Pe aceeași temă
Cu 15 ani înainte să confiște Revoluția Rusă alături de bolșevici, Lenin publica Ce-i de făcut, un soi de carte de bucate pentru prepararea omletelor revoluționare. Șansele ca Lenin să-și găsească fani printre cititorii și cititoarele acestui supliment sunt nule. Cu toate acestea, cred că există ceva de admirat, din punct de vedere metodologic, la abordarea leninistă a revoluției: construirea unui PR eficient pentru marxismul 2.0 al secolului al XX-lea, cunoscut (deloc întâmplător) sub numele de marxism-leninism.
Deși începutul textului meu poate să pară puțin ciudat (în definitiv, parcă era vorba despre un supliment despre statul minimal, nu?), teza mea este simplă: liberalii clasici și libertarienii (voi folosi de acum înainte acești termeni interșanjabili) au o serioasă problemă de PR (iar pentru a ne da seama de ce PR-ul politic e important putem să ne uităm mai atent la traiectoria lui Lenin). Unul dintre motivele pentru care noi, libertarienii, avem de-a face cu o problemă de acest tip ține de faptul că o parte a obiecțiilor care ne-au fost aduse de-a lungul timpului sunt îndreptățite; dacă piața ideilor selectează cele mai eficiente rezultate, atunci n-ar fi rău să analizăm de ce sunt atât de puțini libertarieni în lume, unde am greșit și cum am putea marketa cu succes ideile libertății și ale unui stat mai suplu.
Problema
Acum mai bine de doi ani, în toiul uneia dintre cele mai dezbinante campanii prezidențiale din SUA, Convenția Națională a Partidului Libertarian american era la rândul ei profund divizată de o temă cu implicații cruciale: este legitim ca dreptul de a conduce o mașină să fie restricționat de un permis obținut de la stat? Da, ați citit corect: în perioada în care libertarienii puteau să se definească drept opțiunea decentă pentru marea masă de independenți americani neafiliați care au cel puțin tendințe minarhiste, aceștia erau prinși într-o discuție marginală chiar și academic privitor la cum se aplică Principiul Non-Agresiunii (NAP). Apoi, desigur, e greu să câștigi chiar și argintul într-o confruntare electorală, dacă opțiunea ta de candidat se blochează și îl întreabă pe un reporter „Ce este Alep?“.
Fetișizarea NAP-ului de către mulți libertarieni în spațiul public tradițional ori virtual (în grupurile de pe Facebook, pe Twitter etc.) își găsește un binemeritat răspuns în produse media virale. Cei de la New Yorker publicau, acum aproape cinci ani, o mică povestire în paginile revistei lor despre cum ar arăta o secție de poliție într-o utopie libertariană (citiți-o, e de-a dreptul reușită!). Similar, un videoclip de pe YouTube ironizează credința în existența prafului magic libertarian care face din Somalia un paradis demn de o vacanță de cinci stele.
Mai recentă (și chiar mai gravă) este legătura dintre unele comunități online libertarienie și cele ale mișcării alt-right. Libertarianismul, observă unii comentatori, pare a fi un portal, un gateway drug către aceste noi forme de populism de dreapta. Iar înainte să ne grăbim și să spunem că doar oamenii de stânga care au interesul de a terfeli mișcarea libertariană stabilesc această legătură, n-ar fi rău să ne reamintim că noul președinte al Institutului Mises din SUA, Jeff Deist, folosea în comunicatul emis cu ocazia preluării acestei funcții metafora „sângelui și a pământului“, elemente cărora libertarienii ar trebui să le acorde, spunea el, o atenția sporită. E greu de imaginat o metaforă mai greu de digerat în spiritul filosofiei misesiene ca aluzia la această obsesie a naționalismului perioadei romantice germane importată și plasată pe un piedestal de naziști.
Așadar, ce e de făcut?
Schimbarea narațiunii etice
Peter Singer este autorul unuia dintre cele mai influente experimente mentale ale filosofiei morale din secolul trecut. Filosoful australian ne propune să ne imaginăm un scenariu de tipul următor: în drumul vostru către muncă treceți deseori prin parcul Cișmigiu. Copiii care se joacă vara în parc obișnuiesc să se bălăcească în lacul din mijlocul acestuia. Într-o zi sunteți în întârziere, dar zăriți un copil mic pe cale să se înece. Vă uitați în jur, dar părinții sau bona acestuia nu sunt acolo. Aveți obligația morală de a salva copilul, ținând cont de faptul că vă veți murdări hainele și veți întârzia la muncă, luând în considerare că acesta se va îneca în absența implicării voastre? Majoritatea covârșitoare a oamenilor care sunt puși în fața acestui scenariu oferă un răspuns pozitiv. Libertarieni, socialiști, conservatori, anarhiști (probabil cu excepția nihiliștilor), cu toții recunosc existența unei datorii morale pozitive de a salva copilul care urmează să se înece în lac. Diferența dintre libertarieni și ceilalți s-ar face simțită însă dacă întrebarea ar fi puțin diferită: ar trebui să fim obligați, legal, să ne îndeplinim aceste datorii morale pozitive?
Tradițional, liberalii clasici s-au rezumat la sublinierea importanței datoriilor negative: nu trebuie ca, prin intermediul acțiunilor noastre, să afectăm direct viața și proprietatea celorlalți indivizi. Într-adevăr, acesta este chiar temeiul moral al majorității propunerilor pentru un stat minimal. O asemenea abordare deschide însă calea unor întrebări și obiecții serioase pe care oamenii le adresează recurent celor care propun un stat mai suplu: ce se va întâmpla cu cei care se nasc cu dizabilități? cine îi va ajuta pe cei ajunși săraci nu ca urmare a unor decizii personale, ci ca urmare a ghinionului? Răspunsurile frizează, câteodată, o mistică de tip voodoo: piața le va rezolva pe toate (Rothbard spunea, de pildă, că o piață liberă a bebelușilor va rezolva problema abuzurilor din cadrul unei familii). Neîndoielnic, însă, un asemenea răspuns nu este convingător pentru mulți oameni. Concentrați atât de mult timp pe lupta de idei din domeniul economic, libertarienii au ignorat o temă de o importanță crucială: construirea unui peisaj moral în acord cu psihologia morală a majorității oamenilor. Libertarienii ar trebui să abandoneze mantra randiană conform căreia altruismul este incompatibil cu o societate liberă și să propună, proactiv, soluții nonetatiste la problemele sociale pe care oamenii le ridică fără a avea vreun interes ideologic ascuns. Chiar supralicitez și spun că, odată ce bătălia în domeniul economic a fost câștigată (da, cu toate obiecțiile economiei comportamentale), aceasta ar trebui să fie singura noastră sarcină în spațiul public. Poate n-ar trebui să uităm că nume importante ale mișcării liberale, de la Popper la Hayek sau Nozick, au trecut printr-un proces de conversie de la stânga socialistă la liberalism clasic pentru că vedeau în liberalism o cale mai bună de a avansa interesele celor mai defavorizați. Noi forme ale libertarianismului, precum liberalismul neoclasic al școlii din Arizona (cunoscut și sub numele de Bleeding Heart Libertarianism), încearcă să adreseze mai direct asemenea probleme.
Schimbarea cadrului discuțiilor privitoare la politici publice
Acum 8 ani, Michael Munger, una dintre principalele figuri ale libertarianismului din mediul academic (dar și un fost candidat din partea Partidului Libertarian la funcția de guvernator al statului Carolina de Nord), se întreba dacă un Venit Universal de Bază (VUB) ar putea fi compatibil cu libertarianismul. A răspuns la această întrebare printr-o distincție între două categorii de libertarieni. Pentru libertarienii destinaționaliști, principiul Non-Agresiunii este inviolabil. În consecință, orice formă de ingerință a statului sub forma unei politici publice (ba chiar însăși existența statului) este inacceptabilă, VUB fiind doar un exemplu. Pe lângă destinaționaliști, Munger spune că mai există însă și libertarianismul direcționalist: orice îmbunătățire care satisface un criteriu Pareto slab, dar îi face pe oameni mai liberi ar trebui să fie acceptabilă. Chiar dacă o politică publică nu arată libertarian, tot ar exista cazuri în care libertarienii ar putea/trebui să fie de acord cu aceasta. Este lesne de înțeles, cred, de ce libertarianismul are o imagine suboptimală, fiind asociat preponderent cu versiunea destinaționalistă, dar și de presupus că, în cea de-a doua sa accepțiune mai maleabilă, ar putea fi o unealtă ideologică de folosit în lumea reală.
Să vorbim despre unicorni
Ultima propunere vine tot via Mike Munger. Nonlibertarienii, susține acesta, tind să trateze statul ca pe un unicorn. Avem cu toții o imagine clară privitoare la cum arată un unicorn, însă, în ciuda acestui fapt, unicornii nu există altundeva, cu excepția imaginației noastre. Într-un mod similar, cu toții avem o imagine a unui stat perfect (desigur, această imagine poate să difere), dar locul unde acesta trăiește este tot în imaginația noastră. Dacă partenerii noștri de dialog tratează însă statul ca pe un unicorn căruia vor să îi dea tot soiul de task-uri, Munger ne propune să schimbăm strategia noastră argumentativă. Să presupunem că suntem într-o dezbatere cu cineva care consideră că statul român trebuie să implementeze politica publică X. Cum statul român nu este populat de unicorni, ci de ființe umane în carne și oase, ne vom invita partenerul de discuție să înlocuiască enunțul „Statul trebuie să facă X“ cu „Liviu Dragnea și Viorica Dăncilă trebuie să facă X“. Greu de imaginat un argument mai persuasiv pentru un stat (mai) minimal în România decât acesta.
RADU USZKAI, CADI Eleutheria
