Memoriale, muzee, reprezentări ale comunismului

Va fi de decis dacă un muzeu al comunismului are un public ţintă legat de viitor, ţinând adică nestinsă amintirea fenomenului plurimorf către generaţiile viitoare.

Tema rememorării şi, mai ales, a co-me­mo­rării comunismului în România nu este deloc uşoară, iar trecerea timpului nu ne ajută: dis­par martorii direcţi, pare să se estompeze cul­pa individuală, se aşază uitarea.

Estimp, sătui de aşteptare, unii – actori şi mar­tori, indivizi şi ONG-uri – au luat pro­ble­ma pe cont propriu şi nu am de menţionat aici, la superlativ, decât ce au făcut, la Si­ghe­tul Marmaţiei, Ana Blandiana şi Romulus Ru­san cu muzeul acestui memorial. Există mai multe niveluri de condiţionare a dispozitivelor mnemotehnice, care sunt memorialele (un soi de palate ale memoriei întoarse pe dos) şi ca­re sunt, trebuie să fie, site-specific, adică am­plasate pe locurile traumei şi adresându-se, în expresia lor simbolică şi estetică, acelui loc şi circumstanţelor care fac Fortul 13 Jilava ace­laşi, dar şi complet diferit faţă de locul Ex­perimentului Piteşti, spre pildă.

Imagine din timpul workshopului Pledoarie pentru un Muzeu al Comunismului în România. Sursa: IICCMER

In asemenea locuri, dimensiunea me­mo­rială tre­buie să predomine în faţa celei muzeale: nu este posibilă o retrăire ca atare a traumei, dar există mijloace ar­hitecturale şi artistice de a o alegoriza, de a o metaforiza con­vin­gător, chemând ast­fel în memorie emoţia sfâ­şietoare a eve­ni­mentului comemorat.

Nu vreau să mă autocitez, dar voi aminti, to­tuşi, cele trei procese petrecute într-o sută de ani de arhitectură memorială şi amintite în cartea mea Arhitectura memoriei – Noua fron­­tieră a spaţiului sacru (Bucureşti, Igloo, 2012):

a) memorialele par a se muta din locul pe­trecerii dramelor către spaţiile publice (pentru că, în bună măsură, dramele însele se mută de pe câmpuri de bătălie, lagăre şi închisori către aceleaşi spaţii publice);

b) făcând asta, părăsesc sursa lor originară, ca­re a fost arhitectura religioasă, adoptând în continuare formule din repertoriul sacrului, dar transreligios şi

c) se aplatizează, aşa cum bine stă formei unui loc public, devenind predominant ori­zon­tală, dacă nu de-a dreptul parte din locul pu­blic.

E nevoie de a identifica nevoia de memoriale ca fiind separată de nevoia de unul sau mai mul­te muzee. Căci poate fi un (singur) muzeu al comunismului suficient? Ce poate fi amintit acolo – comunizarea, regimul ororilor din di­fe­ritele etape ale perioadei Dej, geometria variabilă, de la pseudo-liberal la naţional-co­mu­nist, a regimului Ceauşescu? În ce pro­por­ţii? Şi viaţa cotidiană unde ar intra, la orori sau la reconsiderări, sau nicăieri, ca să nu mai amintesc de ipoteza profesorului Daniel Bar­bu, fost ministru al Culturii, potrivit căreia a existat o majoritate a populaţiei care a pro­fitat de regimul comunist?

În măsura în care nici măcar la nivelul dez­văluirilor nu suntem gata, mai având de des­coperit şi identificat cadavre ale victimelor - necum să avem o opinie consensuală asupra acestui lest memorial –, cum am putea avea un consens asupra unui muzeu care să le cu­prin­dă pe toate? AFDRP şi-a făcut datoria de onoare de a marca creştineşte locurile de su­ferinţă şi de jertfă, dar nu a depăşit acest prim nivel memorial, ilustrat exemplar, la Aiud, de grupul statuar al Fratelui Mort (arh. Anghel Marcu), dar şi, la Râpa Robilor, de o mirabilă mănăstire gândită de acelaşi arhitect de la Ti­mişoara (fântâna eroilor din 1989, Bi­serica Mar­tirilor) şi de la Sighet: Radu Mihăi­lescu. Un al­bum al memorialelor pe care le-a ctitorit în aceste două decenii şi jumătate mi-a fost şi mie de folos în realizarea se­ria­lului din 2006-2007 de la TVR, dedicat ar­hi­tecturii ortodoxe din România secolului tre­cut.

Fireşte că realizarea unui muzeu al co­mu­nis­mului la Bucureşti nu ne-ar scuti în vreun fel de sarcina de mar­care cu memoriale de nouă ge­ne­raţie a tuturor locurilor traumatice din sis­temul carceral al comunismului, pe ca­re har­ta grozavă de la Sighet ne-o pune di­nain­tea ochilor: astfel, trebuie şi muzee şi me­mo­riale atât la Periprava, cât şi de-a lungul ca­nalului prim, Dunăre-Marea Neagră. Cu alte cu­vinte, va fi de decis dacă un muzeu al co­mu­ni­s­mu­lui are un public ţintă legat de viitor, ţinând adică nestinsă amintirea fenomenului pluri­morf către generaţiile viitoare. Dacă are şi da­că ar fi să fie amplasat în Bucureşti, e ne­voie de o componentă memorială (ca la Sig­het) co­prezentă cu aceea muzeală pe ace­laşi loc? Sau cele două pot fi disociate şi am­pla­sate în locuri ale memoriei deopotrivă, în­că, vii, spre pildă, Fortul 13 Jilava şi Muzeul PCR/Cas­a Ra­dio, urmând a deveni, cândva, încă un mall, de pe Bulevardul Eroilor/Ştirbei Vodă?

Primul loc, cel de la Jilava, pare optim pentru un memorial al crimelor comunismului, echi­pat, poate, cu un mic muzeu. Dar ar fi mai de folos într-un circuit al fortificaţiilor făcute de Carol I: semnificaţiile sale carcerale sunt, sim­bolic vorbind, confuze: a fost şi este (şi) în­chisoare de drept comun, dar a fost şi sem­nul vitejesc de încălcare a interdicţiei oto­ma­ne de a fortifica oraşele din Bogdan şi Kara Iflak, chiar dacă sistemul de fortificaţii era deja obsolet la data închipuirii sale.

Există, pe cât ştiu, planuri de a include în­tregul sistem de fortificaţii într-un traseu ve­lo, pentru că, să nu uităm, Fortul 13 Jilava, pre­supunând că va fi cândva epurat de com­ponenta sa penitenciară actuală, rămâne, to­tuşi, ex-centric în raport cu publicul său po­tenţial. În vreme ce al doilea loc, ruină dina­inte de a deveni edificiu, are de partea sa o sea­mă de avantaje deloc de neglijat pentru un muzeu:

a) a fost proiectat de la început cu această func­ţiune, ba chiar un muzeu al PCR, ce ar pre­supune o minimă schimbare de sem­ni­ficaţie pe harta mentală a vizitatorilor;

b) a fost – corpul central, dărâmat cu furie vinovată – locul ultimei defilări de 23 August 1989 şi, demolat fiind acum, poate oferi te­mei pentru un concurs de reconstruire ex­trem de ofertant arhitectural, putând - de ce nu? - să fie anturat de restul ansamblului, a cărui convertire în mall, în coprezenţă cu un muzeu al comunismului, ar spune mai multe despre natura şi posteritatea acelui (dar şi a acestui) regim decât multe dintre exponate.

Umplând la loc, dar cu altă ar­hi­tectură, spa­ţiul ultimei tribune cea­uşiste, acest segment din Ca­sa Radio ar oferi loc, câte puţin, din toa­te felurile de muzeu al co­munismului po­menite mai sus. Pe urmă, pen­tru detalii, ar tre­bui prezentată o reţea de memoriale şi muzee, de la cel din Botoşani, ca­re va fi de­di­cat vieţii cotidiene în co­mu­nism, la cel din Fă­găraş, dedicat rezistenţei militare din munţi. Şi aşa mai departe, până când această fe­de­raţie de locuri, de edificii păstrate, de obiecte şi informaţii devoalate şi expuse poate de voluntari, care să îşi spună poveştile de viaţă proprii, ca veteranii de la memorialele din Wa­shington DC, ar putea să ţină trează, pre­zentă, vie şi complexă crân­cena poveste a co­munismului autohton...

* Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti