Limba romana in mass-media

Fara Autor | 24.10.2007

Pe aceeași temă

ANDREI CORNEA

Limba corecta: si grea, si moarta

 

Nu demult, TVR 1 a inceput o rubrica (in cadrul Jurnalului de actualitati) sub semnul "copiii invata prea mult". Adica, programele si manualele sunt prea incarcate cu materie sau cu materii. Mesajul principal: mai taiati! Or, interesant: primul obiect de studiu cu care s-a inceput a fost latina: ideea era ca, aici, ar trebui taiat cam tot, deoarece - se argumenta de catre diferiti elevi care nu erau contrazisi in mod eficient de nimeni - "latina e si grea, si moarta".

Or, cu acest strasnic argument, primul obiect de studiu, dupa latina, care ar trebui suprimat, spre bucuria elevilor (indiferent de nationalitate), ar fi limba romana (cea corecta, literara si ingrijita), caci si ea pare tot mai mult una si grea, si moarta.

Ca e asa cum spun o atesta majoritatea oamenilor nostri publici care se exprima prin televizor, dar e atestat si de nu putine publicatii. Caci, daca ea ar fi vie si usoara, tocmai ei ar fi cei care ar vorbi-o ca lumea, mai inainte de oricine altii! Insa sa pui prepozitia "pe" inainte de "care" la acuzativ e trudnic si nepractic, sa distingi pe "ca" de "ca si" e o subtilitate elitista, dar cel mai inutil e sa incerci sa eviti cacofonia "ca comisar" altfel decat prin introducerea "si"-ului parazitar. De ce si-ar bate capul bietii copii, marii jurnalisti, gravii politicieni, etc. sa-l foloseasca pe "inclusiv" fara elipsa domeniului in care se face incluziunea? (Ca in propozitia "l-am vazut inclusiv pe d-l Popescu", in loc de "am vazut pe toata lumea, inclusiv pe d-l Popescu".) Care e rostul de a ne aminti ca "locatie" nu inseamna "loc", ci "inchiriere"? Si asa mai departe.

Ceea ce noi, demodatii, numim limba corecta multora li se pare pedanterie, moft filologic inutil, pe care numai un oarecare scrupul exterior il mai intretine in viata, asa afanisit cum e.

Dar de fapt, vorbitul incorect nu e decat un simptom pentru ceva probabil mai grav: caci, daca admitem ca aceasta vorbire incorecta, labartata, neatenta, nestapanita vine de multe ori nu atat din pura nestiinta, cat din lene si neatentie, vom descoperi ca la origine e lipsa de efort personal si mai ales renuntarea la autocontrol. Or, sub numele clasic de "prudenta", autocontrolul era una dintre virtutile principale pe care vechea educatie (care, in treacat fie vorba, avea latina in centrul curriculum-ului) se straduise, veacuri de-a randul, sa le dezvolte cel mai mult la omul european. A avea autocotrol, adica "a fi stapan pe tine insuti" insemna mai intai de toate a fi cu adevarat un om liber. Si nu doar liber exterior, desi si asta decurgea adesea, ci mai mai ales liber de propriile impulsuri, de apetituri, de nechibzuinte si iluzii desarte.

E acesta un lucru pe care nu numai ca lumea de azi l-a uitat, dar l-a si repudiat uneori vehement. Astazi orice tanar afla de la cea mai frageda varsta ca principalul lucru in viata e sa te "exprimi pe tine insuti", "sa-ti afirmi experientele", "sa te implinesti". Si, chiar daca esti stramb, sa-ti exprimi strambatatea! Uratul din tine e mai pretios, odata exprimat in mod autentic, decat daca e controlat, domesticit, distiliat de impuritati prin efort si autocontrol. "Etica autenticitatii", cum a denumit Charles Taylor aceasta disparitie a autocontrolului, face legea comportamentului in zilele noastre. Ar fi de mirare daca ea n-ar avea si repercusiuni in felul in care se vorbeste? Principalul este sa-ti exhibi autenticitatea, chiar daca aceasta e gangava!

Or, declinul autocontrolului e cu atat mai acut intr-o societate in eterna tranzitie ca a noastra! Mai intai, regimul comunist a facut tot ce a putut pentru a-i educa pe oameni sa traiasca fara autocontrol. Caci ei trebuiau controlati nu de sinele propriu, ci de tovarasii de la judet sau de la centru, iar "principiul conducator" nu era in ratiune sau in constiinta, ci in Comitetul Central. Mai apoi, dupa 1989, autocontrolul a aparut ca o piedica, stavilind apetitul de a profita de libertati, de oportunitati de afaceri sau politice. Priviti-i pe politicieni, indiferent de partid: actioneaza impulsiv, vorbesc vrute si nevrute, chibzuiesc putin si se enerveaza mult si mai ales vizibil. Iau hotarari pripite, uneori delirante, nesabuite chiar pentru ei insisi, mai ales din resentiment, din manie, din orgoliu, din nevoia de razbunare.

Cum ar putea insa un om care nu numai ca e lipsit de autocontrol, dar considera ca de fapt autocontrolul (sau "prudenta") e o vechitura si o neghiobie care impiedica "implinirea personalitatii", cum ar putea un astfel de om acorda multa atentie exprimarii corecte, frumoase, elegante? Mai intai, a-ti controla exprimarea cere efort, atentie, concentrare, dar cere mai ales respect pentru si altceva mult mai imaterial decat banii, puterea si relatiile. Apoi, exprimarea ingrijita pare ca nu aduce beneficii. Atunci cand ministrii vorbesc gloduros si cu improprietati, de ce ar trebui sa se sinchiseasca mai mult de corectitudine un tanar "pragmatic" care vrea sa le calce pe urme? Becali si Vanghelie au doar destui adepti, au si bani, si putere. Sa ne mai miram ca pe elevi nu-i intereseaza, nu numai latina, dar nici gramatica romana? Cand se va dovedi ca un politician a pierdut alegerile fiindca a spus "prevéderi", si cand un post de televiziune cu staif va pierde din audienta fiindca spune constant "edítorii" (apropo, tot latina ar putea explica ciudatenia ca ar trebui sa accentuam "editór", dar, altminteri, "redáctor"), atunci probabil ca tinerii nostri nu vor mai copia la romana. Sa recunoastem: in civilizatia imaginii in care traim, a vorbi bine, elocvent, elegant nu mai reprezinta atuul social de altadata.

Asa ca nu-i de mirare ca pe cei, putini relativ, care mai indraznesc totusi sa vorbeasca prea corect strada ii priveste ca pe niste sclifositi, considerandu-i fie inadaptabili, fie aproape suspecti. Ceva-ceva e in neregula cu acesti insi! - crede strada. In fapt, oamenii respectivi mai stiu inca ce inseamna autocontrol, si nu doar in ceea ce priveste exprimarea. Ei se straduiesc inca sa-si puna in ordine interiorul, nu doar sa-l arate asa cum il au in mod natural. Mai si deretica prin casa lor de dinauntru, nu numai se mandresc sa-si expuna public mizeriile sub chip ca sunt "autentice"! Arunca, in acest fel, o sfidare discreta lumii contemporane, civilizatiei de consum, sau "tranzitiei eterne", sau cum vreti s-o numiti. Sunt ultima raza a unei alte lumi care, altminteri, a cam apus. Nu sunt neaparat nici mai destepti decat ceilalti, nici mai avuti - departe de asta -, nici mai puternici - ba dimpotriva. Si totusi atrag asupra lor, fie si numai cand se exprima, o stranie antipatie. De ce? Fiindca, in vreme ce cei "autentici" sunt propriii lor sclavi, ceilalti sunt singurii cu adevarat liberi sau macar se straduiesc in mod autentic sa devina astfel. Dar slugile adulmeca repede libertatea altora si maraie instinctiv.

Altminteri, fireste, "copiii invata prea mult"! Dar scoateti-le pe rand toate materiile si inlocuiti-le cu jocuri pe calculator si inca se vor plange! Daca nu vor invata sa fie interior liberi, orice va fi prea mult si prea greu. Si de prisos.

 

 

OCTAVIAN MANEA

Limba de lemn a tranzitiei

 

Departe de a fi o sursa de amuzament, colectia de "perle românesti" care a aparut sub semnatura lui Radu Paraschivescu dezvaluie tragicul tranzitiei limbii române, de la uniformismul comunist la libertinajul lexical si sintactic al momentului.

Autorul identifica variate domenii în care abuzarea limbii române este frecventa si, din pacate, chiar agreata. Avem, prin urmare, exemple elocvente din mediul afacerilor, din filozofie si religie, din justitie si viata sociala, din media si politica, din sport si muzica. Toate aceste domenii compun si recompun un laborator al tranzitiei lingvistice.

Trecerea de la societatea închisa la societatea deschisa nu a însemnat însa si disparitia categoriilor de gândire care amintesc de reflexul totalitar. Limba de lemn, predeterminata ideologic si puternic cultivata în comunism, nu a disparut, ci doar s-a reinventat, s-a transformat în limba de lemn a tranzitiei. Este o versiune modificata, rafinata, cosmetizata, dar care, în sine, cultiva un discurs public de un vid si o sterilitate totale. Lideri de opinie, oameni politici si personalitati din lumea show-biz-ului contribuie la raspândirea si popularizarea neglijentei în vorbire. Mai grav, limbajul devine gol de continut, o insiruire de sunete fara corespondent în planul gândirii. De la primarul Vanghelie si pâna la omniprezentul Gigi Becali, frazele se aud fara sa se înteleaga, pentru ca urmeaza o logica interioara proprie, care rasuna în mintea vorbitorului, dar care nu se aude în articularea gramaticala fara noima care se adreseaza ascultatorului. Uneori avem de a face cu ziceri fluviu, lipsite de o textura logica, voit aglomerate si care, de cele mai multe ori, nu spun nimic. Un performer al acestui tip de discurs este, de departe, primarul Sectorului 5, Marian Vanghelie, care în mod paradoxal a transformat aceasta incapacitate de a vorbi corect si de a articula idei într-o succesiune logica într-o veritabila platforma de promovare politica: "Poate nu am în spatele meu o activitate profesionala foarte mare, dar cred ca prin ce am demonstrat la Sectorul 5, faptul ca i-am capacitat pe cetatenii Sectorului 5, batându-ma pe de o parte cu echipa domnului primar general de atunci, Basescu, si cu o parte din echipa PSD, care am avut unele probleme cu ei si care au vrut sa ma elimine, în ultimii cinci ani este anormal sa mergem cu masinile si cu transportul în comun care mergem".

Un paradox al tranzitiei este acela al promovarii în posturi cheie ale sistemului educational românesc a unor personalitati arhetip pentru ceea ce înseamna limba de lemn postcomunista rutinizata la nivelul unor institutii publice: Mihail Hardau ("Dupa cum ati observat, executia bugetara a Ministerului Educatiei si Cercetarii pe primul trimestru a fost integrala") si Paloma Petrescu ("Ar fi pacat sa nu folosim ceea ce oamenii stiu sa faca, mai ales ca eu sunt de parere ca trebuie sa contam pe ceea ce oamenii isi asuma chiar stiind sa faca, în cazul meu, sa spunem ca am avut o traiectorie, în management educational, care m-a facut sa acumulez niste competente care sunt dispusa sa le pun în slujba învatamântului românesc").

Inventarul de gafe si nonsensuri realizat de catre Radu Parschivescu developeaza si o criza de fond a administratiei publice, colonizata de o serie de personaje incapabile sa exprime si sa internalizeze competent interese publice minimale.

Cartea lui Radu Parschivescu lasa impresia unui spatiu public invadat si contaminat de impostura: de la show-biz la clasa politica, numeroase personalitati publice folosesc o limba desfigurata si golita de sens.

De cele mai multe ori, însa, impostura (de fapt, expunerea si caricaturizarea ei la scena deschisa) devine o strategie de marketing politic, o reteta de asigurare a succesului public. Cum altfel ne putem explica ascensiunea lui Gigi Becali sau a primarului "care este"? De fapt, acesta este mesajul central si, totodata, avertismentul implicit al cartii lui Paraschivescu: impostura seduce si fascineaza, impostura contamineaza. Traim într-o Românie sedusa de exces, o Românie care cultiva excesul. O forma de exces, impostura socheaza si produce rating. Într-o epoca aflata sub semnul lui "am (fac) rating, deci exist!", impostura prolifereaza, converteste constiinte, devenind o reteta de legitimare publica a unor personalitati aflate în cautarea unui singur lucru: cucerirea cu orice pret a notorietatii. În momentul acela, impostura nu mai este o categorie periferica, exotica, ci a devenit o masa critica, o categorie perfect legitima, pentru ca în spatele sau se contureaza o realiate justificata prin rating.

Cartea lui Radu Parschivescu ne îndeamna la o luciditate amara, pentru ca, atunci când exista oferta, exista implicit si o cerere. Cu alte cuvinte, un public consumator, avid de impostura. Într-o epoca în care dictatura ratingului monopolizeaza formele de exprimare publica, rutinizarea acestui discurs prin mass-media produce un anumit tip de public, consumator al unui discurs "operat" de sens si de rigoare, lipsit de orice textura logica.

Cartea lui Radu Paraschivescu (aceasta "radiografie a imposturii", cum o numea Cristian Ghinea) reveleaza o criza a discursului public, dar si a valorilor care structureaza discursul public al tranzitiei. Mai mult, cartea dezvaluie o criza a elitelor publice, care modeleaza sau, dimpotriva, deformeaza spatiul tranzitiei. Însa, finalmente, pericolul nu tine nici de becalizare, nici de imbecilizare, ci de imbecalizare, cum a spus Octavian Paler.

 

Radu Paraschivescu, Fie-ne tranzitia usoara. Perle romanesti, Humanitas, 2006

 

 

Norma academica si limbajul jurnalistic

 

Nu de putine ori am fost frapati de exprimari agramate sau bizare, propagate de mijloacele de comunicare in masa, mai ales la televizor si la radio, dar si in presa scrisa Norma academica, pusa deseori intre paranteze, este asaltata si de noile limbaje ale comunicarii electronice.

Pentru a avea o imagine cat mai complexa asupra folosirii limbii romane in mass-media, mai multi oameni de litere au raspuns urmatoarelor intrebari:

 

1. Care sunt derapajele de limba care va deranjeaza cel mai mult in presa de azi (scrisa, audio-vizuala si electronica)?

2. Cat este adaptare la timpurile actuale si cat fortare a limbii? Precizati si comentati cauze.

3. Gasiti ca este vreun pericol in modul actual de utilizare a limbii romane? Care ar fi acel pericol?

4. Cine credeti ca se face vinovat de folosirea inadecvata a limbii romane in mass-media?

5. Ce e specific cazului romanesc si ce e general cu tendintele comunicarii in lume?

6. Care ar fi raportul potrivit intre norma academica si limbajul jurnalistic?

 

 

RODICA ZAFIU

Nu cred in "degradarea limbii"

 

1. Inainte de toate, mi se pare extrem de suparatoare, in versiunile electronice ale multor publicatii, lipsa semnelor diacritice specifice alfabetului romanesc. E un semn de comoditate si neglijenta care dureaza de prea multa vreme (impedimentele tehnice, serioase cu ani in urma, nu mai sunt azi de actualitate) si care favorizeaza generalizarea indiferentei: merge si-asa, ca in mesajele postei electronice sau in chat; oricum, textele se inteleg in mare parte, chiar fara diacritice, chiar cu zeci de abrevieri, la urma urmei si cu greseli...

In presa scrisa ma ingrijoreaza si erorile de punctuatie, cu atat mai mult cu cat aud foarte des elevi si studenti plangandu-se ca problema e insolubila. Multi recunosc ca nu au nicio siguranta in folosirea semnelor de punctuatie si nici nu par sa spere ca o vor dobandi curand. Tot mai buna cunoastere a englezei de catre tineri are, in acest caz, consecinte negative: adesea, diferentele dintre sistemul de punctuatie romanesc si cel englezesc nu sunt constientizate, folosirea in paralel a doua modele distrugand orice idee de regula.

Registrul familiar-argotic, pitoresc si spectaculos la inceputul anilor ‘90, mi se pare acum tot mai plicticos, monoton, pentru ca simplifica ideile, transforma dezbaterile in caricatura. Verva pamfletara, adesea fortata, aduce totul in derizoriu.

In fine, poate cea mai grava chestiune nu este una punctuala, de lexic sau gramatica, ci priveste structurarea textului: prezentarea confuza a informatiilor, incoerenta frazei, formularile eliptice sau repetitive din care numai cine stie dinainte despre ce e vorba poate intelege ceva. Adesea e vorba de traduceri stangace, cu erori de sintaxa, de folosire aberanta a timpurilor verbale sau a particulelor discursive (ca in fraza recent preluata de mai multe ziare, de la o agentie de presa: " Cea mai in varsta persoana care a castigat Nobelul pentru literatura, Lessing a fost doar a 34-a femeie laureata cu premiul care se acorda din 1901 si a 11-a femeie care a castigat distinctia literara", 123 octombrie 2007). Titlurile jurnalistice, retusate sau combinate pentru a soca, ajung uneori sa comunice pure aberatii (un titlu precum Cea mai mare biserica din Occident a fost inchisa e contrazis imediat de articolul propriu-zis, care reformuleaza ideea in cu totul alti termeni: "Cea mai mare biserica romaneasca din Italia a fost inchisa", 10 iunie 2006).

2. Situatiile pe care le-am pomenit nu au de-a face cu vremurile actuale, decat - poate - in masura in care surplusul de mesaje reduce drastic din precizia si importanta fiecarui text in parte. Textul scris, ajuns pe un suport electronic, intre milioane de alte texte, isi exacerbeaza efemeritatea. Usurinta de a scrie si rapiditatea cu care se acumuleaza informatii noi tind sa reduca, din ce in ce mai mult, practica recitirii. Cred ca scade in multe domenii proportia textelor pe care autorii lor le recitesc (si, eventual, le rescriu) inainte de a le preda; poate si a celor examinate cu ochi critic de mai multi redactori? Ziaristul (sau eseistul) roman are multe idei, dar putina rabdare si inca si mai putina aplecare spre acribia filologica. Insa efemeritatea jurnalistica poate deveni o capcana perfida: paradoxal, textul neglijent, aruncat pe hartie dintr-o suflare, neperiat, poate sa ramana pentru ani in arhivele electronice si sa fie mult mai vizibil (rusinos vizibil) si mult mai citit decat o solemna inscriptie in piatra, din vremurile trecute.

3. Cred ca se intelege, din cele de mai sus, ca nu cred in "degradarea limbii", unul dintre cliseele eterne ale lamentatiilor publice, ironizate de lingvistii de pretutindeni. Limba romana (ca aproape orice limba de cultura care nu e amenintata politic si nu risca sa dispara odata cu vorbitorii ei) functioneaza la fel de bine ca oricand. Ingrijoratoare ramane doar extinderea unui mod de comunicare nonsalant, lipsit de rigoare: ca si in domeniul etic, exista riscul ca greselile si neglijentele sa nu mai compromita, ci sa fie acceptate ca o fatalitate nationala.

4. Cred ca e momentul sa spun - cu riscul de a trezi indignarea unor cititori - ca limba romana din mass-media nu mi se pare deloc folosita inadecvat. Dimpotriva, ziarele si revistele mai importante sunt scrise intr-o limba in cea mai mare parte corecta, cu unele excese stilistice sau abuzuri de termeni la moda, dintre care atrag atentia mai ales anglicismele recente (unele deosebit de iritante: atentia "se focuseaza", publicul e "dedicat" etc.) - dar care par a fi contracarate de un interes constant pentru corectitudinea lingvistica. Cauzele unor erori de ortografie, de punctuatie, de gramatica, ca si ale unor improprietati lexicale sunt graba, lipsa verificarilor si a lecturilor finale. Defectele de coerenta a textului reflecta insa lipsuri culturale mai serioase: un dezechilibru pornit din scoala, care tinde sa favorizeze pitorescul, efectele stilistice de orice soi, in dauna argumentarii logice si clare.

5. Presa de pretutindeni e grabita, destul de superficiala (peste tot se fac, de exemplu, greseli in ortografia numelor straine), obsedata de noutate si de actualitate. Si tendinta de folosire a registrului colocvial e destul de raspandita in lume - ca semn al familiaritatii si al complicitatii cu cititorul. La fel, creativitatea, introducerea unor termeni la moda, recursul la jargonul de specialitate sunt trasaturi ale limbajului jurnalistic in genere. Mi se pare insa destul de specific romaneasca anularea limitelor, disparitia ierarhiei stilistice, confuzia spatiilor si a registrelor de comunicare, care aduce masiv, intr-un ziar aparent pentru public serios, serii intregi de vulgaritati (despre "flituit", "balacarit", "urzicat", despre "datul la gioale", "luatul pe coaja", "pusul batistei pe tambal" etc.).

6. Evident, limbajul jurnalistic se bazeaza pe limba standard (respectand norma academica), dar nu se reduce la aceasta. Elementele familiare si populare sunt perfect admisibile, in functie de subiect. Dupa cum pot exista si devieri constiente de la norma oficiala - preferinte personale, valabile in masura in care sunt constiente si pot fi sustinute prin argumente. E de dorit ca vorbitorii sa discute chestiunile limbii nu doar sub semnul lui "asa da, asa nu", ci intelegand mai bine norma academica in logica si in evolutia ei: cu zone de variatie libera, cu schimbari normale, cu o evidenta ierarhizare in functie de gravitatea erorii. De nenumarate ori cei care se ridica impotriva unei greseli minore fac ei insisi greseli, chiar mai mari. E nevoie ca presa sa se supuna - in ciuda statutului efemer al textelor sale - unei lecturi severe, opuse lecturii grabite, nonsalante si binevoitoare. E nevoie, desigur, si ca norma academica sa fie actualizata (cum s-a intamplat mai deunazi, trezind mare scandal!) si adusa mai aproape de utilizatori: prin dictionare periodic revizuite, prin bune ghiduri practice pentru redactori si corectori.

 

IOANA PARVULESCU

O cura de carti prinde bine la vocabular

 

 Voi discuta numai despre pericole, de fapt despre unul singur, cel de saracire a limbii, prin adoptarea fara discernamant a englezismelor (americanismelor), mai mult sau mai putin adaptate. De pilda, "target", "cool", "advertising", "locatie" dar chiar si "OK", cuvant bun la toate. E paradoxal ca primirea ospitaliera a unor noi cuvinte inseamna, in acest moment, saracirea limbii. Explicatia e simpla: cate un cuvant din engleza inghite, face sa dispara un evantai nuantat de cuvinte romanesti, din care nu mai ramane nici umbra, nici amintirea. Cand folosesti OK - ceea ce facem cu totii -, nu trebuie sa uiti cu desavarsire ca pe lume mai exista bine, binisor, bun, dragut, da, grozav, desigur, perfect si alte zeci de posibilitati de exprimare. Cum multi dintre jurnalisti nu mai citesc, vocabularul lor devine tot mai precar si mai inadecvat, frizand adesea ridicolul. Se molipsesc de la acele filme americane in care comunicarea se reduce la vreo 10 cuvinte. Cred ca ar trebui ca jurnalistii, mai ales cei de la televiziune, sa asculte mai des Americanofonia cu trupa Taxi. Acolo se vede cat de caraghios e totul, tocmai cand pare mai... cool. Si-apoi, o cura de carti prinde bine la vocabular.

 

PAUL CERNAT

"Politia limbii"

 

1. Constat - chiar în publicatii cu pretentii - o prezenta alarmanta a dezacordurilor (cele mai frecvente fiind cele în numar, cu folosirea articolului "a" în loc de "al" sau "ale") si a anacoluturilor, stalcirea unor cuvinte sau scrierea gresita a unor nume proprii, pleonasme ("a-si aduce aportul" s.a.). Am observat, de asemenea, articulari gresite (gen "membrii" în loc de "membri"), virgule puse aiurea sau folosiri aiuristice ale cratimei, improprietati semantice si lexicale, fraze fara cap si coada...

2. Depinde ce întelegem prin "adaptare la timpurile actuale": lipsa de timp si/sau de motivatie "rentabila" pentru învatarea corecta a limbii romane (si pentru scoala în general)? Aici putem discuta oricat de mult… Cat despre "fortarea limbii", ea implica un caracter deliberat, scuzabil la limita. Nu e cazul greselilor de limba/de gramatica, unde e vorba doar de instructie deficitara si ignoranta.

3. Da, exista un pericol, si înca unul grav. El trece mult dincolo de granitele presei scrise. E vorba de exprimarea incoerenta, confuza si neglijenta, de saracirea dramatica si standardizarea vocabularului utilizat, de caracterul adesea cvasi-interjectional, de incapacitatea abstractizarii logice. Parole in liberta… Paradoxal sau nu, în conditiile "societatii deschise", ale bombardamentului informational si ale migratiilor de tot felul (unii ar scrie "a bombardamentului", "a migratiilor", facand acordul cu "societatii", nu cu "conditiile"…), limba vorbita tinde sa devina tot mai saraca si mai sleampata, "minimalista" chiar, aproape de gradul zero al comunicarii cotidiene. Aici da, avem de-a face cu o "adaptare la timpurile actuale", în care vulgarizarea, populismul si eficienta vulgara fac adeseori legea. Exista, pe de alta parte, o masiva degradare a limbii în sfera vietii publice. Multe vedete pop, destui moderatori de televiziune, imensa majoritate a fotbalistilor si chiar unii politicieni, populisti sau nu, dau un foarte prost exemplu, de la nivelul "almanahe care este" pana la nivelul cu staif al "lucrurilor care le-am facut".

4.  Angajatorii. Politica ziarului/tabloidului sau a posturilor de radio si televiziune. Banuiesc ca sunt în cauza si ratiuni comerciale. Daca angajatii care se exprima agramat aduc rating, daca exprimarea agramata aduce rating (stiut fiind ca marele public nu vorbeste corect romaneste si se identifica spontan cu cei "de-ai lui", care vorbesc ca el…), atunci îi promovam, nu-i asa? Ce ne facem însa cu transcrierile agramate de pe prompterele televiziunilor? Cel putin aici ar trebui introdusa o "politie a limbii" care sa-i concedieze pe ageamiii ce transcriu stalcit mesajele telespectatorilor si castiga din asta mai mult decat profesorii de romana. E drept, are si scoala partea ei de vina, dar asta e alta discutie.

5. Nu stiu, n-am suficiente date pentru a face comparatii. Presupun ca este o tendinta globala. În ceea ce priveste cazul romanesc, e vorba probabil si de efectul lingvistic al (pardon, a) unor fenomene cum ar fi impostura, lipsa de disciplina, haosul institutional, proasta asezare sociala, confuzia institutionala, bref: nerespectarea sau "fortarea" normelor.

6. Cred ca regula de baza e ca jurnalistii sa nu comita greseli grave de gramatica, sa se exprime coerent si clar, sa aiba proprietatea termenilor folositi si o cultura generala suficienta pentru a nu scrie/pronunta incorect nume pe care nu le cunosc. Restul e facultativ, tinand de talentul, gustul si buna-crestere a fiecaruia.

 

RADU BERCEA

Derapaje

 

Imi este greu sa raspund in mod analitic la cele sase intrebari, deoarece nu ma indeletnicesc cu "monitorizarea" presei, nu frecventez zonele din mass-media cele mai bogate in derapaje, nu sunt familiar cu "tendintele comunicarii in lume".

Ma voi limita, asadar, la cateva impresii personale si consideratii cu caracter general.

Toate derapajele ma deranjeaza, de la cele cauzate  de ignorarea limbii romane literare, pana la cele rezultate din lipsa de cultura. Imi displace nepriceperea de a acorda adjectivul cu un substantiv feminin la genitiv-dativ (de exemplu: "paginile cartii citita de mine"), tot mai frecventa folosire gresita a pronumelui relativ la acuzativ (de exemplu: "cartea care am citit-o"), accentuarea arbitrara "edítor" (tot mai raspandita, desi nejustificata nici macar prin influenta limbii engleze). Imi displace ignoranta crainicilor de stiri, care nici nu-si pun problema ca un nume strain s-ar putea pronunta si altfel decat englezeste. Imi displace incultura jurnalistilor, care transpare la tot pasul daca subiectul este altul decat scandalurile publice si nazbatiile politicienilor. (Un exemplu memorabil a fost "acoperirea" agoniei, mortii si funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea, cand moderatorii de televiziune s-au vazut in situatia de a dialoga pe teme cu totul straine lor - imi amintesc o intrebare: "ce il deosebeste pe suveranul pontif de alti suverani?".)

Sa le dam crezare acelora dintre noi care sunt universitari: vom afla ca nivelul de cultura generala si lingvistica (sau, mai pe sleau, de cunoastere a limbii romane) este la studenti, adeseori, din ce in ce mai scazut. Prin natura meseriei, fenomenul se vede cel mai bine in mass-media. Presa reprezinta domeniul in care incultura unor generatii se manifesta in toata splendoarea ei.

Nu mai putin grav este faptul ca lipsa de cultura se impleteste - in chip natural, as spune - cu lipsa deontologiei profesionale. De prea multe ori constatam rastalmaciri ale stirilor, punerea "carului inaintea boilor", titluri de-o schioapa care preiau un aspect secundar al evenimentului consemnat, in vreme ce esentialul figureaza, timid, abia in ultimul paragraf. Mai mult, manipularea se poate face nu numai prin felul in care se distribuie informatia in economia unui articol, ci si prin punerea in pagina. De exemplu, o gazeta trebuie sa consemneze doua opinii opuse, eventual ale unor persoane aflate in conflict. Daca una dintre aceste persoane figureaza in susul paginii, cu fotografie, iar titlul materialului consta intr-o fraza a sa, pe cand opinia celeilalte persoane apare in josul paginii sau pe contrapagina, efectul este garantat...

Tot astfel, o gazeta are ca sarcina sa "desfiinteze" o anumita persoana. Daca se intampla ca aceasta sa fi suferit si consecintele unui act administrativ al autoritatilor, faptul va fi invocat ca o dovada irefutabila a obiectivitatii jurnalistului, desi acelasi jurnalist, in alt context, a atacat sau va ataca nemilos aceleasi autoritati.

Mass-media sunt, la noi, centrate in primul rand pe viata politica autohtona. La cat este aceasta de lamentabila, de ce ar fi mai breaza o buna parte a breslei jurnalistilor?

Lasand deoparte faptul ca Aristotel a scris si despre etica, sa ne amintim ca tot el ne-a invatat ca limbajul si logica merg mana in mana.

 

MARIUS CHIVU

Ma tem de uniformizarea lingvistica

 

1. Presa scrisa pare a avea un vocabular minimal - acest aspect ma deranjeaza cel mai mult -, apoi, este plina de clisee, iar textele sunt construite prost, adesea incoerente, incat ti-e greu sa urmaresti ideile si, eventual, demonstratia. In presa britanica, de pilda, poti citi un reportaj pe un subiect perfect banal, dar jurnalistul are un lexic variat, are stil, fraza lui e arborescenta, iar sintaxa, muzicala. Iti place sa citesti. Presa romaneasca suna rau la lectura, nu-ti ofera placerea limbii.

2. Adaptarea e necesara, recomandabila chiar - stim ca limba e un organism viu, o structura mobila, adaptabila realitatii lexicale a timpului -, insa numai pana la un punct. De pilda, cred ca anumiti termeni preluati din engleza sau direct de pe strada din vocabularul urban sunt necesari din considerente stilistice sau semantice, dar exista nenumarate cazuri unde "traducerea" se poate face fara probleme.

3. Ma tem de uniformizarea lingvistica, de restrangerea si de saracia vocabularului, de pierderea expresivitatii. Constat ca unele cuvinte, departe de a fi invechite si care au mari disponibilitati semantice, dispar din uzul limbii. O prietena care preda literatura la liceu imi tot transmite cuvinte din fondul comun al limbii pe care se vede nevoita sa le explice elevilor la clasa: "vazduh", "naduf", "stufaris", "bunaoara"...

4. Vinovati sunt, in primul rand, cei care conduc mass-media, care angajeaza oameni cu un nivel superficial de cunostinte de limba si care accepta, astfel, scaderea calitatii limbii in institutiile pe care le conduc. As vrea sa aflu de un redactor-sef ca a concediat un jurnalist pe motiv ca nu stapanea bine limba romana, as vrea sa vad la televizor un moderator corectandu-i pe invitati ori de cate ori acestia folosesc pronumele relativ "care" la acuzativ fara prepozitia "pe", as vrea sa vad editii de stiri care cenzureaza cu bip-uri sonore greselile gramaticale ale lui Marian Vanghelie si ale tuturor celorlalti politicieni, as vrea sa vad CNA-ul amendand emisiunile in care Borcea, Becali, Ion Cristoiu, Victor Ciutacu, Mircea Sandu si alti manelisti ai limbii isi bat joc saptamanal, in prime-time, de gramatica limbii romane... Chiar asa, facem atata caz de nivelul scazut de cunostinte de limba al absolventilor de liceu, dar nu zice nimeni ca Andrei Gheorghe, Victor Ciutacu si Calin Popescu Tariceanu, de pilda, ar trebui sa mai dea bacalaureatul inca o data.

5. Peste tot in lume este deplansa, la nivel academic, influenta limbii engleze si, sub influenta noilor mijloace de comunicare (Internet, messenger), reducerea functiilor limbajului la aspectul comunicarii. Specific cazului romanesc pare a fi vulgarizarea limbajului. Din acest punct de vedere, talk-show-urile sunt pornografie live. Vezi punctul 4.

6. Cred ca limbajul jurnalistic are voie, in principiu, sa-si ia libertati, mai ales ca si norma academica este destul de flexibila si recupereaza uzul in detrimentul normei. Dar, vezi punctul 4.

 

Pagini realizate de Rodica Palade si Razvan Braileanu

 

 

Cuvantul jurnalistilor

 

Dupa ce oamenii de litere s-au pronuntat in legatura cu limba romana folosita in mass-media, este randul jurnalistilor sa-si spuna punctul de vedere asupra corectitudinii exprimarii publice.

Trei jurnalisti cu functii de conducere in institutii

mass-media cu raspandire nationala au raspuns urmatoarelor intrebari:

 

1. Cata atentie acordati utilizarii limbii romane in institutia in care lucrati?

2. Considerati necesara o rubrica/emisiune pentru a promova corectitudinea exprimarii in limba romana?

 

CRISTIAN TEODORESCU

(senior editor la Cotidianul)

O rubrica utilitara pentru vorbirea si scrierea corecta a limbii romane ar fi oricand binevenita

 

1. Aproape toti jurnalistii de la Cotidianul stapanesc limba romana de la bine in sus. Peste jumatate, foarte bine. Au un limbaj precis, expresiv, nu folosesc clisee si se feresc de pretiozitatile care in alte publicatii trec drept marci ale elegantei stilistice. Uneori, din cauza presiunii timpului, mai apar greseli - daca e articolul prea lung si trebuie taiat in ultima clipa, atunci te mai trezesti cu virgula intre subiect si predicat, prin eliminarea vreunei propozitii subordonate. Greselile din limba vorbita la conferintele de presa, dezacorduri, pleonasme, cuvinte folosite impropriu, nu pot fi atribuite reporterului care le prinde in citat, cu ghilimelele corespunzatoare, sau folosind stilul indirect liber, uneori, e adevarat, fara sa marcheze foarte limpede ca e vorba de reproducerea a ceea ce spune protagonistul conferintei de presa sau cutare persoana intr-o declaratie. Incat se trezesc ca li se atribuie prostii care au alti autori.

2. Cand ultima editie a DEX-ului admite drept corecte (sic!) greseli de ortografie, cum sunt "nicio" sau "niciun" sub pretextul presiunii uzului, cine scrie corect ajunge sa fie acuzat ca nu stie limba romana. Mi se intampla destul de des sa ma uit in editia anterioara a Dictionarului Explicativ, silit de presiunea permanenta a cuvintelor scrise aiurea sau intrebuintate anapoda. In Cotidianul nu aplicam imbecilitatea intoarcerii limbii romane la "sunt" si la "a" din "i", prin acest ucaz nerusinat al Academiei Romane, care s-a despartit astfel de comunism, ignorand evolutia limbii romane, pentru a putea pastra liota de impostori care au invadat-o in comunism. O rubrica utilitara pentru vorbirea si scrierea corecta a limbii romane ar fi oricand binevenita. Ma tem insa ca, in ziar cel putin, ea ar fi citita tot de cei care nu gresesc, nu de cei care au fost alfabetizati de invatatori prosti. Cand ministrul Invatamantului, acest Adomnitei, vorbeste o limba romana de o sinistra pauperitate, iar ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, se scalda extaziat in limbajul de lemn, e aproape o obraznicie sa-i ceri romanului de rand sa fie mai cu mot decat ei.

 

CRISTIAN TUDOR POPESCU

(directorul cotidianului Gandul)

Cunoasterea limbii romane este un criteriu foarte important, dar nu eliminatoriu

 

1. La angajarea unui jurnalist la ziarul Gandul criteriul cunoasterii limbii romane este foarte important. El nu este totusi eliminatoriu, intrucat exista tineri cu instinct gazetaresc care pot avea lacune de gramatica si vocabular al limbii romane, corectabile pe parcurs. La realizarea ziarului ne straduim cat putem, in conditiile de viteza si stres ale cotidianului, sa asiguram acuratetea de exprimare a articolelor.

2. O astfel de rubrica sau emisiune este nu numai oportuna, ci si necesara. Si nu este nevoie doar de una, ci de cat mai multe.

 

IONUT IAMANDI

(redactor-sef adjunct la Radio Romania Actualitati)

Ne exprimam neclar fiindca gandim neclar

 

1. La SRR e in curs de formalizare un set de norme profesionale pentru cei ce vor sa se angajeze, dar si pentru cei angajati deja. Printre aceste norme e si cea referitoare la limba. Nu numai sa stii sa vorbesti romaneste, dar si sa folosesti limba romana ca pentru radio. Dar bineinteles ca grija pentru limba nu e niciodata suficienta. Si nici nu cred ca va fi prea curand. Impresia mea e ca nu ajungem sa ne exprimam mereu clar pentru ca deseori gandim neclar. Daca jurnalistii ar fi onesti si nu ar scrie despre ce nu inteleg, poate ca si greselile de exprimare ar fi mai putine. Unde mai pui ca presa ajunge din cand in cand si in situatia ingrata de a acredita experimentele de limba. De pilda, am avut o disputa in redactie legata de intronizarea patriarhului. Cuvantul "intronizare" nu exista in DEX, dar, daca majoritatea ziarelor si televiziunilor il folosesc, noi ne putem permite sa fim mai ortodocsi decat ortodocsii?!

2. Rubricile de limba romana sunt necesare, dar, ca si atentia fata de limba, niciodata nu produc atat efect pe cat efort consuma. Romania Actualitati are o rubrica de limba romana, o rubrica venerabila as spune, dar cred ca farmecul ei rezida mai mult in satisfactia intelectuala a ascultatorului atunci cand intelege lectia, decat in educatia pe termen lung. E ca rubrica "Stiati ca..." din vechile almanahuri, de care te folosesti un timp, ca apoi sa uiti si sa revii la ignoranta initiala. Presa, scoala, legile nu ne pot face sa ne exprimam bine. Avem in schimb o sansa daca gandim bine. Si, daca gandesti si repede, atunci intr-adevar poti fi si jurnalist.

 

 

OCTAVIAN SOVIANY

Ideologie si metastaza

 

Particularitate a discursului public contemporan (nicidecum doar a celui totalitar), "limba de lemn" reprezinta ecoul "gandirii de lemn", respectiv al "ideologiei". O ideologie - scria Alain Besanµon - "este o doctrina sistematica promitand, prin conversiune, o mantuire; prezentandu-se conforma cu o ordine cosmica, descifrata in evolutia sa; declarand ca se sprijina pe o certitudine stiintifica, impunand o practica politica vizand sa transforme total societatea pe modelul imanent pe care aceasta il contine si pe care doctrina l-a descoperit". Infinit mai putin decat o "filosofie", ea se distinge prin saracia ideilor ("putine, dar fixe"), constituind rezultatul unei "vulgarizari", care, in numele unui common sense caracteristic inteligentei de rand si al "intoarcerii la real", tinde sa reduca mereu complexul la simplu. Nu altfel proceda Engels atunci cand se transforma intr-un "vulgarizator" al marxismului, reducandu-l definitiv si irevocabil la cotele ideologicului. "Curiozitatea demonica a lui Marx - scrie in aceasta ordine de idei tot Alain Besanµon - era inca de esenta filosofica sau stiintifica. (...) Engels (...) a crezut ca se poate reorganiza ansamblul cunoasterii plecand de la cateva pagini din Manifestul Partidului Comunist, din Tezele asupra lui Feuerbach, din fragmente de teorii de ansamblu scanteind ici si colo. (...) Ultimele sale lucrari, Anti-Dühring si vrafurile postume publicate sub titlul Dialectica naturii navigheaza in plina ideologie. (...) In aceasta trecere de la Hegel la Engels, trecand prin Marx, exista o schimbare de stil sau, mai bine zis, de mod de a gandi. Procesul simplificator continua de altfel de la Engels la Plehanov si Kautski, apoi la Lenin si la codificarile diamat-ului (adica - n.n. - ale manualelor de materialism dialectic). (...) Activitatea cognitiva consta in a verifica, din aproape in aproape, aplicabilitatea schemei la ansamblul datelor furnizate de real, real care nu ofera nicio rezistenta, de vreme ce el nu inapoiaza ideologiei decat ceea ce aceasta a pus in el". In felul acesta ideologia devine, in ultima instanta, o succesiune de locuri comune articulate intr-o schema de gandire reductionista, dar cu pretentii de "adevar", care functioneaza mereu previzibil, pe baza catorva algoritmi de un simplism deconcertant, si isi gaseste expresia in asa-zisa "limba de lemn", cu vocabularul ei sarac si cu formulele sale prefabricate, ce nu mai au nici capacitatea de a informa, nici pe aceea de a comunica si este, fara doar si poate, limbajul ideologiei. Iar atat "limba de lemn", cat si idelogia, care se nutresc organic una din cealalta, se inscriu astfel in categoria simulacrelor, au rolul "protezei" ce se substituie organului viu si isi pierd orice urma de continut, integrandu-se in textura acelei civilizatii a imaginii si a "inlocuitorilor" care caracterizeaza lumea actuala.

Nu e deloc surprinzator asadar ca discursul "de lemn" functioneaza dupa principiile ideologicului, care (vezi Besanµon) are particularitatile unei gnoze. Si asa se face ca cel care vorbeste in numele unei ideologii isi aroga mereu aerul unui "initiat", e, daca nu pontif, atunci cel putin "specialist" si are, el singur, dreptul sa se pronunte asupra unor probleme de interes general, adresandu-se unui public "ignorant" caruia ii refuza dreptul la opinie (asa cum s-a intamplat bunaoara in recentul caz Remes). Apoi, pentru ca orice ideologie este maniheista, vehiculeaza cu buni ("ai nostri") si rai ("ai lor"), demonizarea adversarului se numara, la randul sau, printre componentele esentiale ale discursului de lemn, reducandu-se insa in general  la cateva stereotipii de limbaj atat de tocite, incat aproape ca si-au pierdut sensul in totalitate ("coruptie", "incompetenta", "populism" etc). Si, in sfarsit, deoarece orice gnoza (si orice ideologie) promite la sfarsit mantuirea ("binele general"), discursul ideologic vehiculeaza cu imaginea "viitorului luminos", concretizata in promisiuni electorale fara nicio acoperire sau (mai rar) in programe politice, care seamana ca o picatura de apa unul cu celalalt, sunt sarace in idei, si mai sarace in solutii, elaborate intr-o limba uniformizata, de o posomorata stereotipie.

Ar mai fi de spus ca, legate organic de ideologic, limba si discursul de lemn nu tradeaza atat lipsa de imaginatie a unei clase politice, nu tin negresit de un regim politic sau altul, ci par a se integra mai curand in civilizatia "transpoliticului", ce caracterizeaza, dupa Jean Baudrillard, societatea actuala. Transpoliticul se instaureaza atunci cand toate structurile devin obscene si transparente, se identifica usor cu modul de disparitie al acestor structuri, e marcat de "trecerea de la crestere la excrescenta, de la finalitate la hipertelie, de la echilibrul organic la metastazele canceroase". Lumea transpoliticului se sustrage legilor dialecticii si saltului calitativ, e o lume a cresterilor strict cantitative a "extazului" definit de Baudrillard drept "o calitate a oricarui corp care se roteste in jurul propriului sine pana la pierderea sensului si care straluceste apoi in forma pura si vida". Astfel incat principiul care functioneaza aici este cel al "mai multului": mai mult decat vizibilul - adica obscenul, mai mult decat violentul - adica teroarea, mai mult decat frumosul - asadar fascinantul, mai mult decat sexul - adica pornografia. Este vorba de un univers al sistemelor saturate, al caror semn distinctiv il reprezinta "obezitatea" care se caracterizeaza nu printr-un exces de corporalitate, ci prin faptul ca acest exces este perfect inutil, ea fiind, asadar, nu o "crestere", ci o "excrescenta". In aceasta ordine de idei, Baudrillard o asimileaza structurilor "canceroase" si, citand eseul lui Franz von Baader Despre conceptul de extaz ca metastaza, arata ca metastaza reprezinta o "anticipare a mortii, de dincolo de sfarsitul ei", asa cum se intampla si in cazul "obezului" care "inca din timpul vietii si-a inghitit propriul corp mort - ceea ce duce la prea mult corp si face ca, dintr-o data, corpul sa para de prisos", astfel incat lumea obezitatii sta sub semnul agonicului, e lumea "cancerului generalizat" care ataca lucrurile si semnele, sexul si sistemele informationale. Si, in ordinea de idei care ne intereseaza, "limba de lemn" ar reprezenta starea de extaz sau de obezitate a limbajului, care se muleaza exact peste ideologic. Caci avem de a face cu o limba care nu mai informeaza si nu mai semnifica, nu se mai raporteaza la un continut, are structura canceroasa a excrescentei. Ea tine de "teatralizarea" politicului, care tinde tot mai mult sa se transforme intr-un show, intr-un simulacru, intr-o productie necontenita de aparenta, pe care mijloacele de informare o difuzeaza pretutindeni, parca dupa acelasi principiu al metastazei. Un spectacol pe parcursul caruia diversii membri ai clasei politice sunt (ca sa-l citez iarasi pe Baudrillard) "intr-un fel complici, intretinand o coniventa ironica in ce priveste teatralitatea, in ceea ce priveste simularea sau puterea, legea, ordinea si dezordinea". Iar limba in care se rosteste acest spectacol este "limba de lemn" - adica limba atinsa de "semnele cancerului generalizat", si nu doar de presiunea ideologiei.

 

 

IOANA PARVULESCU

Saracie!

 

Unul dintre cuvintele noului limbaj de lemn care se raspandeste cu o repeziciune uluitoare, ca gripa, este locatie. De la ministrul Turismului pana la studentele de la Litere, de la reprezentantii agentiilor imobiliare pana la solistul vocal al formatiei Iris, de la nord la sud si de la tinerete pana la batranete, toata lumea rosteste cu un soi de mandrie culturala noul cuvant. Ca orice buruiana de gen, si locatia mananca seva altor cuvinte, infinit mai frumoase, mai precise si mai fragile, le omoara si le ia locul. Ca fiecare intelege prin acest cuvant altceva, tot ce incape intre loc si locuinta, si ca, in felul acesta, comunicarea isi pierde una dintre calitatile de baza, precizia, nu intereseaza pe nimeni. Oricum, vorbitorii nostri, revolutionari ca Mita Baston, au mai gasit un cuvant bun la toate, asa cum a fost, cu catva timp in urma, conjunctia deci, zadarnic concluziva, cu care se incepea orice replica. Aproape ca-i duci dorul raposatei deci, de cand cu locatia. Sa ne inchipuim ce s-ar fi intamplat cu literatura, daca scriitorii s-ar fi imbolnavit si ei de molima locatiei. Titlurile cartilor din bibliotecile noastre s-ar fi modificat spectaculos. Inchipuiti-va, va rog, ce schimbari radicale numai la Mihail Sadoveanu: Locatia unde nu s-a intimplat nimic, Locatia de dincolo de negura, Locatia lui Mos Precu, Locatia-Ancutei, Locatia lupilor, Venea o locatie pe Siret. Caragiale tatal: La locatia lui Manjoala.  Sebastian: Locatia cu salcami. Eliade: Locatia lui Euthanasius, Pe locatia Mantuleasa. Arghezi: Locatia Buna-Vestire. Sau, trecand la compartimentul cu literatura universala si alegand, la fel, la intamplare - E.A. Poe: Prabusirea Locatiei Usher. Ibsen:  Nora sau Locatia papusilor. Kafka: Locatia. Stendhal: Locatia din Parma. Strindberg: Locatia fericitilor. Wilde: Balada locatiei din Reading. Thomas Mann: Locatia Buddenbrook. Jules Verne: Locatia din Carpati. Chateaubriand: Memorii de dincolo de locatie (aparute, cum se si cuvine, postum) si Rimbaud: Un anotimp in locatie. Cat s-ar simplifica lucrurile, nu-i asa ?

O alta tendinta, de data aceasta contrara, dar la fel de suparatoare, din limbajul actual, in special la televiziune, este incercarea de a evita limba standard a stirilor prin introducerea limbajului argotic. Din pacate, cuvintele argotice la moda, plasate pe neasteptate la emisiunile sobre de stiri, nu par sa arate o dorinta de imbogatire a nuantelor stilistice, ci o saracie de vocabular sacaitoare. Reporterii nu mai cunosc decat un singur registru, cel argotic, si nu mai gasesc, la repezeala, alte superlative decat: tare sau super. Eram saraci la toate capitolele, dar o puteam spune intr-o limba bogata. Pe zi ce trece saracim si lingvistic. Mi-e teama de momentul in care statisticile vor arata ca stam pe ultimul loc din Europa si in privinta vocabularului!

 

(Text aparut in 2005, in revista Romania literara)

 

 

OVIDIU PECICAN

Vorbiti de limba

 

 Au spus-o cei de dinainte: limba este un instrument de comunicare interumana ce reflecta realitatile sociale ale fiecarui moment istoric. Ceea ce astazi se petrece cu limba pe care o vorbim si o scriem este, prin urmare, un reflex sonor, articulat si o codificare scrisa a complexitatii dizarmonice pe care o traim, la care ne raportam, pe care o exprimam si care ne contine. Momentul este fascinant, sa o recunoastem, doar atat, ca are impedimentul ca il traim, neputandu-l studia "din afara" lui, sustragandu-i-ne. Asa cum se lasa citit in fiecare clipa a oricarei zile de dupa 1989, el contine irizatiile, luminile si umbrele unui amestec de presiune lingvistica exterioara, traditie literara nationala, "vorbiri" specifice diferitelor zone ale tarii, unor medii si contexte variate, raspunzand, totodata, dupa caz (ori, mai precis, dupa puteri si pregatire carturareasca, inventivitate, deschidere), tendintei conservative, de pastrare a traditiei si de innoire si specializare. In acest context, a stabili derapajele, dincolo de stridentele imediat detectabile, iritante - dezacorduri, contrageri riscate, amestecuri neomologabile intre nivelurile scrierii si vorbirii -, nu este decat o tentativa vana, castratoare, nesanatoasa, purista, pe seama limbii. Au incercat-o, odinioara, si latinistii, dar nu a tinut... Pentru ca, genetic vorbind, in pofida unitatii lingvistice de fond care anima vocabularul romanesc si modurile lui de folosire, vorbim cu totii nu numai limba "micilor patrii" zonale din care provenim, amestecand-o cu elemente deprinse prin locurile unde ne-a purtat viata, ci exprimam si un nivel de instruire, o capacitate combinatorie foarte personala, un mecanism de integrare lingvistica propriu unor grupuri printre membrii carora ne regasim (un mediu, fie el urban sau rural; un loc anume, cartier marginas ori centru; o optiune profesionala; ecoul la o seductie lingvistica specifica; o abordare temperamentala proprie in directia directetii si claritatii - stilul  "atic" pomenit de G.R. Hocke - sau a pretiozitatii si meandrelor pline de nuante, caracteristice stilului "asianic")...

 Idiosincrasiile pe care ma pregatesc sa le mentionez imi sunt, prin urmare, specifice mie, ca individ, si nu le socotesc in niciun fel generalizabile. Am scris, nu cu mult timp in urma, despre cedarile jenante - dar socotite sic - in fata dominatiei engleze, indignandu-ma nu pentru importurile necesare din lipsa de echivalent autohton (hard, soft, toping), ci in fata dovezilor crase de tembelism. De ce sa zicem site (pronuntat "sait"), cand termenul are o origine latina, iar noi il cunoastem si folosim demult, de pilda in arheologie (sit, de la "situs")? Deplorabile sunt si cazurile de fals umor, ironie complice, de pretins statut echivalent, in fapt simple snobisme gaunoase, precum in fostul nume al targului Book-arest, unde intelesul devine opus pe fata intentiei ("Book" - carte, iar "to arrest" - a aresta; de unde si conceperea marii foieli livresti bucurestene ca loc al unui... prizonierat de constiinta).

 Mediul electronic de comunicare pare sa cheme, intr-adevar, la viteza si expediere, dar vinile, reale sau imaginare, in "stricarea" limbii nu ii apartin, caci tot noi performam si acolo. Mimetismul, dorinta de spectacol cu orice pret si ghidusia fara vocatie contribuie toate la perpetuarea unor maniere discutabile de a abrevia (de tipul F.T.L., R.P.R.L., dar mai putin fericite decat in aceste cazuri), la disparitia rigorii punctuatiei, a acordului in gen, numar si caz, la multe alte rapide metamorfoze. Asemenea efecte colaterale nu ma fac sa iau distanta fata de computer si Internet, dar ma incurajeaza sa ii pretuiesc mai mult pe pionierii recuperarii bogatiei lingvistice si ai stilului in scris, fie ei jucatori pasionati de scrabble ori rebus, sau posibili adepti (era sa zic... fani!) ai... caligrafiei cu cerneluri fine, pe hartie colorata, chiar de ar fi sa o importam din Japonia, adaptand-o la propria mostenire. (Chiar: de ce tinem manuscrisele faimoase la Muzeul Literaturii si nu incercam sa propunem modele de scriitura de mana demne sa devina tinta a exersarii scriiturii formal-artistice?)

 

Adaptare la timpurile actuale sau fortare a limbii?

 

 Raspunsul poate fi unul sau altul, de la caz la caz. Exista obiecte si uzuri care obliga la un vocabular fara precedent in istoria noastra. Putem "tipari" in loc sa "printam", dar cum putem face altceva decat sa... "scanam", bunaoara?

 Insa nu ar trebui sa se creada ca in limba vorbita totul e nevoie de adaptare la tentatiile neotehnologiilor. Exista si adaptari prin dezadaptare, la care romanii sunt experti. "Naspa" vine de la "nasparliu", iar acest cuvant isi revendica, orgolios, ereditatea dinspre marginile sociale. Discriminati cum sunt, inca, in multe locuri, romii si-au pus, totusi, amprenta intr-un mod indubitabil asupra limbii vorbite - si, mai ales, cantate - de noi. Manelele vor fi fiind ele un tip orasenesc de muzica orientala, dar vocabularul pe care il cheama pare mai abrupt decat cel al romantelor din mahalaua interbelica. Enervari subite imi dau "oualele", "mingiile", "almanahele" si "care este" numai cand, atarnand de buza vreunui personaj oficial, devin, fie si involuntar, modele pentru vorbirea cotidiana a maselor. In acelasi timp, am trait - marturisesc - si incantari extatice, à la nenea Iancu, auzindu-l in primele zile ale lui ‘90 pe muncitorul timisorean Marcu, protagonist al ridicarii populare anticomuniste, rostind, demofil, populist si demagogic: "Mesele ma vrea, mesele ma doreste!".

 Fortarea limbii nu este, de altfel, doar apanajul lipsei de instructie, al improvizatiei joase si al grobianismului jovial. Unii poeti sunt asi ai genului, chiar daca il practica in alte paradigme. Ii pomenesc aici doar pe banatenii Serban Foarta si Gheorghe Azap, a caror joaca serioasa si versificata cu vocabula face deliciul cunoscatorilor poeziei lor. Tentatia l-a vizitat, din cate imi amintesc, si pe Paul Goma - in proza pretins lexicografica -, pe vremea aureolata cand, in loc sa despice firul istoriei Basarabiei prinse in conflagratia secunda, se dedicase compunerii unui Alfabecedar. Si chiar daca modelul declarat al prozatorului era San Antonio, romancierul francez de succes, gandul duce la glisarile savante ale lui James Joyce din Finnegan’s Wake.

 Ma tenteaza zilnic, si pe mine, sa dau curs desfranarilor lingvistice, traducand "pfeffermint" prin piper de menta, "asperge" prin asparagus (in loc de sparanghel), vorbind cu pofta despre "carciofi" (anghinarea italienilor) sau "artisocuri" (a nemtilor).

 Singurul mare pericol in modul actual de utilizare a limbii romane pe care il intrezaresc este acela de a uita, prin lipsa de interes si de practica, acele limbi romane care au precedat-o pe cea de astazi. Sunt putini astazi cei care, asemenea academicianului Graur din copilaria mea, mai incearca sa imbine politia vorbirii cu decriptarea savorilor uitate. Vreme de mai multi ani, predand un curs special de medievistica la Facultatea de Istorie clujeana, am avut sansa de a descoperi, impreuna cu studentii mei, incantat, savorile cronicarilor din vechime. Dar nu era deloc simplu sa gasesti ritmul, topica, sensurile corecte ale frazelor, propozitiilor si cuvintelor maestrilor valahi si moldoveni, cum te poti lesne rataci si in hatisul scorburos al vorbirii hunedorene a lui I. Budai-Deleanu. Ce depozit de parfumuri si severitati e limba iluministilor, doctorii ardeleni, numai Luca Pitu, al carui scris marturiseste o adanca frecventare a acestora, poate da socoteala. O sinteza interesanta a scos la iveala si raposatul Vasile Sav atunci cand l-a tradus pe Sfantul Augustin intr-o romaneasca de sinteza, greoaie ca moscul, nevorbita vreodata de cineva. Dar acestea sunt incursiuni solitare, ale unor carturari, si nu pot salva indeajuns comorile pe cale de evaporare.

 Atrag atentia asupra vorbirii profund particulare a romanilor din Bihor, zona unde coabitarea de secole cu maghiarii a dus la exprimari cu adevarat uluitoare. (Cine intelege versurile dintr-un cantec pe care tata l-a auzit, indreptandu-se spre Frontul de Est, prin 1941, in gara Oradea: "Fetele sa mulatesc/Ficiorii sa sainalesc..."?). In numele prutenismului - iata o mostra de fortare a limbajului ce trimite la numele politicianului Pruteanu! -, asemenea savori, pentru multi ininteligibile, s-ar putea duce fara regrete pe apa Sambetei...

 Pericole ar mai fi... Ajustarea lingvistica arata astazi ca acordarea noastra legislativa cu UE: supravietuirile comunistoide se amesteca in mod cacofonic cu noul spirit al vremii, ducand la progenituri monstruoase. La fel ca in traditionalul banc despre eleganta moravurilor la mahala ("Dansati? Sau nu te lasa ma-ta?..."), problema este cea a derapajului intre nivelurile vorbirii si scrierii, dizarmonia lor. Sa spui, de exemplu: "Tipu’ e bazat, in cava lui abimata pastra niste cadre sofisticate si fuckin’ hard executate de un maestru al picturii post-renascentiste..." inseamna, daca vi se pare ca suna bine, ca eu am talent literar. Dar cel mai sigur e ca acest cocteil de argou al baietilor de baieti, al vorbirii romanilor din Franta si al influentei americane (trendy!) asupra intelectualilor de 20-30 de ani cu preocupari pentru arta face din limba romana un conglomerat nu mai putin ridicol si monstruos decat "furculisionul" coanei Chirita ori "pliroforiseala" fanariota.

 Daca vorbim despre tendintele comunicarii in lume, specific cazului romanesc cred ca este faptul ca noi ne lasam vorbiti de limba, nu o vorbim. Suntem, cu temperamentul nostru latin si disponibilitatea eterna de a copia, imita si adapta in mare graba, din mers, totul, un mediu experimental perfect. Iar acesta ar putea fi un avantaj, daca am avea lingvistii pasionati si bine platiti care sa bata strazile, luncile, bazarurile, birturile sordide, pentru a culege si pune in pagina materialul oferit reflectiei. S-a dus insa vremea lui Al. Rosetti, Iorgu Iordan, Al. Graur... In biblioteca mea se regasesc, din ultimii ani, abia dictionarul de expresii si locutiuni al lui Stelian Dumistracel, foarte util, oricat de perfectibil ar fi, si splendidele consideratii ale lui Tohaneanu in marginea vocabularului Tiganiadei. Infinit de putin. Lipseste si reeditarea sumei de dictionare ale limbii noastre in colectii si serii de mare accesibilitate. Ar trebui oferite gratis, ca suplimente la ziare si reviste, iar rafturile de la intrarea librariilor s-ar cuveni sa geama de versiuni, mai ample, mai abreviate, mai impozante sau in multe volume mici etc., pentru toate gusturile, ca in librariile straine, Duden-urile, ca Larousse in Gibert Jeune...

 Suntem cu mult in urma restului lumii civilizate si din acest punct de vedere, in ciuda efortului substantial al unor edituri - de la Polimark la Curtea Veche si Echinox - de a extinde abordarile, fie si prin traduceri, preocupandu-se de aducerea in atentia cititorului roman a unor carti dedicate limbajului vorbirii, dar si celui gestual,  investigarii ritualurilor comunicarii, abordarii noutatilor media...

 Avem noi portaluri romanesti pe Net tratand chestiunile limbii? DEX-ul, extrem de util, accesabil de pe computerele personale, este - ca si Wikipedia - opera unor excelenti, entuziasti diletanti. Dar de ce nu se gasesc resurse in mediile profesioniste pentru a posta tot ce e relevant in spatiul virtual cat mai la indemana? De ce se ezita sa se realizeze editii virtuale din marile opere lexicografice, din gramatici, din instrumentele auxiliare unei bune cunoasteri si unei si mai bune practici a limbii? Elitele par mereu cu un pas in urma, iar ordonatorii de credite si expertii in atrageri de fonduri europene, de la fundatii straine ori chiar de la capitalul privat, nu sunt deloc active in acest areal de preocupari. Mare pacat...

 

Limba romana in mass-media

 

Raportul potrivit intre norma academica si limbajul jurnalisitc este acelasi ca si raportul dintre continutul predicilor papale si practica de zi cu zi a unui crestin nehabotnic. Norma academica e bine sa fie formulata si promovata, desi, inainte de a emite ceva de la inaltimea inaltului for, s-ar cuveni tatonat mai atent atat ceea ce se doreste spus, cat si impactul, consecintele pe care initiativa le poate starni. Daca Academia ar fi alcatuita din mai multi oameni activi, neimpiedicati de varsta sa coboare in strada, de oameni aflati la mijlocul, si nu spre finalul carierei lor savante, de insi fara ulcer, boli de inima, dureri de picioare si intepenirea coloanei vertebrale, este de presupus ca legatura cu limba vie, traita si performata atat in aule universitare, cat si pe strada sau in gangurile sordide - unde poti intalni practici stupefiante, ingenioase (precum folosirea verbului "a intretine" pentru desemnarea actului sexual intr-o toaleta publica, in relatarea televizata a unui copil al strazii) -, ar fi mult mai stransa, inspiratoare, producand efecte. Asa insa, Academia pluteste in nori, ca si Laputa lui Gulliver. De altfel, cati jurnalisti au dobandit titlul de academicieni in Romania de cand s-a schimbat regimul politic si cenzura ideologica a cazut? Eu nu-mi amintesc acum de niciunul.

Cine se face vinovat de folosirea inadecvata a limbii romane in mass-media? Ziaristii, noi, ei. Scoli neterminate, presiunea necesitatii de a preda articolul la timp, absenta unui corector si a unui cap limpede care sa stie limba romana mai bine decat ceilalti, dorinta de expresivitate cu orice pret, pretextul culorii si al miresmei, neghiobia si gogomania sunt cateva dintre cauzele care imping spre asa ceva.

Dar mai sunt si alte lucruri care intervin si pe care nu le putem condamna fara a medita la ele. De exemplu, atunci cand vorbeste d-l Marian Vanghelie s-ar cuveni ca reporterul care inregistreaza si transcrie sa corecteze tacit formularile? Lasarea agramatismelor d-lui Gigi Becali sunt fidelitate fata de emitator si onestitate in raport cu cititorul sau rea-vointa si caricaturizare, precum si furnizare de modele inadecvate cititorului neprevenit? Nu exista un cod procedural in acest sens si tot ce puteam face este, eventual, sa discutam despre asta, sa convenim asupra unei proceduri standardizabile, sa copiem exemple mai prestigioase (cum fac englezii, americanii, francezii, germanii). E nevoie, deci, de fidelitatea antropologului, a culegatorului de fapte de pe teren sau de impunerea unui standard lingvistic si stilistic prin intermediul presei? Situatia ramane sa fie transata abia de acum inainte.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22