Memento Gulag

Ziua Internationala a Victimelor Comunismului, denumita Memento Gulag, a fost aleasa a fi chiar 7 noiembrie si a fost celebrata pentru prima oara anul trecut la Roma. Cea de a doua comemorare a avut loc in urma cu doua saptamani la Bucuresti, iar la anul ceremonia se va desfasura la Berlin. Initiativa apartine organizatiei Comitatus Pro Libertatibus, de fapt o federatie de asociatii si comitete infiintata in 1997 sub conducerea lui Vladimir Bukovski, la Milano, si care isi propune sa afirme o "cultura a libertatilor". Hotararea a fost luata in adunarea generala din 3 martie 2003, din a carei rezolutie citez: "Regimurile comuniste au fost responsabile de impresionante crime impotriva umanitatii: circa 100 de milioane de morti. Aceste crime, impreuna cu cele 25 de milioane de morti provocate de national-socialismul hitlerist, constituie o sfidare morala la adresa umanitatii secolului 20: e necesar ca cei ucisi sa nu fie uitati, sa fie omagiati si sa li se faca dreptate. Instituirea unei zile internationale a memoriei victimelor comunismului denumita "Memento Gulag", alaturi de cea celebrata la 27 ianuarie, a victimelor Holocaustului, este cu atat mai necesara cu cat un sfert din umanitate este inca privata de libertate si guvernata in numele aceleiasi ideologii. De altfel, speranta de a chema candva responsabilii de aceste crime sa raspunda pentru ele este legata de o astfel de initiativa, capabila sa mobilizeze constiinta tuturor. (…) 7 noiembrie, aniversarea revolutiei sovietice, dar si a crearii primelor lagare de concentrare, va fi celebrata in fiecare an ca un Memento Gulag in toata lumea". Comemorarea de la Bucuresti a fost organizata de Institutul Italian in colaborare cu Comitatus Pro Libertatibus si Fundatia Academia Civica, initiatoarea si realizatoarea primului Memorial al Victimelor Comunismului din lume. Insasi alegerea capitalei Romaniei ca loc al celei de a doua celebrari a acestei zile de rememorare a suferintelor provocate de comunism este legata de existenta si de recunoasterea internationala a Memorialului de la Sighet. De altfel, dezbaterea desfasurata la Institutul Italian a beneficiat de prezenta a doi mari conferentiari obisnuiti ai Scolii de Vara de la Sighet: Vladimir Bukovski si Stephane Courtois, carora li s-a adaugat scriitorul italian Dario Fertilio, redactor-sef adjunct al ziarului Corriere della Sera, purtator de cuvant al organizatiei Comitatus Pro Libertatibus. Dezbaterea a fost deschisa de directorul Institutului Italian, Vito Grasso, prin prezentarea unei originale perspective in care comunismul era vazut doar ca un tragic si degradant accident de parcurs al ideilor socialiste. A urmat Vladimir Bukovski, personalitate emblematica a secolului 20, care, contestand sistemul sovietic din interior, a reusit sa zguduie - alaturi de Soljenitin si Saharov - indiferenta lumii libere si sa demonstreze caracterul criminogen al comunismului. Interventia s-a numit, demonstrativ, utopic si curajos, Asteptand un Nurnberg. Dar ce este curajul, daca nu incapatanarea de a fi normal si de a crede in normalitate intr-o lume anormala? In oboseala si deruta generala, Vladimir Bukovski are forta de a ramane neschimbat si de a crede ca justitia este nu numai necesara, ci si posibila. Stephane Courtois, principalul autor al Cartii negre a comunismului si rectorul Scolii de Vara de la Sighet, si-a intitulat fulminanta interventie Lenin, fondatorul totalitarismului, in timp ce conferinta lui Dario Fertilio a purtat titlul Secera si svastica. In acest cadru teoretic, de o mare rigoare si radicalitate a ideilor, conferentiarii romani au abordat concret si din unghiuri diferite, menite sa realizeze o imagine cat mai holografica, represiunea comunista din Romania. Romulus Rusan a prezentat o cronologie si geografie a Gulagului romanesc, Dorin Dobrincu a vorbit despre represiunea impotriva taranilor, dr. Ion Vianu despre transformarea psihiatriei intr-un instrument de represiune politica, iar Constantin Ticu Dumitrescu despre cea mai discutata si discutabila dintre legile votate de Parlamentul Romaniei, cea care ii poarta numele si reprezinta un proiect - esuat - de exorcizare a societatii romanesti, reusind sa dezvaluie chiar prin esuarea sa esenta bolii care ne chinuie si ne impiedica sa evoluam. Toate aceste interventii fac obiectul prezentului supliment, care, desi le prezinta in rezumat, incearca sa transmita incarcatura si tensiunea ideilor care au marcat la Bucuresti cea de a doua celebrare a Zilei Internationale a Victimelor Comunismului. Dar pentru ca 7 noiembrie a cazut anul acesta intr-o duminica, deci simpozionul comemorativ a trebuit sa se desfasoare a doua zi, 8 noiembrie, dezbaterile au fost incheiate printr-un tulburator act de memorie. Cum la 8 noiembrie 1945 a avut loc prima manifestatie anticomunista si prima represiune politica din Romania, pe podiumul adunarii au urcat patru dintre manifestantii de acum 59 de ani, aflati in sala: Annie Bentoiu, Gheorghe Arvunescu, Aurelian Triscu si Dinu Zamfirescu. A fost o incheiere emotionanta, o irizare de culoare locala pe tabloul international al suferintelor, minciunilor si manipularilor generate de comunism. Si astfel, inainte ca ONU si UNESCO sa o fi institutionalizat, Ziua Internationala a Victimelor Comunismului devine o realitate a memoriei colective. Sa nu uitam ca deviza Memorialului Sighet este "Atata timp cat justitia nu reuseste sa fie o forma de memorie, memoria singura poate fi o forma de justitie".

VITO GRASSO, directorul Institutului Italian de Cultura din Bucuresti
Marea minciuna

In ultimele decenii ale secolului XIX si primele decenii ale secolului XX, socialismul a fost marea speranta a omenirii. Speranta rascumpararii celor umiliti, speranta unei lumi mai drepte, a unor conditii de viata acceptabile obtinute In urma pretuirii muncii, a unei democratii largite. El Intrunea, de asemenea, asteptarile unui umanitarism general, asa cum era formulat de pozitivism, precum si Increderea In realizarea unui progres liniar, ca urmare a cuceririlor stiintifice. De fapt, socialismul nu s-a oprit doar la formularea unor revendicari sociale; el s-a angajat In batalii de anvergura, cum ar fi sufragiul universal si revendicarile nationale, ca In cazul marxismului austriac, unde problema era de maxima actualitate. In felul acesta, socialismul depasea conceptul de negare globala a societatii si impasul In care se gasise miscarea anarhica, trecand la confruntarea cu realitatea de pe pozitii care acopereau un spectru larg: de la Imbunatatirea societatii si colaborarea de clasa, pana la pozitii revolutionare. Nu s-au lasat asteptate rezultatele, chiar cele practice si imediate: datorita socialismului, a aparut miscarea cooperativelor, Intemeierea si dezvoltarea sindicatelor care, In ciuda conditiilor initiale foarte grele (autoritatea constituita considera luptele lor drept un atentat la ordinea publica), au reusit sa reglementeze orarul de munca, sa fixeze un prag minim salarial, sa protejeze Intr-o anumita masura munca femeilor si a copiilor, sa creeze un Inceput de legislatie Impotriva accidentelor de munca. Si pe plan politic influenta partidelor socialiste In parlamentele celor mai importante tari a fost atat de pregnanta, Incat clasele conducatoare nu au putut sa o neglijeze. Chiar Bismarck, In momentul In care considera amenintatoare greutatea politica a gruparii Zentrum, a trebuit sa ia In calcul si forta Partidului Socialist In cadrul Parlamentului. Socialismul a exercitat si o anumita hegemonie culturala, chiar si asupra unor economisti liberali: nu trebuie sa subevaluam faptul ca marele Keynes considera esentiala, In cadrul dezvoltarii capitalismului, aplicarea unei politici de salarii mari si de raspandire a consumului In randul maselor. Pornind de la aceste premise, cum se explica falimentul socialismului In Europa Occidentala, care a dus, In consecinta, In partea cea mai Inapoiata a Europei, la crearea unui sistem care nu era altceva decat negarea principiilor ce ar fi trebuit sa-i stea la baza? Cred ca explicatia trebuie cautata mai ales In doua circumstante istorice: esecul celei de-a doua Internationale, In conditiile izbucnirii primului razboi mondial, si faptul ca Imperiul Rus era singurul stat autocrat si semifeudal din Europa timpului respectiv. Traditionalul pacifism al socialistilor nu a rezistat In conditiile izbucnirii primului razboi mondial. Partidele au votat creditele de razboi cerute de guvernele lor (cazul Liebknecht nu este semnificativ), socialistii francezi ca si cei germani au devenit patrioti, socialistii italieni, dupa ce se Impotrivisera intrarii Italiei In razboi, In momentul In care aceasta are loc, aleg o formula nefericita "nu aderam, nu boicotam", ceea ce de fapt Insemna doar acceptarea neputintei. Starea de descompunere a structurilor Imperiului Rus constituie a doua cauza a afirmarii bolsevismului In vasta panorama a socialismului european. Sa nu uitam ca, atunci cand Lenin, In aprilie 1917, ajunge In gara Finlanda din Petrograd, regimul tarist cazuse deja si, avand In vedere ca era un regim In care lipseau o adevarata burghezie, o clasa politica capabila de a exercita puterea, structuri reprezentative, In urma caderii sale a ramas un vid, haos si mizerie, alimentate de razboiul dezastruos. Evenimentele rusesti confirma faptul ca nu miscarile revolutionare sunt cele care duc la rasturnarea unui regim, ci mai degraba regimul este cel care se sinucide, atunci cand contradictiile sale au devenit atat de explozive, Incat nu mai este capabil de a asigura controlul asupra statului si a societatii. Un alt exemplu, In cazul In care ar mai fi nevoie, este Germania In 1919: Intr-o tara Invinsa, umilita, mutilata, Infometata, Miscarea spartachista, care, desigur, nu era cu nimic mai prejos ca forta si traditie decat miscarea bolsevica a lui Lenin, nu a reusit sa castige puterea, caci i se opuneau, chiar daca In conditii dramatice, structuri birocratice, administrative, militare si politice care Inca reprezentau o alternativa. Baza teoretica a bolsevismului, care era impregnata de o puternica atractie spre modelele conspirative, cum ar fi cel al lui Neceaiev, si care a fost Inca de la Inceput poluata de o puternica doza de blanquism1 (datorita conceptiei castei revolutionarilor profesionisti si a Insasi formatiei lui Lenin), se deosebea nu numai de teoriile evolutioniste si reformatoare cum ar fi cele ale lui Bernstein, dar si de teoreticienii revolutionari cum ar fi Karl Kautsky si Rosa Luxemburg, care nu concepeau ideea realizarii revolutiei marxiste In defavoarea democratiei. Bolsevismul resimtea generala Inapoiere a miscarii revolutionare ruse, care, In confruntarile cu autocratia tarista si neavand posibilitatea de a se exprima legal, oscilase mereu Intre terorism, anarhism si conspiratie. Nu Intamplator, tanarul Lenin si-a gasit la Inceput un sprijin si In Plehanov, Intemeietorul socialismului rusesc. In orice caz, baza teoretica a bolsevismului leninist ar fi trebuit sa fie conforma cu ceea ce afirma In lucrarea sa Stat si revolutie. Dupa cum se stie, In aceasta carte se sustine o progresiva Inlaturare a statului, desfiintarea politiei si a armatei, o democratie a muncitorilor, o lume de pace si colaborare universala, bazata pe o diviziune internationala a muncii realizata pe cai pasnice. Inca de la Inceput, programul este contrazis de realitate: mensevicii si socialistii revolutionari, care, avand puternice legaturi cu taranii, reprezentau majoritatea stangii, sunt considerati drept dusmani; In iulie 1918, la mai putin de un an de la Revolutia din Octombrie, sunt exclusi din guvern socialistii revolutionari de stanga, care totusi sprijinisera revolutia; sovietele devin pur si simplu organe de ratificare ale hotararilor luate de organismele conducatoare ale Partidului Bolsevic (Comitetul Central si Biroul Politic); CEKA este nucleul celei mai eficace si represive politii politice; democratia muncitoreasca nu este doar Inlaturata, ci reprimata, chiar In cazurile In care revendicarile, cum ar fi cazul marinarilor din Kronstadt masacrati de Trotki, au caracter social si politic si, desigur, nu reactionar sau burghez. Deja In 1918 se profileaza drumul care va duce la stalinism si Gulag. Deosebirea dintre Lenin si succesorul sau, In cazul In care vrem sa evidentiem vreuna, este ca Lenin la fiecare cotitura politica Insemnata avea curajul sa spuna "Tovarasi, am gresit!", Insusindu-si astfel raspunderea esecurilor, In timp ce succesorul sau va fi infailibil si esecurile vor fi atribuite pe rand dusmanilor poporului, chiaburilor, tradatorilor, sabotorilor, spionilor etc. Dar, oricum, a spune "Tovarasi, am gresit!" nu reprezinta o achitare pe plan politic, avand In vedere ca aceste greseli s-au transformat In suferinta, moarte, foamete, violente pentru sute de mii de oameni. Trecerea de la comunismul de razboi, care devastase Rusia ducand la o foamete de proportii biblice, la NEP nu s-a facut In numele omeniei sau al rationalitatii, ci In numele disperarii si al temerii pierderii puterii, acea putere careia i se putea sacrifica totul, si oricum trecerea a fost resimtita ca "un pas Inapoi", chiar daca necesar. O alta deosebire este aparitia antisemitismului In timpul regimului lui Stalin, pe cand Lenin nu suferea de aceasta boala. In timp ce se Infiripa sistemul cel mai represiv si "statolatru" din istorie, persista Insa declaratiile teoretice despre construirea socialismului, "viitorul luminos al omenirii". Aceasta este marea minciuna care va seduce, mai ales In Europa Occidentala, majoritatea intelectualilor si ample mase populare, polarizand aspiratia umana spre o lume mai buna. Si totusi, In ceea ce priveste socialismul real, nu au lipsit semnalele clare pentru a Intelege care era efectiv situatia si pentru a determina peremptoriu Occidentul sa-si deschida ochii: vasta si documentata biografie dedicata lui Stalin, a lui Boris Souvarine, In care este denuntat sistemul de exercitare a puterii, sistemul represiv, planificarea mortii prin Infomentare a milioane de oameni, cu scopul de a Infrange rezistenta taranilor la colectivizarea fortata, dateaza de la jumatatea anilor '30; dar cartea a Intampinat enorme dificultati la publicare si chiar politicienii marilor democratii considerau ca se pot folosi de Stalin pentru a-l stopa pe Hitler, astfel nu era cazul ca Stalin sa fie iritat. Cartea lui Vasilij Grossman, Vsë tièot (Totul curge), ofera o cutremuratoare reconstruire a planificarii foametei si a deportarii taranilor. In timpul ultimilor ani de viata, autorul a platit cu prezenta continua In fata usii sale a doi agenti KGB. Souvarine anticipeaza si mecanismele psihologice atat de bine descrise de Arthur Koestler In Intuneric la amiaza: In timpul marilor procese, acuzatii se autoflageleaza acuzandu-se de crimele cele mai monstruoase si cele mai incredibile cu putinta. In Romania socialista, ultimul mare proces de acest gen este cel intentat lui Lucretiu Patrascanu, care se Incheie In 1954; un proces inutil din punct de vedere politic, dar care trebuia sa satisfaca dorinta personala de razbunare a lui Gheorghiu-Dej. Daca acuzatul principal are demnitatea de a respinge acuzatiile, Belu Zilber, In memoriile sale, va marturisi ca s-a autoacuzat si l-a acuzat pe Patrascanu de tot ceea ce i se ceruse sub tortura, chiar de crimele cele mai absurde. Toamna regimului sovietic este caracterizata de o gerontocratie neputincioasa care se reproduce prin cooptare, de falimentul economic al unei tari care decenii la rand promisese ca va ajunge din urma si va depasi America si care, In schimb, realizase o economie caracterizata de penurie (cu greutate se putea gasi o pereche de pantofi), dar si de risipa (depozitele erau pline de marfuri nevandute, de calitate proasta), de Infrangerea In Razboiul Rece. Si lucrurile n-ar fi putut merge altfel Intr-un sistem precum cel sovietic care, In epoca afirmarii Internetului, tot mai considera copiatoarele xerox drept obiecte periculoase, subversive, ce trebuia tinute Incuiate. Probabil ca ultima lovitura a fost data de ideea castigatoare a scutului spatial a lui Reagan, care rupea In mod definitiv echilibrul strategic al terorii si careia Uniunea Sovietica nu era In stare sa-i contrapuna nici o alta varianta echivalenta. Dar daca prilejul nu ar fi fost acesta, s-ar fi ivit altele, pentru ca sistemul era deja asfixiat si sclerozat. Ultima iluzie a fost cea a lui Gorbaciov, care a crezut ca sistemul ar putea fi reformat fara sa se naruiasca. Dupa cum se stie, al doilea razboi mondial a lasat mostenire Uniunii Sovietice un imperiu In Europa de Est. Dupa cateva Incercari (Berlin - 1953, Polonia - 1956, Budapesta - 1956, Praga - 1968), respectivele popoare s-au resemnat, acceptand acea pax sovietica si Incercand sa obtina un spatiu major intern, In schimbul subordonarii politice si al ocupatiei militare. La sfarsitul anilor '80, In Polonia dictaturii militar-comuniste a lui Jaruzelski, pe zidurile Universitatii tronau enorme lozinci anticomuniste, asa cum In universitatile occidentale tronau lozincile antiimperialiste, iar Biserica Catolica putea sa-si continue actiunea sa de opozitie substantiala fata de regim. O situatie similara era imposibil de imaginat In Romania lui Ceausescu. Kadar reusise sa asigure asa-numitul "socialism al gulasului", care permitea In economie un grad minim de initiativa particulara, si chiar si RDG-ul, care a fost constrans sa construiasca Zidul pentru a-si Impiedica propriii cetateni sa se reverse din raiul socialist In iadul capitalist, reusise sa asigure o friptura, o casa si un Trabant aproape Intregii sale populatii. In schimb, Romania anilor '80 este tara frigului (la propriu si la figurat), a Intunericului (la propriu si la figurat), a lipsei celor mai elementare bunuri de consum, a carentelor alimentare, a informatiei reduse la 4 pagini de ziar, cu unicul scop de a comenta fotografiile dictatorului, si doua ore de televiziune, pentru a comenta vizitele aceluiasi personaj, era tara demolarii partiale a Bucurestiului si a satelor. Toate acestea erau justificate nu numai In numele construirii socialismului, dar si In numele apararii independentei tarii. Din 1958, de cand Gheorghiu-Dej obtinuse de la Hrusciov retragerea trupelor sovietice, Incepuse o deriva nationalista care, apoi, cu Ceausescu, va lua proportiile unei avalanse. Exploatand sentimentele antiruse ale majoritatii populatiei romanesti, regimul descoperise forta parghiei de putere rezultate din Imbinarea dictaturii comuniste cu nationalismul si Incepuse sa afiseze atitudini de sfidare, mai degraba formale decat reale, fata de Uniunea Sovietica. Daca URSS a fost obligata sa intervina militar atat In Budapesta In 1956, cat si In Primavara de la Praga In 1968, explicatia este simpla: era vorba de experiente periculoase care anticipau iesirea respectivelor tari din sistemul socialist si care puteau deveni contagioase pentru celelalte republici populare. Sigur nu era acesta cazul Romaniei, In care a fost descoperita o forma de "stalinism antisovietic" si care daduse nastere unui regim care, desigur, nu putea seduce pe nimeni. Intrebarea pe care ne-o putem pune astazi este urmatoarea: a murit socialismul? In forma In care s-a Intrupat In Rusia si In Europa de Est, desigur, da. Nimeni, nici macar cei care au beneficiat de privilegii si putere, nu doreste astazi o Intoarcere Inapoi, pentru ca toata lumea este constienta ca acest lucru ar Insemna Intoarcerea la represiune si la faliment. Din acest punct de vedere, cred ca putem sustine ca cel putin Europa este vaccinata. Pe de alta parte, este inadmisibil ca lumea sa fie dominata de o logica precum cea a lui Hobbes, conform careia "homo homini lupus". Asa cum nu poate fi durabil un echilibru, care se dovedeste tot mai precar, intre lumea bogata si lumea saraca. Este inadmisibil ca tutunul sa fie incriminat In propria tara si, In acelasi timp, sa fie ajutata compania Philip Morris sa exporte In alte tari. Este inadmisibil ca popoarele sarace sa moara de SIDA In numele unor drepturi de autor si al unor brevete. Este inadmisibil ca alimentele modificate genetic sa distruga, datorita costurilor lor scazute de productie, agriculturile traditionale ale altor tari. Este inadmisibil razboiul preventiv hotarat de cel mai puternic. Este inadmisibil ca o singura tara sa aiba dreptul de a polua lumea, care este a tuturor. Unele idealuri de solidaritate sociala, de respectare a drepturilor omului, de aplicare largita a democratiei s-au pastrat de-a lungul secolului XX datorita social-democratiilor nordice si ar putea fi un model pentru viitor. Daca globalizarea este considerata astazi inevitabila din punct de vedere obiectiv, trebuie sa punem la baza globalizarii economice si politice o globalizare etica, potrivit principiului conform caruia problemele altora sunt problemele noastre si, deci, totul trebuie privit nu prin prisma avantajului imediat, ci prin aceea a ajutorului dat celorlati pentru a-si rezolva problemele. Nu e vorba despre o utopie generoasa, ci este conditia obligatorie care va permite tarilor care azi sunt bogate si puternice sa poata trai In siguranta si sa-si mentina propriul standard Intr-o lume care alfel ar intra Intr-o criza de instabilitate periculoasa pentru toti si, mai ales, pentru cei care astazi traiesc In conditii mai bune. Ar fi o modalitate de a recupera, adaptandu-le la timpurile noastre, acele idealuri care, la sfarsitul secolului al XIX, au stat la baza nasterii socialismului.

VLADIMIR BUKOVSKI
Asteptand un Nurnberg

Cu cativa ani In urma, In Italia, Comitatus Pro Libertatibus a lansat o initiativa pentru a marca ziua Memento Gulag. Principala ratiune nu a fost ca doar sa ne amintim de acele evenimente Ingrozitoare din secolul al XX-lea. Au fost multe alte consideratii. Secolul XX a fost probabil cel mai sangeros din istoria umanitatii, In jur de 250 de milioane de oameni au fost ucisi, ceea ce e fara precedent In istorie. Niciodata nu s-a mai Intamplat asa ceva. Am fost martorii aparitiei statelor totalitare, fenomen necunoscut Inainte si care sper ca nu se va repeta. Ideea statului totalitar era complet noua pentru umanitate si se tragea din ideile utopice, din speranta eterna a umanitatii de a trai Intr-o societate fara conflicte, fara nenorociri, fara exploatare si fara toate celelalte rele ale lumii. Din nefericire, dupa cum am Invatat de-a lungul secolului al XX-lea, orice utopie degenereaza In Gulag. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le-am Invatat. Prin marcarea unei zile Memento Gulag, vroiam ca oamenii sa-si aduca aminte de asta. Nu numai pentru ca trebuie sa comemoram milioane si milioane de victime care au murit In procesul de instaurare a acestei utopii; nu numai pentru a le aminti oamenilor ca In lume Inca mai sunt cateva tari comuniste In care Gulagul exista, precum China, Cuba sau altele, care au exact acelasi regim pe care Il aveam si noi In Uniunea Sovietica. Am vrut sa marcam o zi Memento Gulag si pentru a le explica oamenilor de ce tarile care au supravietuit comunismului sunt Intr-o stare atat de jalnica. Pentru ca, spre deosebire de orice alta teroare din istorie, iar istoria umana e plina de dictaturi, teroarea totalitara comunista era diferita, pentru ca ea nu urmarea doar sa-si omoare dusmanii, ci era si un mijloc de restructurare a societatii. In momentul cand luau puterea, comunistii Ii omorau pe cei mai buni din fiecare profesie, din fiecare strat social, pe cei mai buni tarani, pe cei mai buni muncitori, pe cei mai buni intelectuali. Comunismul nu era numai teroare, era un genocid. Natiunile care au supravietuit comunismului au fost decapitate. Am vizitat acum cativa ani Inchisoarea de la Sighet, locul unde fusese omorata elita societatii romanesti. Acest lucru s-a petrecut In fiecare tara comunista. De aceea e atat de greu sa scapam de trecutul comunist si sa instauram democratia normala si economia de piata. Traditia care ar fi putut purta tarile comuniste spre lumea civilizata a fost fizic Intrerupta. Din nefericire, spre deosebire de fratele sau geaman, nazismul, comunismul nu a fost niciodata judecat si condamnat In mod public, iar crimele sale nu au fost condamnate de umanitate In acelasi fel In care s-a procedat cu nazismul german prin procesele de la Nurnberg. Am Incercat In 1991-'92 sa deschidem un astfel de proces la Moscova si aproape am reusit. Dar, din pacate, consensul a fost Impotriva noastra, nu numai oameni ca Eltin, care fusese el Insusi membru al Biroului Politic si, deci, nu agrea ideea de a vedea trecutul partidului comunist dezvaluit si condamnat. E existat si o presiune din partea Vestului. Guvernele occidentale au adus obiectii categorice la deschiderea arhivelor de la Kremlin, pentru ca, dupa cum am descoperit cand am avut mai tarziu ocazia sa le vad, fusesera, de-a lungul anilor, ele Insele Intr-o stransa colaborare cu Kremlinul. In vreme ce afisau faptul ca duc un Razboi Rece cu Uniunea Sovietica, In realitate, marile figuri publice, politice si culturale colaborau cu Moscova. Acest lucru s-a petrecut, de altfel, si In perioada nazista. Multumita Tribunalului de la Nurnberg, stim cat de multe persoane din Vest colaborau cu Hilter. In cazul nostru, din nefericire, cei care au colaborat cu Moscova nu au fost niciodata dezvaluiti si condamnati. Rezultatul este teribil. Oamenii din ziua de azi, mai ales cei tineri, care au crescut Intr-un mediu discontinuu, dau vina pe oricine pentru ceea ce li se Intampla: pe guvernele lor actuale, pe propriii lideri ai societatii, dar nu pe comunism. Intre timp, Intreaga lume a ajuns la un anume grad de dezechilibrare. Daca deodata, undeva In Austria, cineva ca Heider e ales si devine o figura politica proeminenta, Intreaga lume e In picioare, se protesteaza, nu se poate tolera asa ceva. Cand, In Italia, Berlusconi Il Invita pe Fini sa devina membru al guvernului, se creeaza aproape un boicot, Intreaga lume afla ca, din aceasta cauza, nici macar nu trebuie sa vorbim cu guvernul italian. Si totusi, In acelasi timp, in mai multe tari conducerea comunista se reintoarce, comunistii sunt alesi In Bulgaria, In Romania, In Ungaria, In Polonia, In Lituania, In Ucraina si, In sfarsit, In Rusia vine la putere un om al KGB-ului. Nimeni nu obiecteaza, nimeni nu crede ca e o tragedie, nimeni nu simte nici o amenintare. De ce se petrece acest lucru? De ce exista acest tip de schizofrenie morala, cum o numesc eu? Pentru ca nu am condamnat niciodata comunismul. Nu am avut niciodata un Tribunal de la Nurnberg la Moscova. In aceasta vreme, fostii comunisti si colaboratori ai Uniunii Sovietice, sub diferite nume, au ajuns la putere chiar si In Europa de Vest. Deodata, In Europa Occidentala de astazi, exact aceiasi oameni care erau cei mai buni prieteni ai Uniunii Sovietice devin guvernanti. In Marea Britanie, In Germania, In Spania. In Italia, chiar atunci cand Zidul Berlinului se prabusea, erau alesi niste neocomunisti. E o tragedie. Dar, intai de toate, este o insulta la adresa memoriei milioanelor de persoane care au fost ucise de fratii ideologici ai acestora. In al doilea rand, este pericolul ca va trebui sa retraim ceea ce am trait In secolul al XX-lea. Atata timp cat aceasta fantoma nu a fost pusa In mormant, ea va reaparea iar si iar, aducand cu ea amenintarea Gulagului. Deci, atunci cand mi se spune ca, Incercand sa institui un Memento Gulag, ma implic Intr-un exercitiu inutil, pentru ca oamenii nu-si amintesc de asta si nu ar trebui sa rascolim trecutul, eu obiectez. Cred ca cei care poseda trecutul, poseda viitorul. Aceasta este, In ziua de azi, mostenirea comunismului. E un trecut lung, un trecut care nu a fost niciodata pus In ordine si nu a fost niciodata condamnat pentru crimele sale. In ziua de azi, persoanele care reprezinta In Occident stanga, fosti pro-sovietici sau chiar comunisti, ne-ar spune ca nu conteaza, acum ei sunt diferiti. Potrivit dialecticii, odata ce si-au schimbat numele, si-au schimbat si esenta si, deci, nu ar trebui sa le reamintim despre trecutul lor. Gresit! Trebuie sa le reamintim! De fiecare data cand vad oameni care uita ce s-a petrecut In trecut si aleg In pozitii de putere fosti comunisti sau pe cei care colaborau cu ei, spun "Amintiti-va de Gulag!". Milioane de oameni au platit cu vietile lor pretul acestei ultime utopii. Dar nu numai acest lucru ne obliga sa comemoram Gulagul In lumea de astazi. O face si aparitia unor noi utopii care sunt foarte populare si foarte raspandite In Vest la ora actuala. E vorba de political correctness care a devenit o noua religie a Vestului si care, prezic, va aduce un Gulag intelectual, ceea ce observam deja. Cei care Indraznesc sa obiecteze la political correctness sunt ostracizati. Devin paria In societate. Nu mai pot sa se angajeze, nu pot sa publice o carte, nu pot deveni profesori. Aceasta este ceea ce numim Gulag intelectual.

Traducere de Maria Bercea

DORIN DOBRINCU
Represiunea Impotriva taranilor din Romania

In proiectul comunist de inginerie sociala, "transformarea socialista a agriculturii" era o parte esentiala, precedata de prelevari fortate ale produselor (cote). Punerea In practica avea sa afecteze direct cea mai mare parte a populatiei tarii, avand In vedere ca taranii formau Intre 75-80% din total. In luna martie 1949 au avut loc doua evenimente importante pentru lumea rurala din Romania. La 2 martie s-a aprobat Decretul nr. 83/1949, prin care erau expropriate toate proprietatile care depaseau 50 de ha, prevederea fiind Indeplinita efectiv In noaptea de 2/3 martie 1949. Mosierii (si familiile acestora) au fost dislocati si li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe termen nelimitat In diferite localitati din tara. Conform unor statistici ale Securitatii, au fost afectate 2.000 de familii, reunind 3.000 de persoane. Expropriatii au fost deportati peste noapte In locuri si mai ales In conditii de neimaginat anterior. Alaturi de pamant, locuintele lor au fost pur si simplu confiscate. Operatiunea de deportare a fost In afara legii, Intrucat Decretul 83/1949 nu prevedea dislocarea si fixarea domiciliului obligatoriu, fapt recunoscut ulterior de autoritatile comuniste. Pe 3-5 martie 1949 a avut loc Plenara CC al PMR. S-a hotarat trecerea la "transformarea socialista a agriculturii", adica Infiintarea gospodariilor agricole colective si "limitarea chiaburilor". Practic, prin comasarea terenurilor In mari gospodarii agricole colective se anula reforma agrara din 1945, stabilindu-se ca obiectiv imediat "Ingradirea" chiaburilor, ca apoi sa se treaca la politica de "desfiintare completa a exploatarii chiaburesti la sate, mobilizand In aceasta lupta Intreaga taranime muncitoare, cand conditiile vor fi pregatite". S-a dus o ofensiva cu mijloace administrative Impotriva taranilor care utilizau munca salariata, acestia fiind integrati chiaburimii. S-a urmarit o politica fiscala discriminatorie, menita sa Impiedice Intarirea economica a taranilor Instariti, ca faza premergatoare a desfiintarii lor complete; cotele obligatorii erau cele mai mari pentru chiaburi; se interzicea vanzarea, cumpararea si arendarea pamantului; chiaburii nu erau primiti In gospodariile colective. La toate acestea s-au adaugat confiscari de bunuri, violente diverse, deportari. Insusi Gheorghe Gheorghiu-Dej avea sa prezinte In octombrie 1961, la Moscova, la Congresul al XXII-lea al PCUS, o dare de seama, reluata la Plenara CC al PMR din 30 noiembrie-5 decembrie 1961. El afirma ca peste 80.000 de tarani au fost arestati si trimisi In judecata Intre 1949-1952, majoritatea "tarani muncitori", eufemism utilizat In epoca pentru a-i denumi pe taranii saraci si mijlocasi. Din totalul mentionat, mai mult de 30.000 fusesera judecati In procese publice. Cifrele erau socante si au fost puse exclusiv pe seama masurilor luate de Ana Pauker, Vasile Luca si Teohari Georgescu, care nu mai erau In conducerea PMR, iar primii doi nici macar In viata. Numai Intre 1 septembrie 1948 si 7 noiembrie 1949 au fost retinute de politia politica 23.597 de persoane, dintre care 10.152 erau tarani. Intr-o nota-raport din 1 decembrie 1961, cu privire la situatia arestarilor facute de MAI si Procuratura In randurile taranilor In anii 1951-1952, se Inregistrau 34.738 de persoane. In acelasi interval avusesera loc 438 de procese publice In care fusesera implicati tarani. In anii 1950-1954, 4.865 de tarani au fost Incadrati In colonii si unitati de munca. Altor 1.899 de tarani li se fixase "loc de munca", iar 1.643 avusesera domiciliu obligatoriu, aici nefiind inclusi si cei din "comunele speciale". Prin Decizia nr. 200/1951 au fost dislocate din zona frontierei cu Iugoslavia, precum si din regiunea Constanta, 10.099 de familii, numarand 43.899 de persoane, de diferite nationalitati, In majoritate din familii de tarani. Operatiunea a fost coordonata de o comisie a MAI, condusa de generalul Gheorghe Pintilie (celebrul Pantiusa), ministru adjunct In acelasi minister. Urcati In camioane si trenuri, cu putine lucruri aupra lor, ei au fost dusi In plin Baragan. S-au format 18 comune noi In regiunile Bucuresti, Constanta si Galati. Deportatii au fost nevoiti sa-si construiasca locuintele In teren deschis si sa presteze munci istovitoare pentru o retributie de mizerie. In anii 1949-1951 s-au Inregistrat numeroase rascoale In diverse regiuni ale Romaniei, ajungandu-se la confruntari deschise cu trupele de Militie si Securitate, In urma carora multi tarani si-au pierdut viata (unii ca urmare a unor executii sumare), altii au fost arestati, judecati si condamnati. Sute de familii, Insumand mii de persoane, au fost deportate In regiuni situate la mare distanta de locurile lor de bastina (de regula In Dobrogea si In Baragan). In anul 1949 s-au Inregistrat revolte In judetele Botosani, Dorohoi, Radauti, Suceava, Bihor, Arad, Salaj, Brasov, Tarnava Mare. In 1950, s-au produs rascoale taranesti si In sudul Romaniei, spre exemplu In judetele Vlasca, Ilfov si Ialomita. Si aceste rascoale au fost Inecate In sange. Colectivizarea a cunoscut o Incetinire a ritmului In anii 1953-1956, determinata mai ales de cauze economice. Insa din 1957-1958 procesul avea sa fie reluat cu vigoare. In paralel, In 1958-1960 s-a Intarit legislatia cu caracter represiv. Si anii dinaintea Incheierii colectivizarii au fost marcati de violente In mediul rural, Inregistrandu-se rascoale taranesti In numeroase zone ale tarii, Indeosebi In actualele judete Vrancea, Cluj, Gorj, Mehedinti, Olt, Dolj, Teleorman, Suceava. La 30 mai 1959 se gaseau In Inchisori, condamnati sau In ancheta, Incadrati In "locuri de munca" ori cu domiciliu obligatoriu 4.928 de tarani. La 18 august 1959, se aflau Incarcerati 5.341 de tarani "contrarevolutionari", dintre care 3.686 condamnati, iar 1.655 In preventie. Dupa 14 ani de ofensiva sistematica, regimul comunist a reusit Ingenuncherea taranimii din Romania. In sesiunea extraordinara a Marii Adunari Nationale, din 27-28 aprilie 1962, Gheorghiu-Dej anunta Incheierea colectivizarii agriculturii. Formele socialiste de proprietate detineau 96% din suprafata arabila a tarii si 93,4% din suprafata agricola. Colectivizarea s-a dovedit una dintre cele mai importante actiuni politice, sociale si economice ale regimului totalitar, implicand Intr-o forma sau alta cea mai mare parte a populatiei. Pe termen mediu si lung s-a dovedit un esec, probabil cel mai important, pentru regimul comunist.

C. TICU DUMITRESCU
Ce am urmarit prin proiectul de Lege pentru deconspirarea Securitatii

Voi incerca sa raspund la doua intrebari complexe. Prima se refera la ceea ce am urmarit prin proiectul de Lege a deconspirarii Securitatii ca politie politica. Inca din martie 1990, pe cand eram membru in CPUN, din nevoia de adevar fara de care nu puteam reconstitui o democratie reala si nici statul de drept, am avut initiativa acestei legi, dupa ce esuasem in demersul pentru un proces al comunismului. Intre timp, tortionarii, securistii si activistii de partid, in frunte cu Ion Iliescu, preluau puterea, construind o democratie "originala", validata insa in alegerile prezidentiale si parlamentare din mai 1990 si octombrie 1992. S-au creat doua lumi antagoniste. De o parte, activistii de partid, membrii aparatului de opresiune cu familiile lor, la care a aderat acea masa de oameni fara putere de discernamant. De cealalta parte, victimele comunismului si familiile lor, ca si oamenii constienti si cinstiti, in special cei tineri. Tinand seama de faptul ca mentalitatea majoritatii parlamentarilor era procomunista, unii dintre ei fiind chiar fosti ofiteri de Securitate cu grade mari, altii fosti ofiteri de Securitate acoperiti sau activisti de partid, am fost nevoit sa adopt o anumita strategie. Am initiat o Motiune, pe care am prezentat-o mai intai fiecarui parlamentar in parte, spre a fi semnata ca sprijinitor. Am adunat peste 100 de semnaturi la Senat si aproape 200 la Camera Deputatilor. Motiunea - prin care erau declarate nedemne de a ocupa demnitati in stat persoanele care facusera parte din aparatul de opresiune - a fost dezbatuta si votata cu o imensa majoritate in ambele Camere. Dupa vot, am depus primul proiect al Legii deconspirarii Securitatii, care continea elemente punitive. Reactia parlamentarilor la acest proiect a fost majoritar negativa. Am elaborat un alt proiect, care nu mai continea nici un element punitiv si nici restrictiv. Totodata, am initiat un proiect de Lege a lustratiei si un altul privind desfiintarea tuturor sentintelor politice. A urmat o lupta intinsa pe 6-7 ani, avand de suportat eu si familia mea tot felul de presiuni, de la campanii de insulte si calomnii, la agresiuni fizice. S-au adoptat tot felul de metode pentru tergiversarea si deturnarea proiectului meu, la care si-au adus contributia atat puterea, cat si opozitia. M-am bucurat de un mare sprijin din partea societatii civile, in mod special a Aliantei Civice, si din partea ziaristilor tineri, a studentilor si a unei parti din populatia tarii. Voi incerca acum sa raspund succint la cea de a doua intrebare: ce modificari i s-au adus proiectului meu si cum s-a ajuns la un rezultat contrar. In timpul dezbaterilor parlamentare adversarii legii s-au dovedit a fi reprezentantii mai tuturor partidelor. Nu m-am bucurat nici de sprijinul real al presedintelui tarii si, in consecinta, nici al oamenilor sai, care conduceau SRI, SIE etc. Asa s-a ajuns la Legea 187/1999, care practic devenise mai mult o lege a conspirarii Securitatii. Singura parte care a respectat intocmai proiectul meu a fost cea a dreptului la propriul dosar de Securitate. Metodele si mijloacele folosite pentru a se ajunge la acest rezultat au fost multiple. S-a produs blocarea la guvern, timp de 5 luni, a raspunsului care trebuia dat in legatura cu viitoarea lege si am fost nevoit ca in Camera Deputatilor sa declar ca imi retrag paternitatea asupra acestei legi. In forma finala, prin Legea 187/1999 arhivele raman la fostul beneficiar, SRI, SIE, DIM. Or, eu cerusem prin lege, ca o conditie esentiala, predarea arhivelor si a bancilor de date cu spatiile si logistica din dotare catre CNSAS. Alt motiv a fost faptul ca Securitatea si securistii au fost impartiti in doua categorii: una a celor care au facut politie politica si alta a celor care n-au facut politie politica, ceea ce aduce prejudicii grave ideii insesi de deconspirare a Securitatii. Tot prin lege apare impartirea arhivelor Securitatii in doua parti: una care aduce atingere sigurantei nationale si alta care nu aduce atingere. S-a urmarit de fapt continuarea actiunilor de distrugere sau, dupa caz, selectarea tuturor documentelor Securitatii, actiune inceputa, de fapt, imediat dupa decembrie 1989. Cat priveste rezultatele la care s-a ajuns dupa aproape 4 ani de activitate a CNSAS, acestea sunt urmatoarele: din adresa oficiala trimisa de SRI catre Senatul Romaniei, cu indicativul "strict secret", reiese ca in urma inventarierii arhivelor Securitatii, incheiata la 15 septembrie 1993, la acea data se aflau arhivate 1.960.000 volume. Or, din toata aceasta zestre, CNSAS n-a primit pana astazi decat circa 15.000 volume. Nu s-au predat cartotecile si bancile de date ale fostei Securitati, in pofida chiar a Legii 187/1999. Nu s-a predat arhiva microfilmata. Ca factor pozitiv, trebuie remarcat faptul ca CNSAS a reusit sa-si atraga si sa-si formeze o echipa puternica, formata in majoritate din oameni tineri, care au devenit specialisti, dedicandu-se cu pasiune studierii acestor arhive. Din punctul meu de vedere, CNSAS ramane o institutie necesara, fie si numai pentru dreptul fiecarui cetatean la propriul dosar de Securitate.

ROMULUS RUSAN
Cronologia si geografia Gulagului din Romania

Pe harta sistemului concentrationar romanesc, pe care am publicat-o prima data in 1998, in editia romaneasca a Cartii negre a comunismului, pentru ca apoi sa o sculptam pe unul din peretii Memorialului de la Sighet, figureaza peste 230 de locuri de detentie, dintre care 41 sunt penitenciare, iar restul sunt lagare de munca, "domicilii obligatorii", centre de ancheta, de triaj, de surghiun, azile psihiatrice cu caracter politic. Pe harta figureaza, de asemenea, locurile de executie si gropile comune. Trebuie adaugate inca peste o suta de sedii locale, raionale si regionale, care functionau in plus fata de cele 230 de locuri carcerale, ele indeplinind sarcinile generale de securitate. Prin acest malaxor de vieti omenesti au trecut in jur de doua milioane de persoane, dintr-o populatie de 18 milioane. Daca socotim si pe membrii de familie ai detinutilor, care au fost persecutati si discriminati din cauza "originii sociale", se ajunge la concluzia ca jumatate din populatia tarii a avut de suferit, direct sau indirect, de pe urma "crimelor sociale" ale comunismului. Populatia Gulagului din Romania, a carei componenta o analizam in prezent la Centrul nostru de studii, pe o baza de date cuprinzand 93.000 de cazuri, are o larga intindere pe varste: de la 94 de ani (cat avea fostul ministru Theodor Cudalbu, inchis in 1950 la Sighet) la un an (cat aveau unii din copiii familiilor deportate in 1951 in Baragan). Dar multi copii s-au nascut la inchisoare, mamele lor ramanand sa-i creasca in detentie sau pierzandu-i in urma adoptiilor sau internarilor in orfelinate. Dupa date sporadice si aleatorii, numarul detinutilor condamnati in urma unui proces, in perioada 1949-1960 (si numai de catre instantele militare), se ridica la 550.000. Pedeapsa medie, excluzand condamnarile la moarte sau la munca silnica pe viata, a fost de 5,5 ani, astfel incat - din cate spune un calcul sumar - s-au dat peste 3 milioane de ani de inchisoare in numai 12 ani. Din calcul lipsesc condamnarile de drept comun care au avut tot motive politice, mai ales in cazul celor 80.000 de tarani arestati pentru ca s-au opus politicii partidului sau al disidentilor de dupa 1968. Insa grosul incarcerarilor s-a facut pe baza "retinerilor administrative", efectuate in baza unor ordine ale Ministerului Afacerilor Interne, in 1952, respectiv in 1958, care prevedeau arestarea celor care "primejduiesc - sau incearca sa primejduiasca - regimul de democratie populara, constructia socialismului si care defaimeaza puterea de stat si organele sale". Aceste pedepse, variind intre 6 luni si 60 de luni, erau date nu de o instanta judecatoreasca, ci de o comisie formata din colonei si generali de securitate, care contrasemnau, uneori mult dupa ce arestarile fusesera facute sau chiar dupa ce arestatii murisera, listele de "propuneri" facute de organele regionale de securitate. Prin aceasta metoda, amintind de "troicile" cekiste, au fost condamnati pentru delicte imaginare sute de mii de oameni, dintre care o parte erau trimisi la "Canalul Mortii" (Dunare-Marea Neagra), iar altii erau evacuati din casele lor si "stramutati" in alte localitati. Multe arestari au fost efectuate asupra unor intregi categorii sociale, cum au fost, in anul 1948, toti fostii functionari de politie (noaptea de 27 iulie), in anii 1949-1953 taranii care nu-si achitau "cotele", iar in anii 1958-1960 intelectualii si preotii considerati "reactionari", "mistici", "dusmani ai poporului". Dar bineinteles ca grosul arestarilor - sute de mii - s-a facut din randul membrilor sau simpatizantilor partidelor politice potrivnice comunizarii tarii. La inceput, in primii ani ai ocupatiei sovietice, arestarile erau facute de Corpul detectivilor, condus de Alexandru Nicolski, de Formatiunile de lupta patriotica sau chiar de membrii Frontului National Democrat (umbrela Partidului Comunist). Acolo unde nici aceste unelte ale ocupantului nu erau destul de vigilente, actionau agentii NKVD, dirijati de Comisia Aliata (sovietica) de Control, aceasta fiind de fapt un "guvern" din umbra care a condus Romania pana cel putin in 1947, cand teoretic s-a dizolvat, dupa semnarea Tratatului de Pace. Dar si mai tarziu, in anii '50, justitia era una "de clasa", recunoscuta ca atare in actele oficiale, iar felul si dimensiunile sentintelor erau hotarate adesea chiar in cadrul Biroului Politic al PMR (exista stenograme edificatoare in acest sens). "Crimele sociale", dar si etnice, ale regimului comunist s-au exercitat si prin deportari: in luna ianuarie 1945 au fost deportati la munca fortata in URSS peste 75.000 de cetateni romani de origine germana. In noaptea de 2/3 martie 1949 au fost evacuate 2.000 de familii de proprietari care detineau peste 50 de hectare de pamant, iar la 18 iunie 1951 au fost deportati in zonele nelocuite ale Baraganului peste 44.000 de "suspecti" din Banat si Mehedinti. Daca se adauga prelatii greco-catolici, romano-catolici, preotii ortodocsi, pastorii protestanti si neoprotestanti, sau "frontieristii" (cei arestati sau impuscati pentru incercarea de "a fugi" din tara), sau cele 10.000 femei care au murit provocandu-si avorturi pentru a scapa de draconicele legi ale natalitatii, sau internatii politici din azilele psihiatrice, atunci tabloul celor condamnati sau ucisi pentru credintele si convingerile lor personale se completeaza halucinant. Din pacate, studierea acestor abominabile incalcari ale drepturilor omului, mergand de la discriminare la crima, este neglijata total de statul roman, acesta pledand prin conducatorii sai de azi pentru o "reconciliere istorica", discutabila atata timp cat insesi motivatiile ei sunt eludate. Memoria acestor fapte, care tind sa fie uitate odata cu trecerea generatiilor, este intretinuta doar de cercetatori izolati sau stransi in jurul unor organizatii ale societatii civile, ei insisi grevati de lipsa documentelor de arhiva si a mijloacelor materiale. Justitia statului este si ea paralizata de indemnurile guvernantilor ca "trebuie sa privim doar inainte, sa lasam trecutul istoricilor". Nici mass-media - cu minime, laudabile exceptii - nu incurajeaza istoria recenta decat la modul declarativ. Astfel incat singurul antidot la aceasta "patologie a memoriei", inoculata insidios societatii, sunt cercetarile incapatanate care nu lasa sa dispara cu totul contururile arhipelagului Gulag.

ION VIANU
Azilele psihiatrice, instrumente de reprimare a opozantilor politici

La inceputul anilor '70, auzeam despre un tanar din Uniunea Sovietica care vorbea pe fata impotriva regimului comunist si caruia i se aplicau pedepse teribile, intre altele, internarea intr-un spital psihiatric, apoi condamnarea la nu stiu cati ani de inchisoare. Era Vladimir Bukovski, privat de libertate foarte multi ani, pentru ca, absolut singur, a indraznit sa infrunte monstrul care era puterea sovietica. Bukovski atragea atentia, intre altele, asupra practicii sistematice a internarii in spitalele de psihiatrie a unor disidenti sau a unor oameni care vorbeau "altfel". Pentru mine, care eram atunci un tanar psihiatru, aproape debutant in acel moment, aceasta prezenta a lui Bukovski si declaratiile lui mi-au atras atentia. Mi-am spus: "dar oare la noi nu se petrece nimic asemanator?". Si mi-au cazut ochii pe un discurs pe care Ceausescu Il tinuse la 1 octombrie 1968, la deschiderea anului universitar la Cluj. Ceausescu spunea, in substanta, urmatoarele: "Oranduirea socialista este ireversibila in Romania. Numai un nebun si-ar putea inchipui ca se va prabusi vreodata. Iar pentru nebuni avem camasi de forta, dar si alte mijloace mai moderne". Ceausescu nu spunea nimic inutil. Afirmatiile lui trebuiau luate foarte in serios. Sunt multe indicii pe care le am in momentul de fata ca acest discurs s-a produs exact in perioada in care in forurile cele mai inalte ale partidului se decidea sa se treaca la o represiune de tip psihiatric. Pentru ca la noi, la Spitalul Central, unde ocupam o pozitie universitara si unde veneam in contact cu cadre de conducere, fara sa fac parte dintre acestea, se vorbea din ce in ce mai mult despre restaurarea spitalelor psihiatrice de supraveghere, deci a psihiatriei judiciare, despre inconjurarea cladirilor lor cu garduri de sarma, despre folosirea cainilor de paza s.a. Eu personal am vazut cateva cazuri. Va voi relata unul singur: era un avocat din Brasov, un om de aproape 70 de ani, care comisese un "act de nebunie". Scrisese secretarului general al Organizatiei Natiunilor Unite o scrisoare pe care o trimisese prin posta, in care facea o analiza a nerespectarii drepturilor omului in Romania. Acest om a fost arestat la foarte scurt timp, dupa care a fost adus la Spitalul Central pentru expertiza, chiar in sectia in care lucram eu. Atunci am avut o discutie care a fost intr-adevar fundamentala pentru mine si pentru evolutia mea. Am vorbit cu seful meu direct, care era un umanist, un intelectual de inalta calitate, dar nu un luceafar din punct de vedere al caracterului, care mi-a spus: "Cred ca acest om este bolnav mintal, pentru ca sa te opui unei forte atat de enorme cum este comunismul mondial trebuie sa fie o forma de boala mintala pe care noi nu am definit-o inca, dar care ramane de definit" si mi-a cerut sa fac parte din comisia de expertiza a acestui pacient. Eu am refuzat, in timp ce el a acceptat. Tot la inceputul anilor '70, un inspector general in Ministerul Sanatatii m-a rugat sa fac o vizita la "Poiana Mare", un spital de psihiatrie a carui stare de mizerie si decrepitudine este cunoscuta chiar si in 2004. Acest inspector mi-a spus: "Avem informatii ca acolo se petrec niste lucruri care noua nu ne convin" si imi cerea sa fac un raport de natura profesionala. Am vazut ca acolo era o "psihusca", cum ar zice Bukovski, adica, un spital de psihiatrie cu politici. Am asistat chiar la o mica manifestatie a politicilor, care, vazand pe cineva strain de spital, au strigat cateva lozinci anticomuniste. Mizeria acelei detentii medicale era absolut teribila si nu mi-a fost greu sa fac un raport in care, trebuie sa recunosc, nu mentionam prezenta politicilor, dar ceream ca acel pavilion judiciar, care se numea "pavilionul zero", sa fie inchis. Raportul meu n-a avut absolut nici un fel de urmare. Tot din perioada aceasta, profesorul Predescu, seful meu cel mare, m-a chemat intr-o zi si mi-a spus: "Stii, este aici un maior de la Securitate si mi-a adus pe unu' care a avut atitudini reactionare, vrea sa-i faca o expertiza. Nu vrei tu sa-l vezi pe asta?". Am fost de acord. Era un baiat de 20 de ani, student la Politehnica, care, intr-o cearta cu un tip de la UTC, spusese ca comunismul e un lucru tot atat de rau ca si hitlerismul. Atat. Ofiterul mi-a spus: "D-le doctor, vreau sa-l examinati. Sau este bolnav mintal, si atunci trebuie sa-l internati si sa-l tratati, sau nu e, si atunci eu sunt obligat sa-l arestez". Bineinteles ca baiatul nu era bolnav mintal, era un tip, sa zicem, cam pasional in reactiile lui, dar pe fond avea perfecta dreptate. Eu l-am examinat si i-am spus ofiterului de Securitate: "Este normal. Vrei sa-l arestezi? Aresteaza-l!". Si nu l-a arestat. Asta se intampla prin anii '70, intr-o perioada relativ moale, si mi-am dat seama ca traiam o experienta fundamentala: se putea rezista, nu trebuia sa cedezi la orice presiune. Apoi a venit "Miscarea Goma", adica acel manifest pe care l-au semnat cateva sute de oameni, dar foarte-foarte putini intelectuali, iar printre semnatari m-am aflat si eu. Atunci, am vazut ca erau foarte multi oameni, fie internati, fie amenintati cu internarea sau erau supusi permanent expertizelor. Am vazut cum chestiunea avea un caracter intins, dar avea si un caracter sistematic (sistematic insemnand atunci cand exista o intentie). Iar aceasta intentie exista si dovada era discursul lui Ceausescu, a carui deplina semnificatie mi-a aparut in acel moment. Chestiunea este ca, fara indoiala, arhivele Securitatii si, mai mult, arhivele Partidului Comunist trebuie sa pastreze o urma a acestei deliberari si cred ca cei ce se ocupa de istoria recenta ar trebui sa se angajeze in definirea acestui moment al represiunii. Dupa aceea, eu am emigrat si am inceput sa activez intr-o organizatie numita Asociatia impotriva Represiunii Politice a Psihiatriei, care apoi s-a numit Initiativa Geneva pentru Psihiatrie, eu fiind si presedintele comitetului executiv al acestei organizatii. Tarile care aveau multe cazuri erau URSS, In primul rand, si Romania. Pe unii dintre ei i-am vazut, eu fiind in exil, au ajuns si ei acolo, cum ar fi Vasile Paraschiv, un caz extrem de cunoscut. Paraschiv s-a Intors In Romania, altii au plecat definitiv, ca de pilda Nestor Popescu. Unul din argumentele care ni s-au servit atunci, si in strainatate - pentru ca vreau sa va spun ca aceasta idee a unei represiuni prin psihiatrie a fost impopulara, de pilda la Asociatia Mondiala de Psihiatrie a fost foarte greu de impus, dar s-a impus pana la urma, insa foarte greu -, unul din argumente, deci, a fost: "bine, dar acesti oameni, chiar daca nu exista o boala specifica care sa se numeasca disidenta, sunt totusi niste oameni anormali, nonconformismul este o forma de anomalie", confundandu-se astfel o anumita abatere statistica de la norma, care este nonconformismul, cu abaterea calitativa pe care o reprezinta opinia disidenta. Dar criteriul principal nici nu ar trebui sa fie daca cineva este sau nu este bolnav mintal, ci daca masura medicala care se ia fata de el este in folosul lui sau in folosul autoritatii represive. Cand m-am intors in Romania in 1990, ancheta noastra s-a extins foarte mult. Am strans foarte multe cazuri. Functionau o serie de comisii paralele care vedeau alte cazuri, dar raportul final nu s-a facut niciodata. Totul se rezuma la lucruri care au aparut in presa. Revista 22, care a fost totdeauna fidela misiunii ei cetatenesti, civile, a publicat foarte multe cazuri. Intotdeauna pot sa spun ca am intampinat o anumita rezistenta din partea corpului medical si mai ales nu a existat (nici macar in perioada cand CDR era la putere) un act de recunoastere a abuzului politic al psihiatriei din partea autoritatii statale. Dar trebuie sa avem rabdare. Primul sef al statului francez care si-a cerut iertare pentru Vichy a fost Jacques Chirac, dupa 45 de ani de la terminarea razboiului... In schimb, foarte multe foste victime ale psihiatriei primesc totusi pensii, in aceeasi proportie si dupa acelasi calcul cu care primesc pensie detinutii politici. Deci, tacit, exista o recunoastere a abuzului. Unor oameni care au petrecut ani de zile in spitalele de psihiatrie li se dau pensii in raport cu timpul petrecut acolo, ca si detinutilor. Dar o recunoastere oficiala, deschisa nu a venit si nu stiu de unde va veni. De ce trebuie sa aiba loc asumarea trecutului? Nu numai pentru ca exista o anumita justitie istorica care trebuie sa se savarseasca, dar pentru ca acest lucru are impact asupra conditiei bolnavului psihiatric. Respectul general pentru oameni, acel respect care trebuie sa-l caracterizeze pe ingrijitor fata de omul bolnav si pe toti oamenii fata de toti oamenii, de fapt, trece prin recunoasterea anumitor orori. Presedintele Asociatiei Germane de Psihiatrie mi-a spus odata - pentru ca si hitlerismul s-a purtat ingrozitor si i-a euthanasiat pe bolnavii mintali - ca psihiatriei germane i-au trebuit 20 de ani ca sa se ridice. Trauma pe care o reprezinta lipsa de respect, opresiunea, faptul ca acele locuri au fost locuri ale opresiunii si ale umilirii nu se sterge decat printr-o recunoastere explicita.

STEPHANE COURTOIS
Lenin, fondatorul totalitarismului

Cu ocazia celui de-al 20-lea congres al Partidului Comunist din URSS, In februarie 1956, Nikita Hrusciov a prezentat acel faimos raport secret care avea un dublu obiectiv. Primul era pe termen scurt, acela de a-i absolvi pe conducatorii sovietici de crimele comise doar Impotriva unui anumit numar de comunisti. Al doilea obiectiv, pe termen lung, avea ambitia strategica de a salva Intregul fenomen comunist, facandu-l pe Stalin raspunzator pentru tot si ridicand In slavi figura sacra a lui Lenin care, evident, nu era raspunzator pentru nimic, chiar daca el era la originea regimului. Operatiunea lui Hrusciov a fost extraordinar de eficienta: pana In ziua de azi, legenda cu Stalin cel rau si Lenin cel bun strabate lumea intelectuala. M-am ocupat deja, In Cartea neagra a comunismului, de Stalin. In afara de cativa imbecili si de unii fanatici, nu mai exista multe persoane care sa sustina caracterul pozitiv al lui Stalin. Lenin insa ramane un tabu. As vrea sa arat foarte rapid ca totalitarismul s-a nascut sub Lenin, ca Lenin personal este inventatorul acestui sistem In toate dimensiunile sale si ca, mai apoi, Stalin nu a facut decat sa sistematizeze si sa generalizeze ceea ce a facut Lenin, iar apoi sa exporte sistemul In toata lumea. Lenin este inventatorul acestui sistem, care a debutat ca miscare totalitara, devenind ulterior regim totalitar. Miscarea totalitara creata de Lenin a avut la baza o logica doctrinara, organizationala si politica. In procesul de creare a unui grup extremist revolutionar cu logica totalitara, prima etapa este Infiintarea unei logici ideologice si doctrinare. BineInteles, Inainte de Lenin au existat alti doctrinari si alti ideologi revolutionari, Incepand cu Marx. Lenin aduce insa ceva nou: In aceeasi doctrina si In aceeasi ideologie el reuneste trei curente care pana atunci erau destul de diferite. Mai Intai, din punct de vedere istoric, este curentul revolutionar, ideologia revolutionara, care vine de la Revolutia Franceza, si mai exact din a doua faza a acesteia, pe care o putem numi pretotalitara, care Incepe In 1792 si se va termina cu caderea lui Robespierre In 1794. Logica iacobina a revolutiei violente, reluata cu mult mai multa forta de catre faimosul revolutionar rus Serghei Neceaiev in Catehismul revolutionarului, este un apel la distrugerea sistematica a Intregii societati existente. Lenin s-a hranit din aceasta pasiune revolutionara. Al doilea element foarte important este chestiunea utopiei, partial condamnata de Marx, dar reluata cu mult entuziasm de Lenin intr-o lucrare numita, dupa faimosul roman al lui CernIsevski, Ce-i de facut?. Aceasta idee a utopiei spune ca se poate construi o societate perfecta cu oameni noi, care vor fi revolutionarii. Al treilea curent, care vine direct de la Marx, este cel scientist. Prin intermediul unei doctrine a luptei de clasa, a istoriei etc., logica spune ca se poate cunoaste In Intregime functionarea societatii, deci viitorul societatii si modul de a modifica societatea. Aceste trei curente - revolutionar, utopist si scientist - erau relativ dispersate la sfarsitul secolului al XIX-lea, cu atat mai mult cu cat In regimul democratic, aflat In plina expansiune In acel moment, aceste idei cam extravagante pareau niste rataciri. La sfarsitul anilor 1880-1890, Lenin a reluat aceste curente si le-a modelat Intr-o doctrina unica, extrem de structurata, care a fost punctul de pornire al aparitiei acestui nou tip de miscare politica care este miscarea totalitara. In faimoasa carte Ce-i de facut?, din 1902, Lenin configureaza ceea ce el numeste "partidul de tip nou", un partid de revolutionari profesionisti care, spre deosebire de toate celelalte partide socialiste din acea perioada, era deconectat de lumea muncii. Lenin, care a vorbit mereu In numele muncitorilor, a creat un partid In care erau foarte putini muncitori, sau In orice caz nu In cadrul conducerii. Toti acesti conducatori bolsevici, Incepand cu Lenin, sunt intelectuali de Inalt nivel care ar fi putut avea cariere importante In societate, dar care au preferat sa se separe de societate. Singurul muncitor care exista In acest partid bolsevic si pe care Lenin Il Impingea Inainte era un lacatus, faimosul Malinovski, despre care s-a descoperit mai tarziu ca era agentul politiei politice tariste. Ceea ce este important e ca partidul nou este o organizatie politica care Isi domina cu totul membrii. De altfel, Lenin ii numeste pe membrii partidului bolsevic din 1902 "agenti". Este deci un element al constituirii acestei organizari totalitare. Inca un element important il constituie, evident, dimensiunea politica, adica ideea de a lua puterea, de a face o revolutie, pregatita cu mult timp Inainte printr-un proces care este razboiul civil. Lenin a avut sistematic In vedere pregatirea razboiului civil, mult Inainte de a lua puterea, evident In cadrul unui demers si al unei actiuni strict antidemocratice. Odata ce Lenin a conceput toate acestea, a trecut la fapte. Mai intai, a luat puterea in partid. A produs o scindare In Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Rusia Incepand din 1903, ducand la un adevarat razboi civil In sanul partidului, fapt asupra caruia, la vremea respectiva, Trotki a atras atentia. In 1917, insa, Trotki a devenit bolsevic si a fost unul din apropiatii lui Lenin. Apare principiul sefului, principiul violentei In insusi sanul partidului revolutionar. Odata cu revolutia din martie 1917, va interveni o schimbare: partidul de tip nou al lui Lenin se va transforma In primul partid totalitar, devenind un partid de masa. Zeci si zeci de mii de oameni vor adera la acest partid, cel mai adesea oameni care nu-si gasesc locul In societate sau care nu vor sa-l ocupe si care considera ca partidul este un mijloc bun de a se propulsa In istorie. In acelasi timp, si acest lucru este caracteristic partidelor totalitare, organizatia respectiva devine un partid-militie, un partid paramilitar. Cum masa de manevra a partidului sunt mai ales soldatii, acestia au pusti, mitraliere, eventual si tunuri, pentru ca, odata ce au fost inlaturati ofiterii, s-a pus stapanire pe arme si partidul a devenit o organizatie politica armata. In 1917, exista o putere legala In Rusia, exista un guvern provizoriu. Lenin organizeaza o putere paralela, puterea sovietelor, pe care o poate manipula potrivit vointei sale. In Rusia anului 1917 exista o dubla putere, de fapt, o tripla putere, pentru ca, pe langa puterea legala si cea paralela, a sovietelor, era si puterea oculta, a bolsevicilor care manipuleaza totul, se infiltreaza peste tot, organizeaza totul. Ajungem, in fine, la momentul trecerii la fapte, la faimosul puci din 7 noiembrie 1917, pe care Lenin l-a dorit foarte mult, intemeindu-se pe doua rationamente: unul imediat si altul cu bataie mai lunga. Rationamentul imediat consta in intelegerea de catre Lenin a faptului ca bolsevicii nu vor avea majoritatea intr-o Adunare Constituanta aleasa si ca tentativa lui de a prelua puterea va Intampina mult mai multe dificultati. Al doilea rationament, cu bataie mai lunga: Lenin stie foarte bine ca organizand acest puci va declansa un razboi civil. Or, Lenin nu concepe o revolutie fara razboi civil. Pentru el revolutia trebuie sa treaca prin razboiul civil, rezultatul razboiului civil fiind distrugerea burgheziei si a capitalismului. Se intra din acest moment Intr-o logica dubla caracteristica regimurilor totalitare, pentru ca acum se face trecerea de la o miscare totalitara la un regim totalitar. Exista astfel doua logici foarte clare, descrise, de altfel, de Lenin: mai Intai logica razboiului civil, care va lua proportii enorme pentru ca bolsevicii vor avea puterea Incepand cu acel moment; In al doilea rand, logica partidului-stat, adica a unei miscari private, pentru ca un partid politic e o miscare privata, care va pune stapanire pe stat, subordonand statul intereselor sale particulare. Toti istoricii URSS au cazut de acord ca perioada razboiului civil, din 7 noiembrie 1917 pana la moartea lui Lenin In ianuarie 1924, este decisiva. In razboiul civil, si mai ales In razboiul civil gandit de Lenin, nu exista limite spatiale. Lenin vorbeste despre "marea revolutie proletara mondiala". Aceasta este ideea sa de la Inceput si se va vedea In 1920, cand Lenin va Incerca sa duca revolutia In Polonia, si mai ales In 1944-'45, cand Stalin va exporta Intreaga revolutie. Razboiul, care, in general, are niste limite temporale, in acest caz nu are limite In timp. Atata vreme cat exista burghezi, razboiul continua. In conceptia lui Lenin, bolsevismul nu poate functiona In afara razboiului civil, care devine starea obisnuita a acestui tip de societate.

Traducere de Maria Bercea

DARIO FERTILIO
Secera si svastica

Au vrut sa schimbe lumea, sa o supuna vointei fiintelor superioare, sa orienteze cursul istoriei si, mai ales, sa creeze o noua omenire. Desigur, mai buna, pentru ca ar fi fost curatita de elementele corupte, reactionare, incorigibile. Burghezi, evrei, capitalisti, aristocrati, individualisti, proprietari, credinciosi: cu totii exponentii unei societati bolnave si decadente, exilata in trecut, pe punctul de a fi depasita de o noua sinteza politica triumfatoare. Asa gandeau national-socialistii lui Hitler, comunistii lui Lenin si Stalin si toti adeptii lor, variantele europene si mondiale ale celor doi gemeni totalitaristi. National-socialismul si comunismul au reprezentat centrul intunecat al secolului al XX-lea, facandu-se responsabile de Shoah si de Arhipelagul Gulag, adica de cele mai infricosatoare genocide care au existat vreodata, dar si erijandu-se in protectori, garanti ai regimurilor care, in decenii diferite, in Italia si in Romania, si-au oprimat popoarele si le-au sfaramat istoria. Dar ce au in comun aceste doua monstruozitati carora le-au dat nastere, moartea rosie si moartea bruna, Kolyma si Auschwitz? Nu numai metodele feroce de represiune si exterminare, care, analizate la distanta, ne-ar putea face sa le consideram un tot unic (desi atat de diferite chiar si ca durata), ba mai mult sa ni le reprezentam pe amandoua sub emblema secerei indoite in forma unei svastici. Mai este ceva: national-socialismul si comunismul provin din acelasi mediu cultural, au fost pregatite de o lunga traditie a gandirii si pot fi considerate in final punct de plecare si de confluenta la extremitatile unei parabole istorice si ideologice. In Italia, dupa parerea majoritatii istoricilor, s-a folosit pentru prima data termenul de "totalitarism" in sens pozitiv, indicand o maturitate politica si spirituala noua, cu mult diferita de liberalismul burghez meschin si de reformismul muncitoresc anost: cel care si-a asumat paternitatea acestuia a fost Benito Mussolini. Dar, tot in Italia, pe versantul politic opus, Antonio Gramsci, a ironizat asa-zisul totalitarism fascist, afirmand in opera sa Quaderni dal carcere (Caiete din inchisoare) ca totalitarismul adevarat, autentic si definitiv ar fi fost atins numai odata cu afirmarea definitiva a puterii comuniste. Asadar, Italia detine paternitatea spirituala asupra ideologiilor totalitariste. Dar, in realitate, nu exista nici o parte a culturii europene intre secolele al XIX-lea si al XX-lea care sa fi ramas imuna. Ganditori celebri ca Fichte, Rodbertus, Lassalle sunt considerati parintii spirituali ai socialismului si national-socialismului, in timp ce altii, precum Carlyle, Chamberlain, Comte si Sorel figurau (sau ar fi trebuit sa figureze) in biblioteca ideala nu numai a oricarui national-socialist, dar si in cea a oricarui intelectual bolsevic. Wener Sombart, marxist si parinte nobil al nazismului, a descris in cartea sa Mercanti ed eroi (Negustori si eroi) conflictul de civilizatie dintre democratia burgheza si totalitarism, in timp ce alti intelectuali, ca Plenge si Lensch, l-au inspirat pe celebrul Oswald Spengler in cartea sa proto-nazista Tramonto dell'Occidente (Amurgul Occidentului). Dar oare asemenea ascendente spirituale nu ar putea fi regasite la baza culturii europene insesi, la acel Platon care ne invita sa distingem intre functia politica a "tiranului" (care isi exercita puterea brutala prin forta si, deci, nu are dreptul la nici o consideratie) si "filozoful rege" (care stie, in schimb, ce este bine pentru poporul sau si este, prin urmare, pe deplin autorizat sa-i impuna vointa sa totalitara)? Comunismul si nazismul nu sunt, asadar, gemeni cauzali, ci au fost indelung pregatite si dorite, sunt vlastarele ingrijite cu drag de cultura europeana de-a lungul secolelor. Ele sunt de acum - este trist, dar inevitabil sa o admitem - parte din insusi ADN-ul nostru. Rezultatul a fost triumful utopiei colective, abstracte, proiectul prin care a fost creat omul nou, cel mai infricosator sacrificiu uman imaginabil, celebrat pe altarul acestei divinitati sangeroase. Si totusi, mi se pare ca "secera-zvastica" nu a insemnat numai atat. In perioadele sale "eroice" si-a construit mitul ideologic, dar si poetic si razboinic, prin varsare de sange. Numerosi intelectuali si artisti de valoare, atat de numerosi incat nu putem sa mentionam aici nici macar o lista aproximativa, au crezut in ea cu entuziasm. Dar cand a venit vremea "prozei", adica a controlului cotidian al puterii, a represiunii impotrivirii si a consolidarii strategice, aceasta a actionat mai degraba ca o gigantica masina distrugatoare, capabila sa-i compromita pe toti cetatenii (sau aproape pe toti, caci se gasesc intotdeauna oameni de exceptie dispusi sa-si riste viata) intr-o retea de spionaje reciproce, tradari, denuntari, boicotaje sau, la scara redusa, de egoism si ipocrizie. A denunta astazi, dupa caderea acelor regimuri, violentele lor, inseamna a savarsi un act de justitie pentru victime. Dar este si o alegere publica si morala, de care e nevoie mai mult decat oricand in fata raspandirii barbariei si a violentei in lume. Daca nu facem dreptate victimelor comunismului si nazismului, daca nu ne asumam public aceasta pozitie morala, nu vom putea niciodata, in viitor, sa avem convingerea, nu ne vom putea manifesta autoritatea morala necesara pentru a condamna noile totalitarisme care ne ameninta. Memento Gulag trebuie sa devina tot mai mult o ocazie de reflectie, atat pentru Occident cat si pentru Orient, un act de credinta in civilizatie, singura pe care putem conta in lupta impotriva barbariei. Comitatus pro Libertatibus - Comitati per le Libertà - Freedom Commitees au onoarea de a fi sustinut de la inceput aceasta idee: de acum, e randul nostru, al tuturor, sa o promovam in viitor.