Supliment 22 plus, nr. 264 - Campania impotriva intelectualilor

Luni, 24 noiembrie, in Sala Ronda a Hotelului Intercontinental din Bucuresti a avut loc dezbaterea cu tema Campania impotriva intelectualilor in viata publica romaneasca, organizata de Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala (CADI). Evenimentul este parte a unui program mai vast, menit sa contribuie la asanarea si modernizarea vietii publice romanesti.
Ideea dezbaterii a pornit de la situatiile in care personalitati ale vietii intelectuale romanesti au fost supuse unor campanii mass-media de denigrare profesionala si de calomniere. Cazurile lui Vladimir Tismaneanu, Gabriel Liiceanu si Horia-Roman Patapievici sunt doar partea cea mai vizibila a unui trend mai larg, mereu prezent in viata publica romaneasca si care s-a accentuat exponential in ultima vreme.

Dezbaterea s-a axat pe un set de teme circumscrise de urmatoarele intrebari:
1. Care sunt originile si mecanismele acestor campanii?
2. In ce masura ideea de libertate de expresie este abuzata in astfel de situatii?
3. Exista modalitati de a contracara aceasta forma de terorism mediatic?
4. Care sunt principalele instrumente legale, politice si mediatice prin care pot fi preintampinate sau stopate aceste practici?
5. Daca este adevarat ca nimeni nu se poate opune cu succes in mod individual unor asemenea atacuri, care sunt modalitatile prin care intelectualii romani si alte posibile tinte ale unor astfel de campanii se pot organiza pentru a se apara de acestea?

Publicam in continuare fragmente din interventiile celor care au luat parte la dezbatere.

Intelectualii trebuie sa fie solidari ori de cate ori unul dintre ei este denigrat

Valeriu Stoica (membru in Consiliul Executiv al Centrului de Analiza si Dezvoltare Institutionala): Aceasta discutie este o continuare fireasca a unei dezbateri organizata de Institutul de Studii Populare. Astazi, dezbaterea este organizate de Centrul de Analiza si Dezvoltare Institutionala si nu intamplator exista aceasta diferenta in ceea ce priveste cadrul organizatoric. Daca saptamana trecuta tema noastra ii privea in primul rand pe intelectualii care, intr-un fel sau altul, si-au manifestat aderenta la valorile dreptei, tema de astazi are in vedere o sfera mult mai larga. Nu e vorba despre intelectuali care s-au manifestat de o parte sau de alta, expunandu-si convingerile proprii. Este vorba despre toti intelectualii care trebuie sa fie solidari ori de cate ori unul dintre ei este denigrat, calomniat, demolat in presa. Este vorba despre o solidaritate care tine de valorile constitutionale, de valorile tuturor cetatenilor Romaniei. Demnitatea este o valoare foarte importanta pentru orice intelectual si pentru orice cetatean al Romaniei. Atacul impotriva intelectualilor ar trebui sa genereze solidaritate, pe de o parte, in sfera intelectualilor, dar si in sfera tuturor cetatenilor Romaniei. Pentru ca un atac impotriva unui intelectual este, pana la urma, un atac impotriva unui cetatean al Romaniei si trebuie sa reactionam.
I-am invitat astazi pe d-nii Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismaneanu, dar nu inseamna ca avem in vedere doar cazurile lor, ci toate cazurile in care intelectualii au fost victime ale unei campanii de denigrare. Avem in vedere un procedeu care, din pacate, din ’90 si pana astazi, este utilizat in mass-media: calomnia, distrugerea credibilitatii unor oameni. Se poate face ceva? Convingerea noastra este ca da. Faptul ca suntem impreuna aici arata ca fiecare dintre noi spera ca este posibila demontarea acestor mecanisme de decredibilizare a intelectualilor publici.

Confiscarea spatiului public de catre politicieni

Gabriel Liiceanu (directorul Editurii Humanitas): Intrebarea pe care de fapt ne-o punem este aceasta: are voie, in Romania de astazi, un intelectual sa se poarte ca un cetatean vocal sau el e condamnat din capul locului, prin multiple forme de intimidare, la mutenie? In masura in care politica este o tehnica de reglare a existentei in polis, astazi, in societatea moderna, are voie un intelectual, in Romania de azi, sa puna piciorul in piata publica? Sau, din clipa in care o face, este penalizat in cele mai incalificabile forme? Si spunand asta, am in minte trei mari D-uri: Denigrarea, Demonizarea si, in final, Demolarea.
Acest intreit D care il paste pe intelectualul ce si-a facut gresit socotelile in privinta exersarii calitatii sale de cetatean isi are originea intr-un contract nescris pe care societatea de dupa 1945 si pana in 1990 si-a asezat relatia ei cu intelectualii. Acest contract comunist suna cam asa: "Noi ne ocupam de politica, iar voi nu iesiti din biblioteca. Iar daca iesiti, nu o puteti face decat devenind «ideologi» si «activisti»". Viata noastra era hotarata, in felul acesta, prin excluderea noastra expresa din treburile publice.
Mai avem noi dreptul, dupa 1990, sa ramanem indiferenti la felul in care se alcatuieste lumea in care traim? Insa noi mostenim, in continuare - prin reflexele noastre dobandite vreme de decenii, iar parte din presa, prin tipul de executii publice pe care le organizeaza periodic - tipul de contract pe care l-am mentionat anterior. Esti "lichidat" daca indraznesti sa pui piciorul pe terenul pe care nu au voie sa paseasca decat cei ce fac parte din jocul politic explicit. Toata povestea asta se soldeaza cu ceea ce am putea numi "confiscarea spatiului public de catre politicieni si, mai cu seama, de catre oamenii partidelor aflate la putere". Nu faci parte din aceasta structura, trebuie sa taci. Asta e mentalitatea subzistenta, si asta este si mentalitatea impartasita de buna parte din presa. Iar daca te incapatanezi sa nu taci, esti distrus in formele cele mai abjecte: iti este distrusa munca de o viata, iti este distrus statutul de persoana publica, iti este ponegrita familia, esti tavalit, murdarit, esti atras in mocirla in care cei care o fabrica traiesc in mod curent tocmai prin ceea ce fac.
M-am gandit in ce masura lucrurile pe care vi le spun se verifica in cazul meu. Vladimir Tismaneanu m-a intrebat candva care sunt momentele cand am simtit aceste campanii in forma lor cea mai virulenta. E simplu: in 1990 si in 2006. Ce aveau in comun aceste doua momente? Au fost cele doua perioade in care "pornirile" mele cetatenesti s-au exprimat in forma cea mai vizibila. Este vorba despre inceputul perioadei de tranzitie, cand am scris Apel catre lichele. Asta mi-a atras campanii care mergeau pana la amenintari cu moartea. In acele momente am simtit iar contractul pe care puterea comunista isi asezase relatia cu intelectualii. La televiziunea anilor 1990, in reportajele facute pe strada, microfonul ajungea, prin nu stiu ce minune, in gura unor oameni care repetau indignati: "Intelectualii n-au de ce sa se amestece in politica. Sa stea în biblioteca lor, sa-si vada de treaba". Acelasi lucru l-am auzit din gura unui ziarist, a Corinei Dragotescu, in 2006. Dupa ce m-am implicat in Apelul Intelectualilor din februarie 2006, invitat fiind la o emisiune de la Realitatea TV, Corina Dragotescu m-a intrebat: "De ce va amestecati in chestiile astea? De ce nu va vedeti de treaba? Dumneavoastra aveti alte treburi. Scrieti carti, aveti o editura. Daca vreti sa discutati politica, intrati intr-un partid". Nu am ascultat-o si, la scurta vreme dupa asta, am cunoscut pe pielea mea scabroasa campanie a ziarului Ziua. Abjectia de care au dat dovada editorii si acolitii ziarului in campaniile puse la cale, dincolo de mine, impotriva lui Plesu, Patapievici, Tismaneanu nu cred ca are pereche in lume.
In asemenea situatii, presa nu precupeteste nicio arma pentru a denigra, iar puterea politica nicio arma pentru a lovi cu metode specifice, mostenite dinainte de revolutie. La inceputul anilor 90, d-l Iliescu a comandat o vizita a d-lui Cozmanca la Ministerul Culturii ca sa vada cum s-a facut privatizarea Editurii Humanitas. In 2007, in contextul unor lupte politice la varf, m-am pomenit cu Garda Financiara. In Romania este posibil in continuare sa folosesti institutii de stat pentru a-ti regla contul cu indivizi indezirabili.
Cu campanii de presa distrugatoare si cu lovituri venite prin institutii de stat punitive sunt intampinati, asadar, astazi, intelectualii care isi imagineaza ca societatea in care traiesc are nevoie de mintea si constiinta lor. Si totul se petrece sub privirile apatice ale romanilor care vad aceste obscenitati publice ca parte a unui etern spectacol de circ.
Valeriu Stoica: Sintagma "confiscarea spatiului public" mi se pare ca exprima esenta fenomenului de denigrare a intelectualilor si, in general, a tuturor celor care indraznesc sa-si spuna opinia acolo unde, fie cei care sunt la putere, fie cei care sunt in spatele lor, cred ca numai ei au dreptul sa vorbeasca. Aceasta confiscare a spatiului public este o pervertire grava a jocului politic democratic. Daca fiecare sistem politic are mitologia lui, sistemul politic democratic se intemeiaza pe mitul cetateanului puternic. Ceea ce se intampla, astazi, in Romania il impiedica, de fapt, pe cel care ar trebui sa fie elementul cel mai important al democratiei, cetateanul, sa-si joace rolul politic. Este lucrul cel mai grav si cred ca despre un asemenea pericol trebuie sa vorbim si, mai ales, in legatura cu un asemenea pericol trebuie sa actionam.

Toleranta, adevar si incredere

Vladimir Tismaneanu (profesor la University of Maryland, SUA): In mass-media internationale serioase, nicio informatie nu poate fi data daca nu se verifica din cel putin doua surse. Eu observ ca, in multe dintre ziarele din Romania, se poate scrie orice, oricand, fara ca a doua sursa sa fie verificata, ba uneori te intrebi daca prima sursa este verificata. Pur si simplu, o informatie este difuzata de o maniera care mi se pare iresponsabila.
La aceasta intalnire, suntem prieteni apropiati nu pentru ca am avea neaparat afinitati emotionale, ci pentru ca impartasim aceeasi tabla de valori. Credem in valorile societatii deschise, credem in valorile tolerantei, ale increderii si ale adevarului. Gabriel Liiceanu a enuntat in romaneste foarte elocvent semnificatia celor trei D, eu o sa spun cu trei T in englezeste: Tolerance, Truth si Trust - toleranta, adevar si incredere. Este normal sa va spun in ce credem pentru ca unii dintre noi suportam consecintele acestor sordide campanii de cativa ani incoace. Le-am si trait in perioada 1990-1992, cu o intensitate patologica. Acelasi limbaj toxic este folosit in aceleasi publicatii sau in publicatii socotite mainstream, care intre timp, ceea ce e cel mai grav, s-au schimbat, virand intr-o ingrijoratoare directie a denigrarilor si a calomniilor. Nu ma voi referi la mine - a fost un consens intre noi sa evitam sa ne referim la noi. Dar noi suntem voi. Ce ni se intampla noua astazi vi se poate intampla oricaruia dintre voi maine, in momentul in care veti indrazni sa faceti ceea ce un intelectual are obligatia sa faca: sa spuna adevarul puterii. Ar putea spune cineva din aceasta sala: "Tocmai voi? Tocmai intelectualii lui Basescu? Cum ii spuneti voi adevarul lui Basescu?". Atunci cand am avut ceva de spus, i-am spus-o. Cand am avut sansa, fiind presedintele unei comisii prezidentiale, am vorbit cu presedintele care m-a numit in aceasta functie.
E aici Cristian Patrasconiu, care a publicat un excelent articol in Cotidianul, in care arata cu ce cuvinte am fost gratulati prin anii 1990-1992, in anumite publicatii. Eu eram la Bucuresti in perioada 13-15 iunie 1990 si am vazut atunci barbarie in forma cea mai crasa, cea mai revoltatoare. Am auzit cu urechile mele in fata televiziunii cele mai oribile cuvinte la adresa lui Gabriel Liiceanu, a Anei Blandiana, a lui Octavian Paler. Am asistat atunci la evreizarea lui Octavian Paler (Romania Mare ii scria numele Paller) si acum a lui Horia-Roman Patapievici. Este de necrezut ca nu s-a reactionat, in conditiile in care s-au scris cele mai ingrozitoare lucruri despre acesti oameni. Eu colaborez si la Gazeta Wyborcza din Polonia si pot sa va spun ca aceste campanii impotriva lui Liiceanu, Patapievici, Cartarescu, Traian Ungureanu sunt similare cu cele duse de-a lungul anilor impotriva lui Adam Michnik, Jacek Kuron, Bronislaw Geremek.
Cred ca, la capitolul antisemitism, am destule ratiuni sa fiu suficient de sensibil ca sa stiu unde il gasesc si cand il vad. Am in spate 20 de ani de amenintari si campanii in care elementul acesta nu a fost catusi de putin secundar. Sunt socat ca a aparut o carte intreaga intitulata Iluzia anticomunismului, in care niciodata, dupa stiinta mea, nu se mentioneaza faptul ca, in timpul campaniei impotriva Comisiei Prezidentiale, Tismaneanu a devenit Tisminetki, iar un anumit ziar a publicat un articol cu titlul Tismaneanu, comunistii si evreii, deci eu eram pus intr-o categorie generica despre care se spunea ca a adus comunismul in Romania. Logica stalinista sau nazista, pur si simplu, oferita fara reactii publice. Alina Mungiu-Pippidi a observat recent tocmai aceasta dimensiune xenofob-antisemita prezenta, explicit ori implicit, in atacurile impotriva mea, constatand ca aceste abjectii sunt proferate public intr-o tara care a condamnat oficial Holocaustul si in care atacurile antisemite sunt sanctionabile juridic. La fel stau lucrurile cu mizeriile despre trecutul nascocit al tatalui lui Horia-Roman Patapievici: s-au scris enormitati, a fost otravit spatiul public cu cele mai aiuritoare inventii, un om de o mare probitate profesionala, un economist de inalta clasa a ajuns sa fie prezentat postum drept "agent al NKVD-ului si al Gestapoului". Trec peste imbecilitatea acestor asertiuni defaimatoare si notez faptul ca au cam lipsit vocile celor care sa spuna cat se poate de categoric: "Ajunge!". Nu mai vorbesc de ponegrirea constanta a lui Gabriel Liiceanu si a lui Andrei Plesu, de utilizarea celor mai perfide insinuari pentru a-i delegitima etic si intelectual. Invidia se intalneste cu frustrarea, interesele politice meschine se combina cu vanitati hipertrofiate in aceste actiuni atat de similare cu campaniile de odinioara impotriva Europei Libere si in primul rand impotriva Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Ni se desfigureaza trecutul, ni se schimonosesc numele, suntem acuzati fara nicio proba de toate miseliile: cupiditate, fariseism, oportunism, plagiat.
Puterea in Romania nu se afla la Palatul Cotroceni, ci in mainile oligarhiei transpartinice care a organizat suspendarea presedintelui Basescu, reactie incontestabila la asumarea de catre presedintele Traian Basescu a concluziilor Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Nu intamplator, primul lucru facut de d-l Nicolae Vacaroiu, instalat la Palatul Cotroceni, a fost scoaterea de pe website-ul Presedintiei Romaniei a textului Raportului Comisiei Prezidentiale. Noi spunem adevarul puterii pentru ca puterea in Romania nu este in mana acelui presedinte care a fost suspendat, nu este in mana acelui presedinte care incearca sa schimbe lucrurile intr-o directie pe care noi o credem benefica pentru Romania, ci se afla in alte maini. Daca gresim, sa ni se spuna ca gresim. Dar sa nu fim demonizati, sa nu fim denigrati, sa nu ni se puna sub semnul intrebarii buna credinta.
Noi nu ne lamentam, nu ne angajam in autovictimizare, dimpotriva, ne aflam in ofensiva. Credem in valorile liberale si intelegem sa le aparam fara timiditate. O tara care e membra a NATO si a Uniunii Europene, cu o cultura politica democratica, de orientare liberala, in sensul cel mai larg al cuvantului, nu poate fi considerata sanatoasa si viabila daca tolereaza asemenea fenomene, care in mod normal tin de periferie. Nu este normal sa se publice anumite lucruri care sa treaca nesanctionate de opinia publica. Vrem sa vorbim cu opinia publica, dar nu avem aceasta posibilitate. Eu pot sa transmit la Europa Libera sau sa scriu la rubrica mea din Evenimentul zilei, dar stiu ce primesc pe forumuri dupa aceea. Fac parte dintre masochistii care citesc destul de multe dintre aceste replici. Singurul cuvant care imi vine in minte este sickening - oribil, ingretosator. Te imbolnavesti, pentru ca este atata infectie si atata minciuna comandata! Sa nu va inchipuiti ca aceste reactii forumiste sunt totalmente spontane. Nu generalizez, exista si voci normale, dar multe interventii par sa fie "cu misiune".
Eu cred ca avem de-a face, in momentul de fata, cu aliante inavuabile, dar foarte reale, care prelungesc ceea ce unii dintre noi am definit in aprilie-mai 2007 drept o "monstruoasa coalitie". Este o alianta intre forme de radicalism de stanga si radicalism de dreapta, extremism de stanga si extremism de dreapta, chiar daca la nivel strict simbolic deocamdata. Ele se intalnesc in oroarea fata de valorile liberale autentice. In mod normal, oamenii acestia se urasc. Dar faptul ca au acelasi adversar, societatea deschisa si valorile liberale, ii aduce impreuna.
De ce suntem unii dintre noi mai stigmatizati decat altii? Pentru ca am facut pasul inainte. Apelurile intelectualilor, si mai ales apelul dinaintea referendumului, au scos din minti. Cand Sorin Iliesiu a propus un Pact pentru decomunizarea Romaniei, aproape niciun ziar nu l-a preluat. A mai fost apelul lui Horia-Roman Patapievici si al meu pentru schimbarea de nume de strazi, pentru eternizarea memoriei Monicai Lovinescu si a lui Virgil Ierunca. Ideea asta mi-a dat-o un student al meu, de origine din Ucraina. La Odessa, de pilda, s-au schimbat numele de strazi ale fostilor KGB-isti si au fost puse numele fostilor dizidenti ucraineni. Sa innebuneasca cei de la Ministerul de Interne! Am cerut sa se dea numele unei strazi in memoria lui Alexandr Soljenitin. Ni s-a spus: "nu le pasa romanilor de Soljenitin!". Absolut fals! Una dintre cele mai vandute carti ale targului de carte Gaudeamus recent incheiat a fost primul volum din Arhipelagul Gulag de Solejnitin.
Cu cine se poate polemiza? La ce se poate raspunde si la ce nu? Ce inseamna dialog? In primul rand, nu poti polemiza cu lautarii. Exista o diferenta fundamentala intre un violonist de calitate si un scripcar sau un tambalagiu. Prin tambalagiu definesc pe cineva care habar nu are despre ce vorbeste, nu stie care este bibliografia unei probleme, nu a citit un rand despre problema respectiva, dar se pronunta cu un aplomb netarmurit. Cum poti tu, expert intr-un domeniu, sa intri in dialog cu cineva care spune ca esti un idiot si ca tu nu stii nimic despre aceste chestiuni? Horia-Roman Patapievici a definit exemplar acest lucru prin "critica de exterminare".
Intelectualii au facut multe prostii in secolul XX, dar au facut si lucruri fenomenal de frumoase. Intelectual este si Soljenitin, intelectual este si Havel, intelectual este si Adam Michnik. Tot asa cum intelectuali au fost si cei care au capotat la ideologiile totalitare de dreapta si de stanga. Oricum ar sta lucrurile, spre a lua o imagine faimoasa, eu cred ca o comunitate trebuie sa fie profund ingrijorata cand exista riscul ca, fie si metaforic, sa fie varsata macar o picatura de sange intelectual. Cand imaginea intelectualului apare ca un fel de tap ispasitor, ca un fel de naframa rosie care atrage taurul in arena, eu cred ca cetatea trebuie sa mediteze, sa gandeasca foarte clar la ce riscuri apar acolo, care sunt costurile pe lunga durata in aceasta privinta.
Deci, ce putem face? Putem face foarte multe lucruri, dar cel mai important este existenta unui spirit al solidaritatii, dincolo de persoane trecatoare care se intampla sa fie in fruntea tarii, in fruntea unei comisii sau la conducerea unei edituri sau a unui ziar. Ceea ce ramane sunt valorile durabile ale unei culturi democratice. Si atata timp cat tacem, in asemenea momente, contribuim la perpetuarea minciunii, a unei stari fundamental nedrepte si primejdioase. Intelectualii romani au tacut in 1968, au tacut in 1976, cand polonezii au facut Comitetul de Aparare a Muncitorilor, au tacut in 1977, cand a fost greva din Valea Jiului si Miscarea Goma, au tacut in multe momente. Ei bine, acum de ce ar mai tacea? Nadejda Mandelstam spunea odata ca "tacerea la ora totalitarismului este crima impotriva umanitatii". E poate o exagerare: sa vorbesti la ora totalitarismului tine de un curaj suicidar. Au facut-o unii, nu foarte multi. Dar sa nu vorbesti la ora cand ai dreptul sa vorbesti, cand iti urmezi valorile din motive morale, si nu din motive pecuniare, cand incerci sa faci bine cetatii tale, atunci, intr-adevar, eu cred ca ea avea dreptate.

Stigmatizarea

Horia-Roman Patapievici (presedintele Institutului Cultural Roman): Cele spuse de prietenii mei Gabriel Liiceanu si Vladimir Tismaneanu m-au determinat sa-mi schimb discursul. Voiam sa va fac o teorie despre deplasarea si apoi ocuparea centrului. De ce ar fi utila, in lupta politica, ocuparea centrului? De ce campania impotriva presedintelui Basescu a fost o campanie de redefinire si ocupare a centrului, prin confiscarea ori deturnarea valorilor care au fost atat de bine evocate de colegii mei? M-am hotarat insa sa derog de la regula la care au consimtit deja Gabriel si Vladimir, anume, aceea de a nu vorbi despre persoanele noastre, deoarece am impresia ca, in aceasta discutie, invocarea doar a principiilor ascunde fondul. Oricine de la aceasta masa, oricine din presa larga, inclusiv Antena 3, inclusiv Romania Mare, inclusiv infractorii de presa, vor consimti ca acestea sunt si valorile lor: toleranta, patriotism, liberalism. Prin urmare, a constata inca o data ca suntem de acord in privinta principiilor nu ne duce la nimic. Din acest motiv trebuie sa ne tragem spre zona exemplelor concrete, ca sa vedem care este mecanismul prin care a fost monopolizat spatiul public si de catre cine. A spune ca oligarhia transpartinica a facut chestia asta este exact, dar nu este totul. Si nu cred ca am spus totul despre diabolizarea intelectualilor daca spunem ca fruntasii PNL si PSD sunt oamenii acestei oligarhii transpartinice, ca Patriciu este unul dintre initiatorii si beneficiarii ei, iar Tariceanu unul dintre executanti. Problema centrala, pentru mine, ca om care am fost supus unei campanii de desfiintare, de denigrare si de dezumanizare, fiind transformat si in evreu pentru a putea fi lovit mai bine, este faptul ca aproape nimeni nu a reactionat. In lumea anglo-saxona, tratamentul care mi-a fost aplicat de ziarele Curentul, Ziua si de postul de televiziune Antena 3 se numeste, cu un termen tehnic, character assassination. Acolo, un astfel de tratament starneste imediat reactie de dezaprobare. Or, la noi, nimeni dintre oamenii din presa, nimeni din opinia publica nu s-a ridicat in picioare sa spuna: "Avem de-a face cu un asasinat moral". Ba, oameni veseli si lipsiti de probleme, precum Costi Rogozanu, care ocupa o pozitie importanta in presa, fiind redactor-sef adjunct la Cotidianul, a negat ca ar fi vorba despre o campanie. Din acest motiv, mi se pare ca problema de la care trebuie sa pornim nu este invocarea valorilor, ci dezvaluirea concreta a procedeelor de asasinare morala. Trebuie sa pornim de la ceea ce de fapt nu reuseste sa ne adune, in ciuda faptului ca invocam aceleasi principii. Trebuie sa vorbim, deci, despre cazurile particulare.
As vrea sa disting, mai intai, intre critica si asasinare morala. Exista, intr-o societate deschisa, un lucru care este intotdeauna legitim - iar acesta este critica. Am fost criticat de multe ori. Ori de cate ori am putut invata din critici, am raspuns. Nu pe toti, dar pe unii dintre criticii mei ii respect. Dar si unora si altora le-am raspuns, pentru ca critica este buna chiar si atunci cand te raneste. Este, de pilda, situatia criticilor volumului meu Politice, care a aparut in 1996 si carora, in 22, le-am raspuns in mai multe episoade, amanuntite, pe care le-am intitulat ironic si autoironic Criticilor mei. In editia a doua a Politicilor, acestea au devenit o parte integranta a cartii, pentru ca exprimau modul in care aceasta carte a intrat in spatiul public - prin intermediul dialogului. Nu am raspuns in aceste replici celor care, asa cum a mentionat Vladimir Tismaneanu, nu se incadrau in conditiile minimale ale criticii civilizate. Ce distinge critica civilizata de atac? E simplu: critica e intotdeauna bazata pe o obiectie rationala, adica pe formularea unui argument. Orice om cu o inteligenta normala poate sa distinga o critica legitima de ceea ce poate sa devina critica ilegitima, prin asocierea la argument a unui stigmat. Prima distinctie pe care o fac este intre critica bazata pe obiectie rationala si critica in care argumentul critic este combinat in mod pervers cu sugestia unui stigmat. Formularea ori asocierea criticii cu sugestia ca persoana criticata merita si trebuie stigmatizata reprezinta o pervertire grava a criticii. Din legitima, critica devine eliminatorie, caci se sugereaza ca persoana criticata ar trebui cumva izolata, supusa unor precautii morale de igiena publica. Pe scurt, aceasta critica nu este doar ilegitima, ea tinde in mod natural sa devina, prin efect de bulgare de zapada, exterminatorie.
Trec acum la cazurile concrete. Bunaoara, acuzatia de tip "intelectualii lui Basescu". Adrian Severin, de pilda, a construit un argument impotriva a ceea ce presa a acceptat ca trebuie numit "intelectualii lui Basescu". Acest argument sustine ca acesti intelectuali, sprijinindu-l pe presedinte, intaresc cu buna stiinta intentiile autoritare ale actiunilor presedintelui; in acest fel, ei deroga de la proclamatele principii liberale. Acest argument este rational. El este o critica legitima si lui i se poate raspunde. Dar acest argument, care poate fi respins cu alte argumente, a fost asociat cu afirmatia ca Traian Ungureanu reprezinta principalul sef al unei presupuse scoli neo-legionare, afirmatie care constituie un stigmat si care nu poate fi infirmata. Fireste, afirmatia de stigmat nu poate fi demonstrata. Dar nu poate fi nici infirmata, si de aceea este un stigmat. Cum poate Traian Ungureanu sa demonstreze ca nu este neo-legionar? Sau, cum ar spune un expert in construirea de expresii derogatorii, Ciprian Siulea, ca nu este un "neo-interbelic" (ceea ce, mai timid, e cam acelasi lucru)? Cum se pot dezvinovati "intelectualii lui Basescu" ca nu sprijina de fapt dictatura pe care Traian Basescu ar intentiona sa o instaureze, ca de fapt nu sunt pseudo-liberali, ca de fapt nu sunt in favoarea dictaturii si ca, in fond, nu l-ar fi sprijinit, daca ar fi trait atunci, pe Carol al II-lea? Stigmatul face ca povara demonstratiei sa cada pe acuzat, nu pe acuzator. Cu stigmatul, argumentul e transformat, din critica, in invinovatire. Or, punerea sub acuzare nu este argument. Cum sa te aperi de acuzatia ca esti legionar, cand nu esti deloc asa ceva? Cum poti raspunde la aceasta sofistica vicioasa? Fireste, admitand ca acuzatorul nu este de buna-credinta. Caci, daca nu as presupune ca este de rea-credinta, ar trebui sa admit ca Adrian Severin este cretin. Dar el nu este deloc cretin. Prin urmare el stie ce face, deci este de rea-credinta. Cum poti raspunde relei credinte? Cum poti separa argumentul rational de miezul relei credinte? Nu poti. Cu atat mai mult, cu cat argumentul rational in mod sofistic a fost construit ca rational, tocmai pentru a face plauzibil stigmatul. Acesta este mecanismul monstruos prin care un numar de intelectuali au putut sa fie denuntati ca dusmani ai democratiei afirmand despre ei un singur lucru, ca sunt "intelectualii lui Basescu". Prin acest stigmat, e "demonstrat" si ca Traian Basescu e dictator, si ca aceia care nu il injura ii sustin "dictatura". Doua falsuri dintr-un singur foc. De fapt, trei, caci si acest mecanism e prezent, in stigmatul general numit "intelectualii lui Basescu": oricine nu il injura pe presedinte ori considera ca injurierea lui constanta e anormala e un "intelectual al lui Basescu", deci, un adept al tiraniei. La atribuirea stigmatului contribuie acum si umorile personale. Oameni altminteri rationali, cand vine vorba de presedinte, se lasa in voia urii si il detesta cu satisfactie, separandu-se astfel de "intelectualii lui Basescu". Ei, "intelectualii lui Basescu", sunt semnalati ca fiind umorali, nu cei care, invocand umoralitatea, il detesta pur si simplu!
Or, daca ne gandim cum a inceput totul, ne dam seama de enormitatea inversiunii: masuri autoritare au sustinut nu cei care l-au aparat pe presedinte si au fost impotriva suspendarii, ci exact aceia care au aprobat aceasta masura, care era si arbitrara, si autoritara. Cei care au fost in favoarea autoritarismului parlamentului folosesc acum impotriva aparatorilor echilibrului puterilor in stat acuzatia ca ar fi in favoarea autoritarismului! Pentru a mentine aceasta inversiune, cei care "doar" il detesta pe presedinte se aliaza tacit cu cei care, fiind de rea-credinta, folosesc impotriva adversarilor stigmatul, si astfel, pentru ca impreuna il detesta pe Traian Basescu, nici cei de buna-credinta nu reactioneaza public la stigmatizarea "intelectualilor lui Basescu".

Lipsa de reactie fata de rau este solidaritate cu raul

Atat, deocamdata, despre chestiunea "intelectualilor lui Basescu". Revin la constatarea cu care am inceput: complicitatea prin care cei care tac intaresc aceste atacuri si confirma aceste procedee. Am sa dau un exemplu personal. In 1996 Politicile au fost atacate de un segment pe care l-am dispretuit dintotdeauna, e vorba de nationalisti. Cand spun "nationalisti", nu ma refer la oamenii care isi iubesc tara, la patrioti, ci la "nationalisti", cei care isi iubesc tara monomaniacal si cu excluderea ori diminuarea altora. Ei bine, nationalistii au fost cei care m-au atacat in 1996, in toata splendoarea imbecilitatii lor, facand gesturi publice remarcabile. Un numar de universitari de la Cluj au cerut Ministerului de Justitie, printr-o scrisoare publica, sa mi se retraga cetatenia romana. Cand vezi gesturi atat de absurde, nu te ingrijorezi. Iti spui: "traim intr-o lume admirabila, in care personaje nefrecventabile adopta comportamente ticnite". Primul stigmat care mi s-a aplicat a fost cel de ne-roman, de anti-roman.
In 1998-1999, stigmatul a fost largit cu o nota suplimentara. Publicasem in 22, uneori ca editoriale, diferite texte critice: unul era la adresa comportamentului politic al minoritatii maghiare din Romania, fata de chestiuni care tin de binele comun (articolul se numea Minoritatile imperiale), un altul critica, cred ca pentru prima oara in context romanesc, ideologia corectitudinii politice (in articolul Comunismul american), o ideologie laudata de catre profitorii ei, dar criticata cu duritate de cei care vad in ea, ca mine, o deriva grava de la miezul tare al valorilor liberale europene. Aceste critici au atras imediat atentia corectilor politic. Sub anonimat, m-am trezit denuntat la foruri internationale ca sunt antisemit, antimaghiar, antiminoritar, antifeminist, suprematist alb. Va marturisesc ca, atunci cand am vazut expresia "suprematist alb", nu am stiut la ce se refera. Am aflat din dictionar ca suprematistul alb este nazistul american, ceva socant, in ultimul hal, pentru mine. Evident, aceasta nu este o critica, este un denunt, prin stigmatizare. Denuntatorii mei au atacat la varf, in institutiile de invatamant superior unde depusesem aplicatii, la conducerea Fundatiei Soros, unde functionam ca membru in board-ul national, pe atunci. Reactia lui George Soros a fost imediata: "scapati de legionarul asta! Cum s-a infiltrat in board?". Violenta ei exprima toata eficacitatea stigmatizarii si absurdul in care este aruncat cel denuntat prin stigmatizare. Cum sa demonstrez eu ca de fapt nu sunt antimaghiar? Cum sa demonstrez ca nu sunt antisemit sau suprematist alb, altfel decat prin textele si faptele mele, care, tocmai, fusesera rastalmacite ori ignorate? La stigmatizare nu poti raspunde contraargumentand, ci marturisind si apeland la buna-credinta a opiniei publice. Depinzi, pentru a te disculpa, de buna-credinta a celorlalti.
Trec acum la al treilea atac impotriva mea, cel din 2002, care este legat de revista Observator cultural, cand cartea mea Omul recent a fost luata ca exemplu de carte care "ridica probleme" pentru evolutia democratica a Romaniei. Critica s-a impletit indiscernabil cu stigmatul. Cartea a fost invinovatita ca ar reprezenta "revenirea pe o alta spirala istorica" - am citat din Ion Bogdan Lefter - a ideilor legionare interbelice. A fost o campanie, nu o dezbatere. Singurul lucru dezbatut era cat de periculos sunt pentru democratia romaneasca. Unii dintre cei care au participat la campania impotriva mea s-au straduit sa construiasca argumente rationale (de pilda Adrian Miroiu, un om pe care il stimez pentru studiul sau dedicat argumentului ontologic, a construit un argument contra felului in care am folosit un citat din Estetica transcendentala - Kant, Critica ratiunii pure), dar chiar si acestia si-au asociat obiectiile cu ideea ca ideile mele sunt periculoase, deoarece nu as fi suficient de democrat. De pilda, Gabriel Andreescu nu a ezitat sa puna un text de-al meu intre ghilimele, dar schimband tacit anumite cuvinte, pentru a demonstra astfel potentialul antisemit al textelor mele! Suntem, prin aceste procedee, intr-o zona in care reaua credinta se aliaza cu ceva pe care ma abtin sa-l calific: critica neonesta e folosita ca pretext si mijloc al stigmatizarii. Ca sa duc adevarul pana la capat, trebuie sa mai adaug ca tot atunci m-am despartit de revista 22, o revista prietena si fraterna in toate sensurile: motivul este ca, sub pretextul realizarii unei Reviste a presei, 22 a reprodus in extenso toate acuzatiile stigmatizante. Am fost socat sa vad ca nici macar prietenii mei nu reactionau la campania de desfiintare ca cetatean decent la care fusesem supus! Reamintesc acest lucru, pentru ca oricine trece prin campanii de denigrare singur ramane ranit cu o rana care se inchide greu. Lipsa de solidaritate in buna-credinta doare cel mai mult. Daca are vreun sens notiunea de principiu sau notiunea de bine comun, este pentru ca in ele se reflecta un fapt fundamental, al solidaritatii. Daca cineva ma loveste si semenul meu nu sare in apararea mea, atunci ceva se strica profund in increderea mea in binele comun si in principiile care sunt revendicate, in mod pasiv ori ipocrit de toti, inclusiv de cel care asista indolent la lovirea mea.
Al patrulea episod de stigmatizare m-a pus langa prietenii alaturi de care stau acum la masa, Gabriel Liiceanu si Vladimir Tismaneanu, si se refera la campania care a inceput odata cu condamnarea oficiala a comunismului, in 18 decembrie 2006, de catre presedintele Traian Basescu, in Parlamentul Romaniei. Inceputul este circul ignobil facut atunci de PRM, cu asentimentul, daca nu aprobarea, intregului parlament. Si in acest asentiment regasim lipsa de reactie, care insoteste intotdeauna campania de denigrare si, de fapt, e singura care o face eficienta. Cine a consimtit, atunci? Toti cei care au tolerat circul facut de PRM, cei care au refuzat sa ii sanctioneze, macar retrospectiv, pe huliganii care au facut de ras gestul solemn al statului roman. Dar si cei care au falsificat adevarul, precum Victor Ponta, care a declarat ca la acea sedinta linistea a fost tulburata de doi scandalagii, Corneliu Vadim Tudor si cu mine! Si presa, care a nu a dat nici o importanta invadarii parlamentului de catre sprijinitorii PRM, si toti cei care au ras de amenintarile presedintelui PRM si ale locotenentei lui de atunci, Daniela Buruiana, ca ii arunca peste balcon pe Gabriel Liiceanu, pe Andrei Plesu, pe Ion Diaconescu, pe Mircea Mihaies si pe mine. Amenintarea cu agresiunea nu e niciodata de ras. Cum nu e deloc nici indiferent, nici ridicol faptul ca anume vicepresedintele Senatului Romaniei, adica Vadim Tudor, are un limbaj insuportabil si gireaza doua reviste extremiste si imunde, in care antisemitismul infloreste, iar instigarea la ura si violenta e la ea acasa. Sa ne miram ca Romania e considerata o tara in care exista antisemitism oficial? Exista, deoarece, desi multi dintre noi nu avem sentimentul ca exista antisemitism la nivelul opiniei publice, oficial el exista, si asta pentru ca ii permitem vicepresedintelui Senatului sa faca remarce antisemite. Este aceeasi lipsa de solidaritate in fata raului ca atunci cand nici PSD, nici PNL, nici PD, nici UDMR nu au reactionat la huliganismul celor din PRM. Unii taceau, altii aprobau, altii chicoteau. Nici macar cei indignati nu au facut nimic, desi, fiind parlamentari, aveau puterea sa o faca. Or, lipsa de reactie fata de rau este solidaritate cu raul. Lipsa de reactie fata de huliganismul PRM de atunci s-a transformat, dupa tentativa de suspendare a presedintelui, intr-o ridiculizare si diabolizare continua a "intelectualilor lui Basescu". Acest comportament s-a generalizat in atitudinea fata de campaniile duse impotriva lor de importante canale media. S-a spus: "Intelectualii! Elitistii! Da, bine le face Ziua ca ii improasca cu noroi! Da, bine le face Antena 3 ca ii demasca! Doar il sprijina pe Basescu! Au intrat in cocina, sa fie manjiti! Si-au facut-o cu mana lor; au meritat-o!". Prin simplul fapt ca oamenii care constituiau obiectul acestor campanii de denigrare erau denumiti de aproape toti jurnalistii influenti "intelectualii lui Basescu", solidaritatea cu campaniile era deja facuta: era ca si cand justificarea asasinarii morale ar fi fost tacit acceptata si asumata.
Apoi a urmat instalarea comoda si satisfacuta in critica de exterminare a Raportului Tismaneanu, prezentata, ipocrit, drept critica dezinteresata pur si simplu. Imediat i s-a reprosat lui Tismaneanu ca nu raspunde la critici! Dar cum sa raspunzi unui argument atunci cand acesta e construit pentru a ascunde o sudalma? Poti face abstractie de sudalma? Poti sa te prefaci ca nu intelegi ca nu argumentul e important, ci sudalma, atunci cand un cunoscut si respectat politolog, Michael Shafir, iti spune, de sus, ca daca Raportul Tismaneanu ar fi fost scris de unul din studentii sai la facultate ar fi fost notat cu sapte?! Sau Ciprian Siulea care, intr-un limbaj care aliaza starpirea a orice ii iese in cale cu tonul impertinent-derogatoriu, ii retragea lui Vladimir Tismaneanu competenta morala de a se pronunta si facea din contestarea stilisticii textelor sale o dovada de nestiintificitate. Or, aceasta stilistica constituie, tocmai, expresia unui patos moral, acel patos moral in care un Jeffrey Isaac vedea o inspiratie morala a politologiei occidentale, cerandu-le politologilor sa se inspire din acest ethos. In America, ethosul textelor lui Tismaneanu este apreciat; la noi, este argument ca Tismaneanu nu are calificari stiintifice, dupa ce, prin origine si parinti, nu le are pe cele morale. Cum sa raspunzi argumentului ca nu ai dreptul sa condamni comunismul pentru ca esti cine esti? Cum de atata lume nu este indignata de acest mod de a pune problema? De ce se intampla acest lucru? De ce s-a declansat impotriva lui Tismaneanu aceasta campanie? Pagina lui de pe Wikipedia a fost vandalizata si asa a ramas. Vizitatorii acestei pagini sunt OK cu informatiile tendentioase de acolo. V-ati scandalizat, pe buna dreptate, de vandalizarea cimitirului evreiesc, dar, va rog, scandalizati-va public si de vandalizarea paginilor din Wikipedia ale lui Vladimir Tismaneanu. Si pagina mea a fost vandalizata, si a ramas vandalizata, pentru ca nimeni nu poate modifica minciunile spuse acolo despre mine, luate din sursele de defaimare deja cunoscute: Curentul, Victor Roncea (daca nu cumva e una singura). De ce permit cei care asigura franciza Wikipedia in Romania aceasta grava dezinformare a publicului, prin mentinerea cu forta a unei pagini vandalizate? Absenta acestei indignari este contributia cea mai insemnata la aerul moral irespirabil din tara noastra.
Mici alunecari se petrec mereu, avand probabil la baza antipatii personale. Pot sa le inteleg - dar de ce trebuie ele transformate in campanii? Lucrul acesta s-a vazut in modul in care Observatorul cultural a tratat desfiintarea revistei Cultura, editata pana atunci de ICR. Ovidiu Simonca mi-a luat un interviu, iar in revista interviul meu a fost asezonat cu douasprezece interventii furibunde ale angajatilor celor de la Cultura, care, fireste, numai fericiti nu puteau fi de desfiintarea revistei lor. Eu, personal, nu trec peste astfel de procedee incorecte. De atunci, relatiile mele personale cu d-l Simonca au incetat. O spun, pentru ca este de fata. Si fac acest lucru in mod public nu pentru a ma razbuna, ci pentru a sugera ca exista limite peste care nu se poate trece. Prin adoptarea anumitor procedee, oamenii devin nefrecventabili. Nu este suficient sa invocam principiile, trebuie sa ne referim la realitati, iar realitatile sunt reprezentate de oameni. Lasitatile sunt ale oamenilor. Nedreptatile sunt ale oamenilor, nu ale principiilor. Ca sa corectam raul, ni se cere un efort de sinceritate si un anumit curaj moral. Ma simt jenat ca ma refer atat de deschis la persoane, dar simt ca am datoria morala sa o fac, pentru a clarifica atmosfera morala in care traim. Acelasi lucru va invit si pe dumneavoastra sa faceti, in privinta campaniilor care i-au privit in ultima vreme pe "intelectuali". Sa trecem, deci, de unanimitatea sterila in jurul principiilor spre a intelege cum este cu putinta ca Antena 3 sa desfasoare campanii impotriva unor institutii si persoane, care au durat aproape trei luni de zile, iar institutiile abilitate, CNA, sa nu reactioneze prin denuntarea campaniei. Nici presa nu a luat act de campanie. Cum este posibil ca terfelirea memoriei tatalui meu in ziare si bloguri sa nu starneasca nici o reactie de indignare? A starnit, pe unele bloguri, aprobare! Dar indignare nu. M-am trezit, de pe azi pe maine, ca, din fiul unui om care a avut drept cea mai inalta pozitie in stat pe aceea de director-adjunct, am ajuns "fiul nomenclaturistului Patapievici", cunoscut comisar sovietic, evreu, venit cu tancurile sovietice in tara, care juca fotbal cu portocale in cartierul Primaverii cu Vladimir Tismaneanu. Pur si simplu! Cum de nu s-a gasit nimeni sa spuna ca toate acestea sunt niste scarbosenii dezgustatoare? Acum, tinta am fost noi, maine, dupa interes, oricare dintre dumneavoastra. Or, pentru singuratatea strigatoare la cer a celui care este improscat, denigrat si desfiintat in firea lui morala cea mai intima, responsabilitatea o impartasim cu totii, sa stiti acest lucru. Ne facem tara pe care o meritam, dupa chipul si asemanarea noastra.
Ovidiu Simonca (Observator cultural): Domnule Patapievici, regret modul in care s-a facut acel grupaj in 2005, cand ati fost numit presedinte la Institutului Cultural Roman. Intr-adevar, au fost excesive opiniile unor reprezentanti de la revista Cultura despre desfiintarea acelei publicatii, iar interviul trebuia sa fie paginat cumva alaturi de acele opinii, si nu la distanta, in alte pagini. Ati spus ca de atunci relatiile noastre personale au incetat. Domnule Patapievici, nici nu-mi propun ca sa avem neaparat relatii personale, imi propun doar sa avem relatii institutionale normale.
Cand premierul Tariceanu a decis reducerea bugetului Institutului Cultural Roman cu 40% m-am exprimat public, atat in Observatorul cultural, cat si la Radio Romania Cultural. Am publicat si scrisoarea domnului Bogdan Ghiu despre aceasta reducere a fondurilor si am luat mai multe reactii impotriva acestei masuri - o prostie si o razbunare, dupa opinia mea si a revistei.
Cred ca nici Institutul Cultural Roman, nici domnul Horia-Roman Patapievici n-au fost atat de loviti pe cat vi se pare. Atacurile acestea vin totusi dintr-o zona marginala a societatii romanesti si exista aceasta solidaritate, pe care dumneavoastra o cautati si n-o gasiti. Mie mi se pare ca ceea ce ati facut la Institutul Cultural Roman a fost apreciat. Va reamintesc de conferinta de presa pe care ati tinut-o la libraria Carturesti, in august, dupa expozitia de la New York: acolo s-au produs niste reactii de sustinere, multe, consistente, interesante, puternice, asa ca nu stiu daca putem vorbi de absenta solidaritatii.

Pamfletul nu justifica denigrarea si insultarea unor oameni

Alex. Stefanescu (Romania literara): Nationalismul lui Eminescu nu trebuie tratat la rece ca o doctrina politica, ci este o forma de lirism. Daca il judecam pe Eminescu cu aceasta rigoare, ar trebui sa-l acuzam si de exclusivismul pe care-l manifesta in dragoste, iar cei care practica aceasta corectitudine politica ar putea sa-l acuze de hartuire sexuala pentru ca se plimba mereu pe langa geamul iubitei si o privea insistent; ar fi putut sa primeasca interdictia de a se apropia la mai putin de 5 km, de exemplu, de Veronica Micle…
In ceea ce ma priveste, consider ca denigrarea prin intermediul presei, fie ca este facuta intr-un mod deliberat, fie ca este facuta cu naivitate de ziaristii imaturi care se joaca cu cuvintele, constituie un foarte grav act de instigare. Ziaristul care asterne cuvintele insultatoare pe hartie trebuie sa aiba sentimentul ca se afla, de fapt, in fata unei multimi - este ca si cum s-ar afla la un miting. Mi-aduc aminte ca am participat o singura data in viata la un miting organizat de PNTCD, cand am vorbit in fata a 40.000 de oameni. Am remarcat un operator de la televiziunea nationala care, in mod selectiv, filma niste cersetori. Atunci, absolut cu inocenta, am spus la microfon: "Stimati participanti, uitati-va cum chiar in acest moment se falsifica realitatea. Niste operatori TV filmeaza selectiv cersetorii si diseara o sa vedem la buletinul de stiri ca la mitingul PNTCD au venit niste copii ai strazii si niste oameni care n-au importanta". Ei bine, pentru ca am spus asta, s-a creat o indignare, care mi-a scapat de sub control, si care era sa duca la linsarea acelui operator. In urma acestei experiente m-am speriat foarte tare, pentru ca mi-am dat seama ca un cuvant spus pentru mii de oameni poate capata o forta malefica si scapa de sub control. Este o imensa responsabilitate sa te adresezi unui public atat de numeros. Cand scrii trebuie sa ai imaginatia necesara, sensibilitatea si sentimentul raspunderii ca sa-ti imaginezi mitingul din fata ta.
Am fost si victima unor asemenea instigari. De exemplu, in primii ani de dupa revolutie, Vadim Tudor a publicat in Romania Mare, pe prima pagina, o lista a rusinii cu oameni care, daca ar fi impuscati, Romania ar duce-o mult mai bine. Pe lista aia eram si eu. Care a fost efectul neasteptat? Parintii mei din Suceava, oameni batrani, care iesisera la plimbare si care fusesera respectati o viata intreaga, au fost huiduiti si scuipati pe strada. Sau, mai tarziu, o gratioasa domnisoara de la Adevarul care scria cronica de teatru, iar eu tocmai aveam un serial de teatru TV la televiziunea publica, a publicat pe prima pagina un foarte scurt articol in care zicea asa: "Stimati iubitori ai fotbalului - tocmai era programat un meci de fotbal in seara respectiva -, iata din cauza cui se amana cu o jumatate de ora transmiterea meciului de fotbal din aceasta seara: din cauza lui Alex. Stefanescu, care si-a programat serialul de teatru exact la ora cand ar fi trebuit sa inceapa meciul de fotbal". Lasand la o parte faptul ca n-aveam nicio posibilitate ca sa programez ora de difuzare, am fost recunoscut intr-un troleibuz si suporterii de fotbal au sarit sa ma bata. Am scapat cu greu, coborand la prima statie, dupa ce am primit multi pumni - din partea acestei domnisoare, de fapt. Asadar, cuvintele multiplicate sunt actiune si pot fi foarte periculoase. Eu, in orice caz, nu mai vorbesc niciodata la mitinguri si, cand scriu, scriu cu un sentiment al raspunderii mult accentuat fata de vremea cand eram tanar. Nu trebuie niciodata sa devenim, din autori, instigatori.
O alta problema este justificarea la care recurg multi publicisti, aceea ca ce scriu este pamflet si ca pamfletul are alte legi. Ma mira foarte tare sa vad ca tot felul de semidocti au devenit teoreticieni ai literaturii: ei stiu ce este pamfletul! Pamfletul nu justifica denigrarea si insultarea unor oameni. Pamfletul isi permite libertati, isi permite sa fie licentios doar intr-un regim de gratuitate. Nu poti sa numesti pe cineva si sa-l insulti, iar apoi sa zici ca asta este pamflet. Asta-i o prostie fara margini, iar cine crede inseamna ca nu stie absolut nimic despre literatura. Atunci putem merge si mai departe: ii dam doua palme adversarului, ii dam si cu un topor in cap si ii zicem ca a fost pamflet. Cuvantul loveste la fel ca o arma alba. Niciun teoretician literar nu defineste pamfletul ca pe o libertate de a insulta.
Si eu cred foarte mult in reactia comunitatii. Nu se poate sa ramanem indiferenti atunci cand cineva este linsat. Eu am reactionat. De exemplu, cand a fost atacat Patapievici in Observator cultural, am scris un amplu articol cu titlul Placerea de a zgaria Mercedesuri, despre aceasta placere foarte larg raspandita de a manji ceea ce este frumos, de a cobori in noroi ceea ce este elevat. Am luat atitudine ori de cate ori am putut, dar glasul meu nu s-a facut auzit pentru ca suntem prea putini cei care reactionam. Corect ar fi sa avem macar moralitatea simpla a unei comunitati taranesti, unde un om care a furat sau a facut o fapta josnica nu mai este frecventat de cei din jur. Mie nu-mi vine sa cred ca prieteni de idei de-ai mei continua sa aiba relatii bune si surazatoare cu oameni care denigreaza.
Nu m-am suparat absolut deloc cand in Observator cultural s-a scris ca sunt lipsit de orice valoare. Este posibil sa fie asa cum zic cei de acolo. In schimb, pe vremea lui Ion Bogdan Lefter, Observator cultural a publicat, cu aerul ca doar reproduce texte huliganice de Mircea Micu, afirmatii de genul: "pastrez oricand o sticla de sampanie pentru vremea cand voi afla ca Alex. Stefanescu a fost lovit de un tramvai". Cum poti sa multiplici inca o data o chestie pe care nicio lege din lume, morala sau juridica, nu o poate accepta? Aceasta lipsa de solidaritate mi se pare chiar mai grava decat agresivitatea in sine. Indiferent de ce credem unii despre altii din punct de vedere al valorii noastre ca autori, trebuie sa fim solidari in fata actelor huliganice.

Coerenta linsajului

Gabriel Liiceanu: D-l Stefanescu a pomenit cuvantul "linsaj" si a vorbit despre raspunderea fata de cuvinte. Societatea noastra a evoluat din 90 pana astazi pe o linie care are coerenta linsajului. In 1990, am traversat, in fata Casei Presei, o multime care scanda: "Moarte lui Liiceanu!", "Moarte lui Paler!", "Moarte lui Bacanu!". Strigatul ar fi urmat sa se transforme in act in urmatoarele 15-20 de minute, pentru ca atunci biroul meu a fost vizitat de o echipa de 5-6 huidume inarmate cu bate. Faptul ca nu m-au gasit mi-a salvat viata. Vreau sa spun cu asta ca, de la cuvantul rostit sau scris si pana la linsaj e, uneori, doar un pas de facut. De la cuvintele dvs. otravite si incitatoare, de la un articol de tipul lui Caius Dobrescu, Fascismul domnului Liiceanu? din Observator cultural, de la "organizarea intelectuala a urii", de la stigmatul de care a vorbit d-l Patapievici si pana la crima infaptuita nu e decat un pas. Tot ceea ce se intampla, de ani de zile, cu parte dintre intelectuali in presa noastra reprezinta crearea unui depozit de premise pentru crime viitoare. Am trait intr-o societate in care se fabricau dosare ce deveneau depozite pentru condamnari viitoare. Cand, recent, mi-am citit dosarul de la Securitate, am vazut cum totul, acolo, era pregatit - la simpla schimbarea a liniei Partidului - pentru un proces politic care s-ar fi soldat cu ani de puscarie. Asa incat, cand va jucati cu cuvintele, cand organizati campanii de denigrare si linsaje publice construite din cuvinte, ar trebui sa stiti ca pregatiti rezervele pentru o crima potentiala. Horia-Roman Patapievici a vorbit despre o rana. Intr-adevar, este teribil sa te afli in tara ta si sa te simti vanat. Pentru o rana de acest fel nu exista niciodata compensatii. Exista, dupa o vreme, in cel mai bun caz, tacerea si, apoi, uitarea. Iar pe fondul lor, un nou reviriment al urilor organizate cu mijloace intelectuale, sistematic, din nou prin mass-media. Ce s-a petrecut recent la Antena 3 este un scandal national. Acolo se organizeaza seara de seara linsaje publice. Cel mai scandalos mi s-a parut cel legat de Patapievici, de ICR si de filiala lui newyorkeza. Erau acolo comandouri de executie in platou, pe burtiera scriau lucruri denigrante de care invitatul habar nu avea etc. si astea toate sub privirea placida a CNA-ului.
Vladimir Tismaneanu: Am citit un editorial in Observator cultural, in care se scria ca Vladimir Tismaneanu are obligatia ("trebuie") sa raspunda unui volum aparut la Chisinau si care se vrea o antologie de "lecturi critice" ale Raportului Final privind dictatura comunista din Romania. De-a lungul ultimilor doi ani am tot dat interviuri, am participat la numeroase discutii despre Raport. Singura preconditie pe care am pus-o a fost civilitatea, buna-credinta, respectul mutual. In acest caz, n-am nicio obligatie, d-le Simonca. Nu voi raspunde pentru ca d-l Dan Ungureanu spune acolo: "nu mi-a placut Comisia Prezidentiala de la inceput, pentru ca intre membrii ei erau doi copii de nomenclaturisti". Eu ce sa fac? Sa-mi public fisa de cadre a tatalui meu si Horia-Roman Patapievici sa faca la fel si, neavand-o, sa se adreseze ziarului Curentul, care probabil o are, si, platind copyright ziarului, s-o publicam si noi, sa-l convingem pe d-l Ungureanu ca meritam sa fim luati in consideratie? Cred ca o dezbatere serioasa, fie ca este vorba despre trecutul comunist, fie ca este vorba despre valorile liberale, despre economia de piata, despre asa-zisa criza a capitalismului mondial si asa-zisa renastere a solutiilor socialiste, se poate face cu referinta la carti, la bibliografii.
Institutul Revolutiei Romane, nementionat in carte, a facut o intreaga dezbatere, pe care nu stiu ca Observatorul cultural sa o fi analizat critic vreodata. Un numar intreg din Caietele Revolutiei Romane, prefatat de d-l Iliescu, care s-a referit la Raportul Comisiei Prezidentiale ca la o "falsificare grosolana publicata de Editura Humanitas", "produsa de un grup de scribalai" - "scribalaul" Pippidi, "scribalaul" Zub si mai ales "scribaloaica" Monica Lovinescu. D-l Iliescu nu este un marginal... Congresul PSD, partid care nu este marginal catusi de putin, a condamnat Raportul cu 8 zile inaintea discursului din decembrie. Cativa membri proeminenti ai PSD mi-au spus: "n-am deschis mapa, am votat". Congresul PSD a votat condamnarea apriorica a Raportului la schimb cu pozitia de presedinte de onoare al PSD a d-lui Ion Iliescu (lucru recunoscut chiar de d-l Florin Abraham, directorul stiintific al Institutului "Sincai" al PSD, in amintitul volum cu ciudatul titlu Iluzia anticomunismului).
Ovidiu Simonca: Nu-mi amintesc sa fi scris in textul pe care l-am semnat in Observator cultural ca aveti obligatia sau ca trebuie sa raspundeti volumului Iluzia anticomunismului. Am spus ca e normal ca acest Raport sa fie dezbatut si dvs. sa participati de cate ori aveti prilejul sa o faceti. Acesta era sensul discutiei, nu va impuneam nimic, ci spuneam ca e bine sa fie dezbatut acest Raport Final al Comisiei Prezidentiale. Sunt lucruri bune si lucruri rele, dar daca macar cateva lucruri starnesc dezbateri in Iluzia anticomunismului, noi am considerat ca acel volum trebuie anuntat cititorului roman. Asta nu inseamna ca e Biblia anti-Raport sau ca e o carte de necontestat. Am supus-o dezbaterii, oamenii o citesc si, precizam acolo, oricand se pot formula obiectii in fata acelui volum.

Discursul a luat-o razna in presa

Mircea Toma (Agentia de Monitorizare a Presei): Am urmarit cu atentie lamentatiile vorbitorilor, sunt stari de spirit cu care ne-am obisnuit din 90. Problema e cat de departe putem merge cu obisnuirea. In societatea noastra, esteticul nu mai e subiect. Ne porcaim, folosim cuvinte de mahala, discursul a luat-o razna in presa. Vorbesc despre o situatie pe care o vad cu colegii de la Agentia de Monitorizare a Presei in primul rand la televiziuni, care au deraiat in directia senzationalismului, dincolo de razboaiele si manipularile care ne enerveaza. E vorba despre discursul general, care a derapat catre lucruri care se adreseaza mai mult spatiului limbic decat cortexului. In situatia asta, te intrebi care sunt parghiile pe care mai poti apasa ca sa aduci putina decenta, nu mai vorbesc de responsabilizare. Presiunea vine dinspre public; explicatia data de editorii de stiri de televiziune pentru a justifica fuga dupa spectacol a fost simpla: "OTV a intrat cu camera de luat vederi in sicriul tanarului care s-a aruncat de la etaj. Noi am vazut chestia asta, am zis ca n-o facem. Ne-am uitat la CNA daca a avut reactie si apoi la audiente. CNA n-a avut reactie. Audientele au crescut. Asta inseamna ca au plecat bani de la Antena la OTV, de exemplu. Si atunci am intrat si noi". E o spirala descendenta a stilului, a calitatii discursului, in care, sigur, sunt prinse si personaje reale care n-ar avea ce cauta acolo. Chiar persoanele relativ "sacre" - imi cer scuze ca folosesc acest cuvant - sunt tratate ca orice relatie de galerie de fotbal.
Poti impune reguli speciale? Am incercat in ultimii 10 ani sa construim mecanisme pentru autoreglementare in presa. Cand il aud pe Horia-Roman Patapievici spunand "cum poti sa permiti?", intreb: "cum poti sa interzici?". Nu cred ca simpatizati cu interdictia. Si atunci, unde e cenzura pe care pot sa o utilizez ca sa restrang putin derapajul acesta? In experientele noastre, lipsite de mare succes, am pus in fata ziaristilor o oglinda: "uite cam ce se intampla in discursul tau". Si ei dau din umeri si-mi arata terte cauze pentru ceea ce se intampla. Arata ca patronul vrea bani cu orice pret, arata ca patronul are inamici si ca el nu are nicio structura care sa-l consolideze in fata patronului. Deci raportul de forte este extrem de dezechilibrat si mercenarizat. Nu m-as supara atat de tare pe ziarist. Sunt foarte putini cei care-si asuma curajul de a iesi public ca sa acuze ca au fost obligati sa actioneze impotriva propriilor constiinte. A fost un mare succes al nostru - un grup de ONG-uri - faptul ca am reusit sa introducem in Contractul colectiv de munca pe ramura clauza de constiinta, care-i permite ziaristului sa refuze sa faca ceva ce e impotriva convingerilor lui profesionale. Dar eficienta acestor mecanisme este destul de mica. In contextul in care in lume se intampla un derapaj constant catre senzationalism, cred ca cenzura legitima este la cel care are in mana telecomanda si, daca policele acelui cetatean va fi mai critic, asta va putea modifica discursul public. De aceea il felicit pe d-l Gabriel Liiceanu pentru ca a sustinut un program de plantare a unei discipline noi in scoala, Competenta in mass-media, care incearca sa transforme consumatorul de emotii intr-o persoana care stie ce inseamna bun-simt, pentru ca a decriptat mesajele si mecanismele la care asista pasiv acum. D-l Liiceanu a editat la Humanitas cateva editii ale manualului acestuia, care se preda acum in scoala, dar asta va avea efect peste 20 de ani.
Fenomenul de solidarizare cred ca a existat. Chiar critica facuta dintr-o pozitie de decenta e o forma de desolidarizare fata de discursul grobian. In privinta lui Vadim, cred ca suntem antrenati toti. El s-a transformat intr-o caricatura. Utilizarea acestui discurs il transforma si pe emitator in timp intr-o fantosa. Mai sperie Funar pe cineva astazi? Te umfla rasul la cele mai mari traznai, cat de tari ar fi cuvintele, iar la Vadim e la fel. Cand am fost pe "lista rusinii", colegii mei s-au suparat pe mine ca nu sunt si ei colo. Era foarte frumos sa fii alaturi de asemenea nume.
Ce este legal? Discursul public este acum legal definit, exista legi care interzic instigarea la ura interetnica. Aceste parghii trebuie folosite. Exista o institutie, Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, care poate sa intervina atunci cand se pune problema. Eu am convingerea ca aceasta institutie, daca e solicitata cu temei, ar raspunde. CNA trebuie sa reactioneze. M-a revoltat faptul ca Antenele i-au refuzat dreptul la replica d-lui Patapievici, ceea ce este in afara regulilor. Dreptul la replica e batut in cuie la televiziuni. Daca la CNA nu a fost o reactie institutionala fata de Antene dupa aceasta sesizare, atunci CNA a gresit.
Valeriu Stoica: Marturisesc ca incerc un sentiment contradictoriu. La inceput am avut impresia ca vorbiti de un fel de fatalitate a degradarii discursului public. In final, ati vorbit de demonetizarea discursului suburban. Ma intreb daca e posibila o asemenea banalizare a discursului suburban sau daca aceasta banalizare nu e de fapt forma de manifestare a raului suprem.
Horia-Roman Patapievici: Eu am vrut pur si simplu sa avem un limbaj bazat pe exemple, si nu pe principii, din motivul pe care l-am enuntat mai devreme. D-le Simonca, eu nu m-am referit la observatia ca Observator cultural a semnalat nedreptatea facuta ICR. Eu m-am referit la faptul ca, atunci cand apare o campanie de presa, foarte putini dintre jurnalisti identifica o asemenea campanie ca atare. Una este sa spui "s-a afirmat despre cineva un lucru fals" si altceva e sa spui ca exista o succesiune de afirmatii distorsionate cu intentie, pentru ca ele fac parte dintr-o campanie. Or, ceea ce deplangeam este ca, la nivelul corpului viu al presei, nu a fost o reactie, cum este reactia atunci cand ceva miroase urat langa noi. Campaniile miros urat, sunt pestilentiale. Cred ca trebuie sa facem o distinctie metodologica intre distorsionari, afirmatii false, simple critici ilegitime si campanii. Si vin la chestiunea Antenei 3, pe care a atins-o Mircea Toma, caruia vreau sa-i raspund. Intr-adevar, am facut o plangere la CNA, in care am cerut protectie pentru ICR ca institutie calomniata si implicit pentru oamenii care lucreaza in ICR si ale caror rezultate remarcabile au fost distorsionate si prezentate publicului intr-o lumina falsa. Unul dintre membrii CNA a spus ceva de genul acesta: "Patapievici vrea ca noi sa facem ceva? Dar el nu este patriot. El nu e bun roman. El nu merita aparat. Daca ar fi fost, da, am fi luat masuri". Deodata, la nivelul varfului institutional romanesc, avem o distinctie de tip Nae Ionescu, intre romani si buni romani. E adevarat, operata pe un principiu diferit. Prin urmare, eu, ca nepatriot in viziunea acestui domn, nu meritam protectia institutiilor statului. Va suna cunoscut acest lucru? Mie imi suna foarte cunoscut. Esenta justitiei Partidului National Socialist este aceea ca ii lipseste de dreptul de a se apara, de protectia statului pe aceia care sunt impotriva lui. Veti spune ca exagerez. Sigur, exagerez, pentru ca noi nu traim in Germania nazista. Dar lipsa de sanctiune fata de aceste iesiri in decor ma deprima. Eu nu doresc ca emisiunile Antenei 3 sa fie interzise. Dar as fi dorit ca institutiile sa reactioneze la rea-credinta. Cand am cerut protectie CNA fata de aceasta campanie de presa, ma asteptam ca CNA sa identifice in primul rand obiectul, si anume, campania de presa, si dupa aceea sa se gandeasca ce se poate face pentru asta. In niciun caz nu am cerut un drept la replica, pentru ca celor care spun ca esti denaturat si ca nu-ti iubesti tara nu poti sa le raspunzi. Nu se poate replica prin drept la replica la o campanie. Deci eu nu vreau sa-l interzic nici pe Cristoiu, nici pe Valentin Stan si nici pe Mircea Badea. Opinia publica ar trebui sa sesizeze aceasta diferenta intre a spune ceva fals despre cineva si a duce o campanie indelungata impotriva cuiva. Ma astept ca persoanele sa fie sanctionate de opinie. Nu cred ca persoanele care duc campanii de presa mai trebuie sa fie frecventabile, in sensul in care oamenii normali cu care suntem in dezacord sunt frecventabili. In acelasi timp, trebuie sa-mi exprim multumirea si gratitudinea fata de organizatorii acestei intalniri. Este prima reactie publica pe care societatea romaneasca o face pentru a semnala tocmai ceea ce cred ca e deosebirea dintre a dezinforma si a duce o campanie de desfiintare.

CNA este obligat sa protejeze demnitatea umana in audiovizual

Valeriu Stoica: Dezbaterea de astazi ar trebui macar sa schiteze ceea ce este de facut. Din discutiile de pana acum au rezultat cateva directii foarte importante. Prima este cea spusa de Mircea Toma: daca de principiu nu acceptam cenzura, cetateanul, totusi, poate sa fie cenzorul suprem, ca telespectator sau cititor de ziare. Problema este alta: are el educatia necesara pentru a discerne? Si aici este un cerc vicios. Cat timp oamenii sunt formati intr-un mediu in care discursul public incepe sa se degradeze in permanenta, e foarte greu ca ei sa mai aiba puterea sa reactioneze impotriva degradarii discursului. Problema este cum poate fi rupt acest cerc vicios.
A doua directie este una institutionala. Chiar daca nu exista cenzura, exista CNA, adica reguli constitutionale care stabilesc granita dintre libertatea de exprimare si abuzul de libertate de exprimare. Iar CNA are datoria sa dea Constitutiei eficienta si sa intervina ori de cate ori in discursul public sunt depasite aceste granite firesti ale libertatii de exprimare.
Gelu Trandafir (Consiliul National al Audiovizualului): La refuzul Antenei 3 de a rectifica acele informatii eronate despre ICR, CNA a reactionat, pentru ca era o chestie evidenta. Am vazut schimbul de corespondente dintre ICR si Antena 3 si era halucinant. A existat o somatie. Problema care s-a pus in legatura cu aceasta campanie impotriva ICR si a lui Horia-Roman Patapievici a fost inca din august. Am discutat, la sesizarea ICR, acea campanie. Nu am ajuns atunci la nicio concluzie. L-am instiintat pe d-l Patapievici ca poate sa exercite dreptul la replica. Aceea a fost decizia CNA. Am spus atunci ca e o prostie, ca omul acela nu poate da raspuns, e vorba de linsaj mediatic. Am vazut, pe de alta parte, ce inseamna exercitarea dreptului la replica atunci cand d-l Neagoe de la ICR a fost la Antena 3. A fost o batjocorire a principiului dreptului la replica. In astfel de cazuri nu este vorba despre "abuz de libertate de exprimare", cum sugereaza o intrebare aici. Este negata chiar libertatea de exprimare a celui pe care-l consideri adversar.
Gabriel Liiceanu: Nu vreti sa precizam exact cum a fost? Pe mine episodul ala m-a socat total. L-au invitat la o replica, primindu-l pe burtiera cu acest text: "Sunteti de acord sa aveti drept reprezentant cultural in New York un om care bea urina si se drogheaza?". Pe fondul asta, mai poti sa dai vreo replica?
Gelu Trandafir: Tocmai de aceea am spus. Si ceea ce a fost absolut tulburator - si aici vorbesc in nume personal, nu pot sa vorbesc in numele institutiei CNA, care functioneaza pe baza de vot - este ca am avut dupa aceea expozitia din Germania, unde erau o multime de informatii incorecte, numai ca tonul era mai linistit fata de felul in care au tratat expozitia de la New York. Solicitarii ICR care cerea dreptul la rectificare nu i s-a raspuns cu saptamanile. In fine, dupa mai bine de o luna si dupa discutii in CNA, din cate am vazut din corespondenta, cei de la ICR primesc o instiintare ca a trecut ceva timp de cand s-a vorbit despre expozitia din Germania si sunt invitati la emisiune sa dea un drept la replica. Dupa ce ai vazut ce a patit d-l Neagoe cu dreptul la replica, nu stiu daca mai are rost sa te duci. Prin felul acesta de tratare a lucrurilor, practic dialogul, replica, respectul opiniilor si libera exprimare au fost aruncate in aer. Ce replica poti sa dai? Strict in cazul acesta, al campaniei contra ICR, eu cred ca noi am gresit. Au fost motive obiective, nu insist pe ele, pentru ca, indiferent de aceste motive obiective, nu se justifica lipsa noastra de reactie. Institutia este obligata de lege sa protejeze demnitatea umana in audiovizual. N-am reusit sa o facem, recunosc. Se intreba H.-R. Patapievici cum este posibil. Prin intimidare, esti intimidat. Se merge foarte mult pe intimidare. Se cauta adevarul din ce in ce mai putin. E pur si simplu deformarea realitatii. Acum nu mai e misiunea ziaristului de a cauta adevarul, ci tu ai o idee despre cineva si trebuie sa decupezi toata istoria acelei persoane astfel incat sa se potriveasca ideii pe care vrei sa o transmiti.
Valentin Ionescu (jurist): Trebuie sa identificam si sa definim miza. Din punctul meu de vedere, cred ca miza nu sunteti dvs., ci este capitalul social. Dvs. sunteti o tinta intermediara aici. Atacul se da pe dvs., dar, de fapt, se cauta cu totul altceva. Sunt norme si valori care trebuie distruse sau nu trebuie sa se formeze intr-o anumita directie, si atunci cel care da atacul este o persoana care imbraca haina unui liberal si a unui democrat, ca sa va decredibilizeze. Mecanismul, daca observati, este si in politica. In afaceri, Dinu Patriciu e foarte liberal, dar el face afaceri cu statul dintotdeauna. In presa se intampla acelasi lucru. Daca eu fac emisiuni la televizor si spun ca ratingul este bun daca doi tipi se cearta, lumea intelege ca asta e lumea politica. Asta se si cauta: eu sa nu ma mai duc la vot, lumea politica sa ramana neschimbata.
Unde se poate interveni? Atentie, avem de a face cu lumea informala, cu care nu te lupti numai cu arme strict legale. Sunt situatii in care nu te poti bate cu legea in mana. Atunci actionezi altfel si-ti trebuie un plan in care implici persoane din tot spectrul vietii sociale, din societatea civila, oameni care inca au credibilitate. Sunt niste puncte de sprijin in diverse locuri, in presa, in sindicate etc. care pot crea o presiune sociala. Daca nu coagulati un plan, n-o sa aveti succes si o sa fiti atacati in permanenta.

Libertatea de expresie nu este o doctrina a imunitatii

Catalin Avramescu (consilier prezidential): In privinta amenajarilor legale, institutionale, cred ca trebuie sa privim situatia din Romania intr-un context. Mi se pare ca adesea ne lipsesc termenii de comparatie. Se spune de multe ori ca este un drept al jurnalistilor, al realizatorilor de a spune tot felul de lucruri. In ce ma priveste, sunt un liberal inrait si cred in dreptul fiecarui individ de a spune teribil de multe lucruri. Dar daca ne uitam, pe de alta parte, la experienta juridica a democratiilor occidentale, constatam ca acolo poti sa spui multe lucruri, dar sa si platesti pentru unele dintre ele. Mi-aduc aminte ca doctrina legala cu privire la libertatea de expresie nu este o doctrina a imunitatii. Iar lucrul acesta este cunoscut inca din timpul cand s-a format aceasta doctrina a libertatii de expresie. Ea este libertatea, intr-adevar recunoscuta fara limite, de a spune orice, dar, in acelasi timp, tribunalele britanice, americane si teoreticienii dreptului din lumea anglo-saxona au fost printre primii care au venit cu inovatii legale care recunosteau si o forma foarte dura, foarte bine articulata de responsabilitate. Cu alte cuvinte: spui ceea ce vrei, dar dupa ce ai spus esti perfect responsabil pentru ceea ce ai spus.
Mi se pare ca una dintre problemele pe care le avem aici este chestiunea cartelizarii, adica nu avem de a face cu oameni care apar pe micul ecran si debiteaza ineptii din proprie initiativa. Nu e vorba despre acel cadru informal, ci este vorba de o institutie, de o firma, de un cartel de presa. Avem de a face cu adevarate aliante intre urmariti penal si infractorii de presa si, in acest context, mi se pare ca trebuie sa punem pe tapet o practica ce exista in unele democratii foarte bine asezate cu picioarele pe pamant, si anume legislatia antitrust in presa. Asa cum nu acceptam, ca liberali, sa avem monopoluri sau cvasimonopoluri in materie de sisteme de operare, ei bine, tot asa mi se pare (iata un exemplu: Norvegia) ca nu trebuie sa acceptam sa avem mass-media romanesti controlate de vreo trei-patru mari trusturi de presa si de oamenii platiti pe banda rulanta de acei trei-patru patroni. Acest lucru nu mi se pare absolut deloc democratic. E dreptul acelor patroni sa scrie si patru editoriale pe zi daca doresc, dar este cu totul altceva sa faca legiune, ca sa folosesc expresia biblica, sa angajeze un numar de mercenari de presa si sa defileze cu ei in numele unei doctrine despre care nu stiu nimic, dar o prezinta la modul cel mai sofisticat, acela al libertatii de expresie.
Valeriu Stoica: Intr-adevar, sublinierea diferentei dintre doctrina libertatii de expresie si asa-zisa imunitate a celor care folosesc libertatea de expresie era necesara si exista o sanctiune juridica a depasirii limitei libertatii de expresie. Din pacate, aici este o alta problema dificila: in ce masura sunt pregatiti judecatorii din Romania sa inteleaga unde este aceasta granita si sa sanctioneze depasirea acestei granite? Experienta personala imi arata ca, din pacate, exista o reactie aleatorie a justitiei, uneori mai buna, alteori mai firava, alteori chiar nepotrivita. Pentru ca, daca ar functiona aceasta instanta judiciara, atunci poate ca n-am fi asistat la aceasta degradare permanenta a discursului public.
Cristian Campeanu (Romania libera): Delegitimarea despre care a vorbit d-l Patapievici mi se pare un mecanism destul de simplu. Avem de a face mai intai cu o delegitimare intelectuala a dvs., acuzatia de ipocrizie este implicita, de aici se deduce o delegitimare morala si, in felul asta, sunteti delegitimati ca autoritati morale in societatea romaneasca. Unul este tipul de atac al lui Adrian Severin, care vorbeste despre asa-numita minoritate fascistoida care este in favoarea lui Basescu, pentru ca el sa se poata duce la Bruxelles si sa se laude ca n-avem decat o singura minoritate fascistoida care n-are nici o importanta, si altul este tipul de atac al lui Roncea, care-l delegitimeaza pe prof. Liiceanu si-l acuza de plagiat. Daca dvs. vorbiti de campanii, mie mi se pare ca ar trebui sa vedem clar cum sunt organizate, ca sa vedem de unde vin.
Ramona Feraru (Anima News, Israel): Sunt convinsa ca la aceasta masa nu exista nicio persoana antisemita. Noi am primit foarte multe mesaje pe blogul si pe forumul nostru vizavi de d-l Patapievici, care nu este antisemit si cu siguranta nu este evreu - asta au comentat toti cei care ne-au scris si care sunt evrei. Ei aveau o singura problema: voiau sa discute cu dvs. Asta inseamna inceperea unui dialog despre problemele antisemitismului, daca exista in Romania sau nu. Si d-l Tismaneanu este invitat la un asemenea dialog.

Cartelizarea tacerii

Adrian Nita (profesor de filozofie): Discutia m-a interesat mai ales din perspectiva conditiei intelectualului. Toate aceste critici care s-au adus de-a lungul timpului unor intelectuali de la noi arata exact faptul ca nu se intelege care este rolul si conditia unui intelectual in societatea noastra. Dupa parerea mea, exista o conditie foarte ingrata a intelectualului, in sensul ca trebuie sa fie, pe de o parte, un foarte bun specialist - asta inseamna ca trebuie sa petreaca foarte mult timp in biblioteci ca sa-si scrie cartile. Pe de alta parte, intelectualul trebuie sa aiba o atitudine critica, in sensul ca trebuie sa supuna privirii critice tot ceea ce se afla in jurul lui, inclusiv ideile care vehiculeaza in scrierile si universul lui de cultura si cunoastere. A treia conditie extrem de importanta este dimensiunea civica. Inclin sa cred ca aici este problema cea mai mare, in sensul ca e greu de trasat o limita in ceea ce inseamna implicarea intelectualului in viata civica: pana unde este implicare civica si de unde incepe implicarea politica. In momentul in care aceasta critica este depasita, cred ca se ajunge la ceea ce spunea d-l Liiceanu: intelectualul se afla intr-un mare pericol sa fie supus la tot felul de linsaje si de ostracizari din partea celor care au alte pareri politice decat el. Prin urmare, cred ca reactia de solidaritate ar trebui structurata pe cel putin trei paliere. La nivelul specialitatii, lucrurile sunt clare si in ultimele campanii cred ca au fost si reactii. La aberanta acuzatie ca prof. Liiceanu l-a plagiat pe Heidegger, in conditiile in care a scris o monografie despre Heidegger, a fost o reactie, de exemplu, de la Societatea Romana de Fenomenologie, una dintre cele mai active comunitati intelectuale, din domeniul filozofiei, de la noi, care a incercat sa demonstreze cat de gresita este acea afirmatie. In ce priveste latura critica a acestei probleme, cred ca aici lucrurile exista, de asemenea. La nivel argumentativ, au fost foarte multe articole in apararea d-lui Patapievici si a d-lui Liiceanu, chiar in perioadele in care au avut loc acele campanii. In ce priveste dimensiunea civica, aici e mai complicat, pentru ca inclin sa cred ca solidarizarea este doar la nivel politic. Adica au sarit sa-i apere pe d-l Liiceanu si pe d-l Patapievici cei care aveau aceleasi simpatii cu ale dumnealor. La d-l Tismaneanu este evident cine a criticat Raportul si cine a sarit, de pe partea cealalta, sa-l apere. Asta ne arata si o alta fata a lucrurilor, in sensul ca anumite persoane pe care le stim din presa sunt vazute diferit, pur si simplu in functie de ideologia pe care noi o avem. Daca cineva este antiliberal si vede ca o persoana liberala are anumite idei, este evident ca va considera ca persoana aceea este ilogica. La fel, invers. In lucrurile astea este foarte greu de trasat o limita. Asta arata tocmai faptul ca felul cum vorbim, felul cum percepem, cum privim, cum suntem priviti este strans legat de totalitatea ideilor pe care noi le avem, de tot universul nostru mental.
Andrei Taranu (Institutul de Studii Populare): Ca sa reiau ideea lui Catalin Avramescu, exista si o alta forma de cartelizare, si anume tacerea. De multe ori se poate intampla ca unele lucruri, cum e conferinta de azi, sa fie trecute sub tacere, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Mai mult, cred ca avem o mare problema in a recepta oamenii de cultura cand sunt implicati in spatiul social, pentru ca ei sunt perceputi ca apartinand unei sfere si, atunci cand intra in spatiul comunitar sau social, sunt altceva decat ceilalti cetateni - sunt vazuti ca niste extraterestri, care vin din sferele inalte, se vor intoarce acolo foarte repede si, din cauza asta, nu sunt la curent cu marile probleme din interiorul societatii. Din cauza asta, de multe ori, tacerea asupra acestor discutii este o tacere fie voita, fie transformata intr-un mecanism. Exista niste oameni care sunt stabilizati pentru ca sunt vizibili, care primesc bani si capata numele de formatori de opinie. Cel care apare intr-o alta postura, care incearca sa intre in acest mediu al formatorilor de opinie, este evitat, cand nu se inregimenteaza. Din cauza asta apare de multe ori o constructie mediocra a limbajului public. Si de aici si faptul ca avem o cultura civica atat de redusa, dependent parohiala. Pur si simplu suntem legati doar de lucrurile comune, iar atunci cand se intampla o campanie de presa denigratoare, ea este luata in deradere fata de preturile la incalzire, la legume, fata de criza mondiala. In conditiile astea, daca nu vom gasi o forma de mediatizare paralela - exista Internet, exista bloguri, care pot sa mentina treaza aceasta idee -, vom avea de multe ori cuvantari care, cat de importante ar fi, nu ajung niciodata in fata publicului.
Sorin Cucerai (filozof): Nu numai specialistii politici si politicienii au dreptul sa se exprime public cu privire la binele cetatii. Daca esti intelectual, esti scos automat de acolo, adesea prin metode foarte murdare. Daca vorbim despre solutii la aceasta problema, trebuie sa tinem cont de faptul ca metodele sunt extraordinar de comuniste. Cine nu este destul de tanar recunoaste aceste metode in practicile de propaganda ale aparatului de partid. Asemanarea este uluitoare: disparitia discursului rational, a opozitiei rationale prin stigmatizare, agent platit etc. Pentru ca problema solutiilor mi se pare foarte importanta, cred ca ea trebuie discutata pe trei paliere. Cea mai simpla solutie este solidaritatea intre oamenii de cultura, solidaritate neinsemnand acord, ci ce se poate si ce nu se poate spune despre celalalt. La un nivel mai larg, o a doua solutie este cea sugerata de d-l Stoica: o mai buna educare a judecatorilor cu privire la ce este si ce nu este libertate de exprimare, pentru a putea lua decizii in cunostinta de cauza. Iar la nivelul cel mai inalt si cel mai dificil, cred ca, in ultima instanta, ar trebui sa vorbim despre o reinventare a societatii civile, a cetateniei, a ceea ce inseamna sa fii cetatean.

Campanii de hate speech

Gabriel Liiceanu: Am retinut din aceasta intalnire un lucru important. S-a remarcat de-a lungul discutiilor noastre ca numai in societati dotate cu un anumit grad de salbaticie se poate practica stigmatul. D-l Catalin Avramescu a spus foarte bine ca singura replica posibila la stigmat este sa ai un cadru institutional care sa-l poata contracara. In clipa de fata, Romania nu are institutiile capabile sa dea o replica stigmatului, iar opinia publica este perfect indiferenta la practica linsajului public prin cuvinte. Aceste doua linii - stigmat fara raspuns institutional si opinie publica indiferenta - ii condamna pe intelectualii care se incapataneaza sa participe la spatiul public in virtutea simplei lor calitati de cetateni la singuratate si, de ce sa n-o spunem?, la o forma de dramatism, care isi are radacini in toata istoria societatii romane. In asemenea tip de comunitati, in care institutiile nu sunt pregatite sa preîntampine abjectia organizata si in care opinia publica, imatura, ramane indiferenta, singura speranta poate fi plasata in ceva de felul a ceea ce traim aici, acum: o vaga tresarire a societatii civile. Le multumesc celor care au organizat-o.
Horia-Roman Patapievici: As vrea sa ma refer la interventia d-lui Valentin Ionescu, in care dansul a spus ca, de fapt, nu sunt vizate persoanele, ci este vizat capitalul social din spatele lor, ca prin demolarea persoanelor se urmareste delegitimarea principiilor pe care aceste persoane le exprima. Perfect adevarat. Dar, va asigur, nu e mai putin dureros. Ceea ce a spus d-l Ionescu arunca in inactualitate solutia reinventarii cetateniei si a societatii civile pe care a propus-o d-l Sorin Cucerai. Propunerea d-lui Stoica, educarea judecatorilor, este admirabila pentru ca, pana la urma, la tribunalul lor ajungem atunci cand suntem angajati in procese de denuntare de catre victima a abuzului la care a fost supusa in spatiul public. Dar ma intreb cum se face asta. E limpede ca face parte din proiectul imbunatatirii actului de justitie si, daca vor exista decizii impotriva acestor infractori de presa, atunci suntem deja angajati pe o cale remarcabil de sigura. Or, vreau sa remarc, in nota pesimista, ca Vadim Tudor nu a fost condamnat niciodata, in nici un proces de calomnie. Daniela Buruiana, locotenenta lui, a fost actionata in justitie de catre Andrei Plesu, Mircea Dinescu si de mine in 2002, cand a afirmat despre noi, pe vremea aceea membri ai Colegiului CNSAS, doua lucruri care puteau fi probate. Primul era acela ca am vandut pe bani in Germania dosare de la CNSAS. Al doilea, ca toti trei suntem membri ai unor servicii secrete ostile Romaniei. Am dat-o in judecata, judecata a durat din 2002 pana in 2008. Oare sa fie o coincidenta faptul ca ea a fost condamnata in fine, dupa nenumarate tergiversari, abia dupa ce n-a mai fost vicepresedinta a PRM si vicepresedinta a Comisiei de control parlamentar asupra SIE, dupa ce, in legislatura precedenta, fusese vicepresedinta a Comisiei de control parlamentar asupra activitatii SRI? Dupa parerea mea, nu este o coincidenta si asta ar trebui, d-le Stoica, sa faca parte din programul de imbunatatire a curajului magistratilor de a decide ca, atunci cand s-a produs un prejudiciu, el trebuie sanctionat legal. As vrea sa ma refer si la ce a spus d-l Adrian Nita. Finalmente, dupa ce a facut acea trihotomie, dansul a spus ca, in fond, cei care se identifica cu grila ideologica in care victima functioneaza vor reactiona, cei care sunt in adversitate ori nu se identifica cu acea grila ideologica vor fi indiferenti. Pe de o parte, cred ca faceti un credit nemeritat sociologiei cunoasterii, cu relativismul implicat de aceasta viziune si cred, pe de alta parte, ca, daca ne spunem ca totul este o lupta intre ideologii concurente, adevarul nu mai exista in societatea umana si nici decenta umana, pur si simplu. Atunci cand avem de a face cu campanii cum a fost aceea impotriva lui Andrei Plesu, pornind de la o scrisoare care a fost interpretata intr-o maniera tendentioasa, care facea din el un adulator al lui Ceausescu ori si mai rau, un fel de delator la Securitate, prin foarte slaba reactie, efectul este la fel de dramatic si de durata asupra persoanei pe cat este asupra valorilor care sunt calcate in picioare atunci cand acest lucru se petrece fara sa fie sanctionat. In privinta faptului spus de Mircea Toma, ca Funar nu mai conteaza acum, ca toata lumea il ia in ras, da, e adevarat, dar suntem in 2008 si sa nu uitam ca a avut trei legislaturi ca primar al Clujului si efectele asupra Clujului au fost devastatoare. Are vot in Senat, este vicepresedinte in Comisia de buget-finante, este un om foarte influent si, chiar daca noi radem de el prin presa, el continua sa aiba o influenta institutionala pe care d-l Toma nu o are. Lucrurile par sa se indrepte, pentru ca, nu-i asa, la inceput istoria e in tragedie si, cand se repeta, e in farsa.
Ultimul lucru pe care vreau sa-l spun se refera la un alt nume pe care vreau sa il dau acestor campanii de presa. Ele de fapt sunt campanii de hate speech, discursuri de ura, exercitate prin intermediul unor puternice canale, in spatele carora, cum spunea Catalin Avramescu, se afla oameni identificabili, de obicei oameni penali, care au procese in desfasurare si care au si cariere politice foarte puternice - ma refer la Dan Voiculescu, care nu a facut niciun secret, atunci cand a intrat in emisiunea lui Gabriela Vranceanu Firea, ca el dicteaza ce sa se spuna pe post, nu jurnalistul. A pus-o pe d-na Firea, care de altfel este o obedienta realizatoare de emisiuni, intr-o situatie incredibila. Ganditi-va cum ar fi la ZDF, in Germania, sa intervina proprietarul pe post si sa faca o scena despre ce anume se spune pe post. Ar fi de neimaginat. Acel proprietar ar fi trebuit cred sa se retraga cu afacerea lui, nu pentru ca institutiile sunt mai puternice, nu pentru ca armata germana este mai buna si nu pentru ca neamtul este mai ordonat, ci pentru ca acolo capitalul social de care vorbea d-l Ionescu exista, functioneaza si se traduce imediat prin sanctionarea agresiunii. Ceea ce la noi, inca o data o spun in nota pesimista, nu exista. Am avut hate speech in 1990. Principalul organ de presa al acestui hate speech era ziarul Adevarul, in care se instiga impotriva lui Corneliu Coposu, a lui Octavian Paler, a lui Gabriel Liiceanu. Am uitat aceste lucruri, dar ele au lasat urme. Acest hate speech a revenit in mod spectaculos odata cu condamnarea comunismului si cu tentativa celor "322" de a-l suspenda pe presedintele Basescu. El este raspandit cu o mare putere de afirmare pe bloguri, pe forumuri. Cine inspecteaza forumurile din perspectiva inventarierii tehnice a expresiilor de hate speech este ingrozit. Este hate speech impotriva lui Gabriel Liiceanu, a lui Vladimir Tismaneanu, a mea. Nu suntem singurii, dar de la noi a plecat aceasta dezbatere. Singura speranta pentru un spirit liberal, cum cu modestie ma consider ca sunt, este reactia semenilor nostri. Unii intra pe site-uri si reactioneaza. Dar deocamdata sunt mult mai putini decat cei care practica acest hate speech. Si ma tem ca unii sunt platiti, si anume din banii dvs., pentru ca sunt oameni care intra atunci cand se posteaza articolele si parasesc 24 de ore mai tarziu forumul cu pricina. Cine poate sa faca acest lucru? Eu, unul, care am un serviciu si alte preocupari in afara de a scrie articole, nu pot sa fac acest lucru. Cei care fac acest lucru cu siguranta au o existenta asigurata, si anume chiar de acest tip de activitate de promovare de hate speech pe forumuri.