Octavian Jora: Libertatea (spirituală) și proprietatea (materială) de expresie (culturală)

Octavian Jora | 08.01.2019

Dreptul de proprietate privată este critic și în transmisia culturii și a bunurilor acesteia, uzurparea lui mâzgălind și ciobind patrimoniul de reprezentări și relaționări din spatele celui tangibil.

Pe aceeași temă

Pentru cei ce propovăduiesc piața liberă, cultura ar trebui să ofere cel mai confortabil debușeu al pledoariilor clasic liberale. De ce? În cartea mea, Spiritualitate, materialitate și proprietate. Cultura mea, cultura ta, cultura noastră, cultura lor (Editura ASE, București, 2016), aveam să încerc o linie de argumentație. Spusesem acolo că, „printre alte ipostazieri, cultura pare a fi precum lumina: undă, vibrație de spirit, și particulă, parte de materie“. Cultura vibrează spiritualmente în varii suporturi fizice, fie că sunt trupurile noastre, cu mintea și inima și membrele noastre, sau lucrurile pe care le smulgem naturii și le transformăm pentru a da cu ajutorul lor o formă mesajelor noastre. Cultura este vizualul tipărit în tabloul, troița sau turnul pictat, sculptat și arhitecturat, pianul și vioara stoarse de melodie și ritm, hora jucată în veșmânt asortat, replica rostită în comedia care ne ascunde dramele, litera stropită cu tuș pe hârtia cărții și pixeli pe ecranul e-reader-ului, rolă de film, vas cu bucate și tot așa. Deci, ca spiritualitate, cultura este și materialitate.

Dacă orice fel de bun și serviciu economic apare mai bine (de)servit de libertatea de producție, comercializare și consum (doar așa utilitățile fiecărui individ fiind „maximizate“ – potrivit „teoremei fundamentale a schimbului“), parcă la cele culturale judecata aceasta devine încă și mai (pardon de posibilul pleonasm) axiomatic-deductivă. Protecționismul etatist face să ajungă la noi bunuri ceva mai scumpe și mai slabe calitativ decât am fi putut accesa în deplină libertate a ofertei, în timp ce providențialismul etatist redistribuie social puterea de cumpărare a cererii – nu trebuie să fii „fundamentalist de piață“ să pricepi o astfel de realitate, după cum nu trebuie să fii decât neglijent sau necinstit să îți tot „scape“. Iar dacă statul face ce face, schimonosind producția și consumul de „bunuri obișnuite“, „ordinar-utilitare“, parcă nu (ne) încurcă atât de mult ca atunci când acesta (ne) comprimă, reprimă sau suprimă expresia valorilor spirituale.

Ele nu au „substitut“: sunt ori fix cele asumate și împărtășite voluntar, ori nimic din ce ar vrea să fie. Nicio politică sau poliție a culturii nu poate să ne deposedeze vreodată de ele. Jurisdicția mentală este inexpugnabilă, corupția sau tortura vizează doar exteriorizarea lor, cărora, plauzibil, le vor împiedica ori încetini comunicarea și cultivarea.

Să ne amintim de vorbele rostite în 1947 de medicul G.T. Popa, în discursul Tensiunea nervoasă și boala secolului (Stanomir, 2010, 183): „Dictatorii pot chinui trupul: îi pot răpi lumina zilei și-l pot arunca în bezna celulelor; îi pot impune suferințe prin chinuri sadice și-l pot extenua prin împuținarea hranei; îl pot umili prin dispunerea de el ca de un obiect și-l pot zgudui prin ruperea legăturilor familiale sau de prietenie. Dar ei se vor opri întotdeauna neputincioși la gratiile rețelei nervoase meditative, pe care n-o pot controla și n-o pot deforma. Acolo, în scoarța cerebrală, omul încă rămâne liber și poate plănui viitorul, și poate năzui iar spre libertate. Iar dacă, pentru a fi siguri de extirpare, dictatorii răstignesc, atunci spiritul trece, prin vibrații invizibile, de la cel crucificat la cel în lanțuri și minunea unei învieri se poate face, învierea libertății, fără care omenirea s-ar stinge“.

Dar fie și numai „asedierea“ mijloacelor de expresie a valorilor asumate și stocate lovește transmisia culturii între generații. Dacă bunicii și părinții nu pot fi ei înșiși prea ușor remodelați, „resoftați“, simplul și banalul fapt de a nu putea să-și transmită complet și corect gândurile, acestea fiindu-le trunchiate, odată cu mijloacele economice de transmitere a lor, îi va face pe mulți dintre copiii și nepoții lor să „ctitorească“, uneori chiar fără să realizeze, un univers pervertit cultural în care, deși „adaptați“, se vor abrutiza.

Drepturile de proprietate privată sunt critice și în transmisia culturii și a bunurilor acesteia, uzurparea posesiei, folosinței, dispoziției și uzufructului lor mâzgălind și ciobind patrimoniul de reprezentări și relaționări din spatele celui tangibil. Socialismul monopolizase mijloacele materiale ale culturii, iar factorul de producție uman, deși necolectivizabil, era dus la terapii de socializare prin propagandă și pușcării. Capitalismul are păcatele lui (sub)culturale, surclasate de atuul lui forte: fiind construit ca ordine a proprietății private, propune cea mai coerentă infrastructură competitiv-cooperativă de creație și circulație a culturii.

Statului de drept, cel liberal și democratic, îi revine misia majoră să protejeze instituțional, nu instanțial, această infrastructură, înainte de orice alte „îndreptări“. Desigur, aici oamenii de cultură înșiși trebuie să nu-și uite vorba – libertatea de expresie – în zgomotul – seducător – de fond al întreprinderilor culturale de stat.

OCTAVIAN-DRAGOMIR JORA, Academia de Studii Economice din București

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22