Pe aceeași temă
Poate că multiculturalismul e până la urmă un drum închis, poate că nu, vom vedea. Dar a-ți rata propriul potențial de umanitate și umanism, de decență în spațiul social și de minimă solidaritate față de cei care au nevoie de ea este în mod sigur un veritabil eșec individual. Nu al meu.
Generația „decrețeilor“, născută în comunismul ceaușist și maturizată în libertatea postrevoluționară, are, prin chiar această dublă apartenență, un rol de pivot. Ea a cunoscut în mod direct atât contextul totalitar, cât și pe acesta democratic. Putem face comparații între lucruri trăite pe propria piele și între structurile atât de diferite ale vieții noastre.
Pe vremea lui Ceaușescu, nimeni nu vorbea de multiculturalism, iar ideea că „puritatea“ noastră etnică poate fi contrazisă prin statistici era scandaloasă. Acum, perspectiva s-a schimbat într-atâta, încât a mai vorbi despre o omogenizare și o purificare etnică trimite cu gândul direct la conflictul din spațiul ex-iugoslav și la masacrele de acolo. Abordarea, însă, are a respecta criteriul cronologic. Înainte de a înregistra eșecul multiculturalismului (cum au făcut-o, explicit, politicieni de marcă din Uniunea Europeană), să reconstituim și să arhivăm ca un proces obiectiv istoricește eșecul totalitarismului rasist și xenofob, cu paleta sa de orori.
Totalitarismul acesta în care și noi am trăit, indiferent de culoarea lui ideologică și de lozincile de la care se revendică, încearcă să șteargă diferențele și să distrugă țesutul social - iar când o ripostă la el nu este posibilă, asta și face. E plin trecutul recent de dictatori megalomani care au făcut o inginerie criminală asupra popoarelor „lor“, construind unanimități și unicități, lichidând minoritari vinovați de a fi astfel și suscitând ura colectivă împotriva celui diferit. Eșecul proiectului comunist s-a putut vedea și în această sferă. Nu numai că, după căderea comunismului în Europa de Est, în fostul „lagăr socialist“ nu a fost mai multă armonie etnică, dar sentimentul de apartenență, confiscat și instrumentalizat de totalitarism, a explodat în anii ’90 și a căpătat aspectul respingător al alungării ori exterminării celuilalt. Exacerbarea naționalismului și extremismului, a xenofobiei este la noi efectul ceaușismului: ea subîntinde două perioade istorice, atât cea a „Epocii de Aur“ (în care s-a manifestat direct și continuu), cât și cea a anilor ’90 (în care s-a manifestat intermitent, dar extrem de virulent). Abia intrarea României în Uniunea Europeană a diminuat, până la eliminare, agenda politică a unui Corneliu Vadim Tudor, cel mai fidel legatar al național-comunismului defunct.
Abia acum voi ajunge la multiculturalism, după ce a devenit, sper, evident că vechea stare de lucruri nu reprezenta normalitatea, firescul, umanismul (fie el și socialist), ci, dimpotrivă, anormalitatea, nefirescul, totalitarismul. Celor care aruncă vorbe grele refugiaților de astăzi și întorc spatele dramei lor individuale, familiale, comunitare și colective le-aș reaminti cum e să vrei să fugi dintr-o țară în care nu se mai poate trăi și cum e să găsești în față un gard de sârmă ghimpată și o autoritate care te trimite înapoi la „ai tăi“. Le-aș reaminti nu numai cum era să fugi din România trecând înot Dunărea în anii ’80, ci și cum a fost plecatul după mineriada din iunie 1990. Iar elementul referențial important în ecuație este nu doar contextul opresiv ori represiv de care vrei să te eliberezi, ci și contextul democratic, pluralist, firesc în care ajungi să te exilezi, să te refugiezi, să fugi.
Multiculturalismul politicilor occidentale, așa eșuat cum pare, a încercat măcar să aplice principiile unui umanism nu numai cu vorba, ci și cu fapta. Un stat democratic și o societate prosperă și-au deschis „porțile“ pentru oameni veniți din alte părți și atât de diferiți de majoritatea primitoare, încât numai o politică multiculturală putea prezerva diferențele. E suficient să ne gândim la țările nordice, campioane în sfera respectării drepturilor omului și a garantării celui la diferență (etnică, religioasă, politică, de gen, sexuală), pentru a ne reprezenta modelul pozitiv de tratare a valurilor de „străini“ integrați fără asimilare forțată și cu respectarea coeficientului de alteritate. Și este, de asemenea, suficient să ne gândim la forțele politice care au capitalizat electoral orice efect negativ direct sau colateral al acestei integrări, pentru a ne repoziționa pe tabla valorilor umaniste, de pe care tot alunecăm înspre margini. Aceste forțe politice sunt cele de extremă dreaptă.
În postcomunism și în miezul unei epoci noi, de mari convulsii, prefaceri, schimbări și mutații, agenda multiculturalismului mi se pare incomparabil mai bună decât cea a extremismului de dreapta, care se hrănește din eșecul ei - prezumat ori real. Am călătorit suficient, în ultimul deceniu, în Occident pentru a vedea cu ochii mei schimbările. Exotismul est-europeanului ajuns la Paris, imediat după 1989, s-a pierdut complet prin valul de nou-veniți din ultimii ani, respectați și, da, protejați de autorități în aceeași măsură ca majoritarii. Nu m-a surprins prea tare că polițistul ucis în atentatul de la Charlie Hebdo era musulman și că acolo nu era un conflict între credințe, cum s-a spus, ci unul între valori (valorile celui care ucide și valorile celui care încearcă să-l împiedice). Oare polițistul Ahmed Merabet, omorât în plin Paris de către teroriști, nu a devenit un simbol al apărării legii cu orice cost și indiferent cine ar încerca să o încalce?
Cu cât o țară europeană este, ca să zic așa, mai avansată pe drumul acesta destul de dificil și sinuos al democrației, cu atât politicile față de azilanți, emigranți, refugiați sunt mai generoase. Și invers. Cu cât o țară este mai înapoiată și mai îndatorată reflexelor mentalitare totalitare, cu atât majoritatea e făcută să arunce mai des vina pe străini. Este, prin urmare, mai puțin îngrijorător extremismul de dreapta din țările nordice, care poate fi exact circumscris și controlat, diminuat prin rezistența corpului social și prin aplicarea legii. Îmi pare mult mai periculos extremismul oficial, cu derapajele instituționale și cu folosirea forțelor de ordine nu pentru apărarea străinilor de infractori, ci în lumina tratării lor ca infractori. Un stat european, vecin al nostru, face asta, iar o asemenea politică de dreapta fără liberalism și fără umanism e mai șocantă decât un marș al neonaziștilor într-o capitală occidentală.
Va fi nevoie de multă înțelepciune, destulă moderație și permanentă actualizare a valorilor europene pentru a face față acestei mutații, cu consecințe impredictibile, dar în mod sigur majore. Ne schimbăm paradigma, ceea ce pentru est-europeni este mai puțin traumatizant decât pentru occidentali, fiindcă noi am supraviețuit totalitarismului comunist și am învățat să ne adaptăm la nou, comparându-l mereu cu un trecut oribil. Însă pentru cetățeanul occidental dintr-o urbe având ritmul ei de generații, deodată confruntată cu un aflux de populație sensibil diferită, șocul recepției trebuie că e proporțional cu șocul integrării pentru nou-venit.
Este într-adevăr dificil să susții și să aperi simultan și dreptul la diferență, și numitorul comun al legilor și regulilor valabile pentru toți; și dreptul la opinie și expresie liberă, și sentimentele unei comunități lezate prin exercitarea acestuia; și proprietatea privată, cu bunăstarea majorității, și integrarea cu alocări semnificative în bugetul public a cetățenilor occidentali de primă generație. România e încă departe de această problematică, dar să nu ne bucurăm prea tare de distanță. Cu cât țara noastră va micșora decalajul față de țările europene dezvoltate, cu atât problemele „lor“ vor fi și ale noastre. Suntem experți în formele fără fond; dar fondul se va pune și se va impune și la noi, într-o zi ce nu-mi pare prea îndepărtată.
La finalul acestei discuții, cât mai depasionalizată, pe o tematică fierbinte și o problematică extrem de complicată, e poate nevoie de o addenda personalizată. Am fost dintotdeauna înclinat să mă pun în situația inconvenabilă a omului de lângă mine și să văd cum îi e. De la alcoolici în ultimul grad la oameni săraci lipiți pământului și de la invalizi care cerșesc la cerșetori care mimează invaliditatea, de la pensionari care îi „încurcă“ în autobuz pe tineri călători plesnind de sănătate la femei cărora li se vorbește urât de către „bărbați“ autoritari; în fine, de la „poponari“ la „curve“, de la „jidani“ la „ciori“, de la „țigani“ la „bozgori“... Lista clișeelor și etichetelor infamante este lungă - pe măsura neputinței noastre de a înțelege că cel despre care gândești și vorbești așa e un om la fel ca tine și că nimic nu-ți dă dreptul să i te consideri superior și să-l excluzi.
Poate că multiculturalismul e până la urmă un drum închis, poate că nu, vom vedea. Dar a-ți rata propriul potențial de umanitate și umanism, de decență în spațiul social și de minimă solidaritate față de cei care au nevoie de ea este în mod sigur un veritabil eșec individual. Nu al meu.