eco­nomie, atunci poate fi derivat plafonul ma­xim indicativ conform criteriului 3 din anexa III a Directivei.

Plafonul maxim din prima faza este astfel un punct de plecare in determinarea si eva­lua­rea cantitatii totale pentru cea de a doua fa­za, atat la nivelul UE, cat si la nivelul sta­te­lor membre. Potrivit criteriului 1, unele state membre trebuie sa scada plafonul maxim pentru prima perioada, tinand cont de tinta sta­bilita prin Protocolul de la Kyoto. Alte sta­te membre trebuie sa mentina plafonul ma­xim din prima perioada pentru a pune in acord planul cu potentialul de reducere a emi­sii­lor (conform criteriului 3). Corespunzator, valoarea medie anuala in UE pentru plafonul ma­xim ETS in cea de a doua perioada ar tre­bui sa fie mai mica decat in prima faza.

 

Reducerea emisiilor si dezvoltare economica

 

Un numar de state membre au probleme in a recupera diferenta dintre emisiile reale din 2003 si emisiile permise, potrivit tintei sta­bilite prin Protocolul de la Kyoto. Diferenta totala a acestor state membre este de 296,5 mi­lioane de CO2 echivalent. Aceasta cifra pre­zin­ta excesul de emisii pe care statele membre trebuie sa il reduca utilizand instrumentele pe care le au la dispozitie pentru a asigura con­formarea cu tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto.

In analizele facute de Institutul de Prog­no­za Economica al Academiei rezulta elemen­te importante privind situatia din UE, daca se considera indicatori specifici ai acestor eco­no­mii. Reprezentarea lor in sisteme de harti de contur (vezi figura de mai jos), indica fap­tul ca dezvoltarea nu inseamna implicit cres­te­re de emisii, ci ca exista zone cu emisii spe­ci­fice mici si PIB per capita mari. Structura eco­nomica este aceea care induce efecte de re­du­cere avand posibilitatea de convergenta spre zone cu emisii specifice mici, care insa nu incetinesc dezvoltarea.

 

Planul National de Alocare si impactul asupra economiei

 

Este laudabil efortul MMGA de a elabora o prima varianta de plan in septembrie, va­rian­ta care este in curs de modificare in urma dez­baterii publice. Urmeaza etapa de nego­cie­re cu Comisia Europeana in care, daca este sa ne luam dupa cazurile celorlalte tari, se pre­ve­de o reducere a cantitatilor de emisii alocate. Am incercat sa facem un exercitiu de calcul al cres­terii preturilor e.g. la energie electrica in­­tr-un scenariu ipotetic in care reducerea emi­sii­lor in acest sector ar fi de 10 milioane de tone de bioxid de carbon.

Din datele de pana acum pentru Romania se poate estima ca emisiile vor creste cu circa 5,98% pe an (regresie multilineara bazata pe in­ventarul de emisii si parametri de evolutie ma­croeconomici raportati de Banca Mondia­la). Emisiile care sunt necesare sectorului energiei electrice sunt de 54.804GWh x 600 tCO2 /GWh = 32882,4 mii t CO2. Din inventarul emi­siilor raportat la UNFCCC, rezulta ca pro­duc­tia de energie electrica si caldura emite 51877,17 mii t CO2. Pentru verificare, la un coeficient de emisie de 600 t CO2/GWh rezulta ca energia corespunzatoare acestei cantitati de emisii este 86461,9GWh. Cum energia elec­tri­ca generata a fost cea de mai sus, rezulta ca s-a generat o energie termica de 34584,8GWh, adica 29,7 milioane de Gcal, valoare ce verifica pe aceea din strategia nationala de incal­zi­re centrala aprobata de guvern in 2004.

In raport cu cele de mai sus, alocarea de cer­tificate de emisie pentru energia electrica tre­buie sa porneasca de la valoarea de circa 33,9 milioane de t CO2 si sa creasca in fiecare an cu 5,98% pana in 2012. In caz contrar, pen­tru fiecare 10 milioane de t CO2 care vor trebui cumparate, anual, la 25 euro/t CO2 (pretul ac­tual in UE), pretul energiei electrice va cres­te cu 4,6 euro/MWh, la consumator. Evident, alo­carea a 10 milioane t CO2 in plus, anual, sec­torului energetic va aduce 250 milioane de euro/an (fonduri libere de orice obligatie) pentru investitii in sector.

Evident, si celelalte sectoare implicate (me­talurgie, petrochimie, ciment, ceramica si sti­cla, celuloza si hartie) se gasesc in aceeasi si­tuatie de necesitate a internalizarii costurilor externe de mediu in pretul produselor lor. Im­pactul poate fi negativ sau pozitiv, in func­tie de nivelul de alocare. Se fac in prezent ana­lize care sa permita prognozarea acestui im­pact atat in metalurgie, cat si in industria ci­mentului.

Incheiem prin a sublinia ca ne gasim intr-un moment foarte important pentru per­for­man­ta de competitivitate viitoare a sectoarelor energointensive din economia romana. Ast­fel, politicile de introducere de surse regenerabile de energie si de noi unitati la centrala nucleara capata o importanta suplimentara in con­textul de mai sus.