Radu Nechita: Drumul dinspre servitute: privatizarea sistemului public de pensii

Radu Nechita | 08.01.2019

În al doilea rând, speranța de viață și vârsta de intrare pe piața muncii au crescut, iar natalitatea a scăzut.

Pe aceeași temă

Sistemul public de pensii este viciat prin construcție, ineficient economic la nivel individual pentru cei mai mulți participanți și de-o inechitate scandaloasă la nivel colectiv. El nu trebuie reformat, ci înlocuit complet cu un sistem de pensii prin capitalizare.

În primul rând, el este prin construcție „o fabrică de dependență“. Creatorul său (Bismarck) l-a imaginat ca un dispozitiv de a crea fidelitate față de stat (Imperiul German) în rândul populației care, pe măsura înaintării în vârstă, se găsea într-o situație tot mai vulnerabilă („bătrânețe, haine grele...“) și ar fi avut tot mai mult de pierdut dacă jocul piramidal s-ar fi oprit. Această caracterizare nu este o metaforă, sistemele de pensii prin repartiție se încadrează în definiția de manual a schemelor piramidale: beneficiile primilor intrați provin din contribuțiile celor înrolați ulterior. Sistemul de pensii din România corespunde definiției amintite și îndeplinește obiectivele bismarckiene. Într-adevăr, el generează fidelitate/dependență față de stat în cazul beneficiarilor pensiilor mici (persoane aflate la vârsta unei înalte aversiuni față de risc, cu active nete relativ reduse și fără surse alternative sau măcar complementare de venit), dar și în cazul beneficiarilor pensiilor „speciale“. Aceștia din urmă sunt de fapt adevărații profitori ai sistemului, deoarece pensiile lor sunt cu cel puțin un ordin de mărime mai mari decât pensia medie, nu au nici cea mai mică legătură cu principiul contributivității, sunt încasate cu un deceniu sau două mai repede decât vârsta normală de pensionare și sunt, de regulă, cumulate ulterior cu salarii la fel de „speciale“.

În al doilea rând, speranța de viață și vârsta de intrare pe piața muncii au crescut, iar natalitatea a scăzut. Spre deosebire de situația din momentul instaurării lui, în prezent sunt tot mai mulți beneficiari și tot mai puțini contributori: piramida jocului piramidal este în curs de inversare. Spre exemplu, în România raportul era de 3,8 salariați la un pensionar în 1990, dar el este în jur de 1 în prezent. Viabilitatea sistemului este pur și simplu iluzorie în noile condiții demografice. La fel de iluzorie este și mult clamata echitate a sistemului public de pensii. Generația actuală și cele următoare vor plăti contribuții mai mari, mai mult timp și vor avea pensii mai mici (dacă nu în termeni nominali, cu siguranță în termeni reali, ca urmare a inflației). Până recent, acest fapt era recunoscut explicit pe site-ul CNPAS. „Peste tot în lume, dificultățile financiare ale sistemelor de pensii sunt cauzate în principal de îmbătrânirea populației, iar pentru echilibrarea bugetară sunt luate măsuri de creștere a contribuțiilor, de reducere a beneficiilor sau o combinație a acestora.“ Altfel spus, faptul că bunicii și părinții noștri și noi înșine trăim mai mult reprezintă o problemă pentru sistemul public de pensii. Mai este nevoie de vreo dovadă că adevărata problemă este, de fapt, însuși principiul de funcționare a acestui sistem?

În al treilea rând, sumele plătite sub formă de pensii reprezintă una dintre cele mai mari componente ale cheltuielilor publice (peste 10% din PIB). Din motivele amintite anterior, veniturile colectate din contribuții sunt mai mici decât pensiile plătite, ceea ce generează un deficit structural, amplificat de pensiile speciale (dar mascat prin transferuri de la bugetul de stat, adică finanțat prin impozitele tuturor). Practic, deficitul sistemului de pensii tinde să se apropie de limita maximă permisă de acordurile UE (celebrul 3% din PIB). Acest lucru ar trebui să-i alarmeze în special pe partizanii politicilor keynesiene, deoarece marja de manevră bugetară a guvernelor viitoare va fi limitată mulți ani de acum înainte.

Pe scurt, sistemul de pensii de stat este unul viciat prin construcție, neviabil economic și inechitabil intra și intergenerațional. Reformele parametrice (creșteri de contribuții, reduceri de pensii, creșterea vârstei de pensionare) ar prelungi doar agonia acestui sistem prin amplificarea inechităților amintite. Sistemul trebuie desființat și înlocuit cu un altul, bazat pe principiul capitalizării: fiecare contribuabil depune lunar o parte din salariu într-un cont individual deschis la un fond de pensii. Sumele rămân în proprietatea sa (ele putând fi lăsate integral moștenire în caz de deces prematur), fiind doar administrate de o firmă specializată. Titlurile financiare (acțiuni, obligațiuni cotate pe bursă) generează venituri care sunt reinvestite pe parcursul întregii vieți active a contribuabilului. La vârsta de pensionare, fondul respectiv se transformă într-o rentă viageră.

Cele mai importante două obiecții la această propunere se referă la finanțarea tranziției și la riscurile de pierderi la care se expun contribuabilii.

Finanțarea tranziției nu este o problemă care apare ca urmare a privatizării sistemului de pensii, ci este o problemă care există deja în cadrul sistemului actual. Numele său este „datoria publică implicită aferentă sistemului public de pensii“. Ea este complet ignorată sau ascunsă la nivel oficial. (Lansez provocarea de a găsi pe site-ul CNPAS, Ministerului Finanțelor sau BNR articole sau estimări privind această datorie.) Datoria publică implicită este o estimare a valorii actualizate a promisiunilor făcute de statul român pensionarilor actuali și viitori. Un studiu mai vechi făcut sub egida Băncii Mondiale estima această datorie la un nivel situat între 214% și 386% din PIB pentru țara noastră. Cu titlul de comparație, amintim că tratatele europene limitează (doar) datoria publică explicită (adică sumele efectiv luate cu împrumut de către guverne) la 60% echivalent PIB.

Riscurile contribuabililor există, dar ele sunt mult exagerate de oponenții capitalizării și pot fi reduse la niveluri acceptabile. Riscurile de fraudă sunt reduse prin separarea patrimonială între activele contribuabililor și societatea de administrare. Titlurile financiare trebuie să fie într-o proporție de peste 90% în acțiuni cotate la bursă, (nu 100%, pentru a permite creșterile asociate frecvent cu ofertele publice inițiale IPO), diversificate sectorial și geografic.

Chile a reușit în 1982 atât tranziția la un sistem prin capitalizare (plătind și pensiile celor care au contribuit la vechiul sistem), cât și asigurarea funcționării acestuia peste trei decenii, în condiții de randament care au depășit și cele mai optimiste așteptări ale promotorilor săi. Astfel, randamentul mediu real (deci peste rata inflației) al fondurilor de pensii lansate atunci este de 7,78% și 8,23%, ceea ce înseamnă o dublare a sumelor investite la fiecare 10 ani.

O reformă similară în România necesită informarea cu privire la falimentul inerent al sistemului public de pensii, la inechitățile sale scandaloase și la ineficiența sa la nivelul contribuabililor obișnuiți. Este imperativ să existe în cel mai scurt timp estimări oficiale ale datoriei publice implicite aferente sistemului public de pensii. În paralel, este nevoie de informarea cu privire la existența și succesul sistemului alternativ practicat de Chile.

RADU NECHITA,Universitatea Babeș-Bolyai

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22