Chipul Franţei ascunse

Anne Nivat este o figură cunoscută în pei­sajul mediatic francez, specializându-se în corespondenţa de pe teatrele de război. A acoperit conflictele care au marcat în­ce­putul anilor 2000, Cecenia, Afganistanul, Irakul şi Si­ria, reuşind să scape cu via­ţă şi nici să nu fie răpită. Du­pă aceste experienţe di­ficile, Nivat a simţit că s-a îndepărtat de Franţa na­ta­lă, care a resimţit din plin unda şocurilor atentatelor islamiste, atât de banale în ţările deja enumerate. În­torcându-se spre Franţa, Ni­vat s-a întors spre sine cu cea mai re­centă carte a sa, În ce Franţă trăim (Dans quelle France on vit, Fayard, 2017).

Pentru a descoperi Franţa pro­fun­dă, reporterul de război a ales să stea în perioada iunie 2015 - iunie 2016 câte trei săp­tămâni în câteva oraşe mici (având populația sub sau în jurul a 50.000 de lo­cuitori), evitând marile aglomerări fran­ceze (Paris, Marsilia, Lyon), oricum ultra­me­diatizate. Ţinându-se departe de ho­te­luri aseptice, contactul cu realităţile locale a fost intermediat de diverşi „vo­luntari“, care au găzduit-o pe autoare şi care sunt men­ţionaţi doar cu prenumele. Franţa as­cunsă are forţa ei, având în vedere că şi ea votează (atât la alegerile na­ţionale im­por­tante, cât şi la cele eu­ro­pe­ne). De aceea nu trebuie să mire că unul dintre punctele de interes pe care re­por­terul le abordează în aproape toate acele oraşe vizitate este recrudescenţa Frontului Naţional. Alte tematici comune care îm­brăţişează în­trea­ga structură a cărţii ar fi: dificultatea de a găsi locuri de muncă (cu o sumedenie de aspecte conexe, de la dezindustrializarea unor întregi regiuni pâ­nă la imposibilitatea de a se forma pro­fesional), integrarea imi­granţilor vechi, de regulă, cetăţeni fran­cezi acum, la a doua sau a treia generaţie, spectrul sosirii în Fran­ţa a imigranţilor noi, din Siria-Irak, terorismul islamist, dar și tangajul pe­ri­culos, sub furtună, al familiei şi tradiţiei fran­ceze.

Interesante, dar, în acelaşi timp, şi cam în­fricoşătoare sunt poveştile de viaţă pe ca­re le descoperă Anne Nivat în Franţa pro­fundă. În cele o sută de pagini dedicate oraşului Évreux (departamentul Eure, Nor­mandia de Sus), reporterul de teren s-a concentrat destul de mult asupra marii pro­bleme identitare care caracterizează Franţa de azi: integrarea musulmanilor. În­să, în afară de aceasta, una conexă este diluarea până la dispariţie a Franţei ca­tolice, de care nu se face vinovat Islamul, ea fiind o consecinţă a mai vechii lupte a Franţei de stânga, „progresiste“, de a o ani­hila pe cea tradiţională, monarhistă, ca­tolică şi clasică. Din nefericire, Republica a reuşit să distrugă destul de mult din cea de a doua, de aceea exemplul Laurei, oferit de Anne Nivat, ne şochează pe noi, dar nu şi pe francezi. Laura, franţuzoaică de souche, crescută într-o familie catolică, ajunge să se convertească la Islam la 17 ani, după ce observă cruzimea colegilor fa­ţă de un căţeluş. Se căsătoreşte cu un al­gerian, adoptă vălul, pe care-l priveşte ca pe un eliberator al feminităţii. Soţul al­ge­rian nu o tratează însă mai bine decât un francez sau un corsican sangvin şi puţin beţiv, iar pentru a se elibera de chingile mariajului eşuat, plictisit, soţul pleacă să lupte alături de ISIS în Siria. Laura di­vor­ţează, se îndrăgosteşte de un musulman „excepţional“, dar puţin po­ligam (ceea ce nici nu e interzis în Islam, în Franţa, da), care-i pro­pune poziţia de soţie s­e­cun­dă, cu ac­ceptul primei so­ţii. Măcar în acest ultim mo­ment, Laurei îi revine dem­nitatea şi refuză oferta.

Cea de a două destinaţie a dus-o pe Anne Nivat în de­partamentul Aisne, care es­te situat între Paris şi Bel­gia, greu afectat în timpul Primului Război Mondial, când a fost ocupat parțial de nemți. Capitala de­par­ta­mentală este Laon, având un centru vechi impresionant, întins pe şase kilo­metri pătraţi, cu una dintre cele mai fru­moase ca­tedrale din Franţa. Anne Nivat se afun­dă în realitatea departamentului (al­cătuit din bucăţi din Picardia, Île de France şi Champagne), analizând atât pers­pectivele din Laon, cât şi pe cele din mi­cile co­mu­nităţi rurale, aparent prospere, însă cu­noscând probleme, mai ales de na­tură financiară. Aisne a fost şi un ţinut fecund pentru lumea culturală franceză, aici născându-se Paul Claudel, Jean de La Fon­taine sau Racine. Pauperizarea co­mu­nică strâns cu tendinţa de a vota în fa­voa­rea Frontului Naţional - Aisne este unul din­tre cele mai sărace departamente fran­ceze metropolitane, 18,6% din popu­laţie trăind sub pragul de sărăcie. În rân­dul seg­men­tului sub 30 de ani acest pro­cent ajung­e până la 31,4%. În Laon a în­tâlnit şi un marocan cam dezamăgit de vi­sul fran­cez, care se afla în şomaj şi care fu­sese tri­mis pe un şantier de inserţie pro­fesională cu un contract pe durată de­ter­minată (24 de luni). Salariul lui lunar? 679 de euro, ceea ce este foarte puţin pentru Franţa. Pa­radoxal, nici marocanul nu ve­dea cu ochi buni sosirea refugiaţilor si­rieni.

În departamentul Mayenne, din nord-ves­tul Franţei, în apropierea Bretaniei, Anne Nivat a descoperit urme solide ale Franţei tradiţionale şi catolice. Cu o populaţie pu­ţin numeroasă, de 300.000 de locuitori, care se declarau în proporţie de 95% ca­tolici, zona este industralizată, iar în me­diul rural există o concentrare mare de în­treprinderi familiale, care au trecut din generaţie în generaţie. Prosperitatea din Mayenne se datorează şi valorizării con­ceptului de muncă (departamentul are şi una dintre cele mai mici rate ale şomajului din Franţa). Un antreprenor din Mayenne declara că „suntem singura ţară care denigrează în fiecare zi noţiunea de mun­că, afirmând fără încetare că munca es­te degradantă. În Franţa se lasă să se înţeleagă faptul că pentru a fi fericit tre­buie să munceşti cât mai puţin“. Nivat aminteşte şi că Eugène Ionesco ar fi trăit doi ani din copilărie într-un sat de lângă La­val, capitala departamentului, cu o po­pu­laţie de 50.000 de locuitori.

Anne Nivat are prilejul, la Montlouçon, (regiunea Au­ver­gne), de a analiza îndeaproape un proces care a luat amploare în Franţa: dezindustralizarea (şi pe fondul unei concurenţe necruţătoare din partea Chinei). Începând cu secolul al XIX-lea, Montlouçon era centrul unei pros­pere industrii siderurgice, fiind su­pra­numit Birminghamul Franței. Apogeul in­dustrial l-a cunoscut, evident, în timpul Primului Război Mondial, când ţara avea nevoie de cantităţi uriaşe de arme și mu­niţie pentru a se apăra de agresiunea Im­periului German. În Al Doilea Război Mon­dial, industria locală a lucrat mai degrabă pentru nemţi, însă după terminarea răz­boiului a intrat treptat în declin. Şi, odată cu ea, şi populaţia oraşului. La uzinele de anvelope Dunlop, Nivat a luat legătura cu şeful filialei locale a puternicului sindicat CGT, care, evident, se plângea de faptul că uzina face profit mare cu puţin per­so­nal: un cauciuc care iese de pe poarta fa­bricii ar costa ca să fie produs doar 25 de euro, dar este vândut în magazine cu 160. Condamnă delocalizarea contabilităţii, ca­re ar fi fost mutată în România! „Epoca industrială a trecut, dar nu a fost în­lo­cuită cu nimic, asta-i drama din Mon­t­lou­çon“, comentează amar sindicalistul.

Penultima escală a reporterului a fost oră­şelul Lons-le-Saunier, capitala de­par­ta­men­tului Jura, unul dintre cele mai mici oraşe din Franţa, cu numai 30.000 de lo­cuitori, care are un statut important căci găzduieşte o prefectură şi alte servicii des­centralizate ale ministerelor de la Paris. Zona a fost aleasă pentru că este unul din­tre bastioanele Frontului Na­ţional. Anne Nivat a discutat cu mai mulţi repre­zen­tanţi ai partidului, inclusiv cu un fost li­der regional al FN care fusese îndepărtat de lidera Marine Le Pen, în conflict de­clarat cu tatăl şi fidelii săi. Fost militar în Legiunea Străină, acesta şi-a păstrat pă­rerile dure despre imigraţie, crezând că „nici turcii, nici românii şi nici ma­grebienii din Jura nu se vor integra ni­ciodată, dimpotrivă, vor face ce vor vrea pentru că noi îi lăsăm să facă ce vor“. Acelaşi personaj citise de mai multe ori romanul lui Michel Houellebecq, Sou­mission (Supunere), care a avut un succes răsunător în Franţa. De altfel, cam peste tot pe unde a mers Nivat, romanul lui Houellebecq este adus în discuţie. Fran­cezii se raportau la el ca la un manifest politic: unii erau pentru, alţii împotrivă!

Poate cea mai interesantă escală a avut loc în ultimele zile ale anului 2015 în Ajaccio, în Cor­sica. Parcă niciunde în Franţa tensiunile interetnice nu erau atât de evidente, cocktailul exploziv fiind al­cătuit dintr-o tripletă în conflict: cor­sicanii supuşi unui lung proces de in­te­grare în statul francez (premierul de atunci, Vals, a pus benzină pe foc, de­cla­rând că nu recunoaşte specificitatea cor­sicană, existând o singură Franţă), mu­sulmanii (magrebienii arabi sau berberi) şi autorităţile franceze. Totul a pornit de la atacarea cu pietre a unui echipaj de pom­pieri care a încercat să intervină în car­tierul L’Empereur, pentru a stinge nişte cauciucuri aprinse de adolescenţii ma­gre­bieni. De fapt, acest uriaş cartier din Ajac­cio este un bun exemplu de spaţiu în care statul francez a pierdut autoritatea, ieşind de facto de sub jurisdicţia sa. O mulţime furioasă de corsicani a urcat în cartier pentru a-şi exprima punctul de vedere xe­nofob („On est chez nous“ - „suntem la noi acasă“ - sau „Arabi fuora!“ - „Afară cu arabii!“). Din fericire, niciunul dintre musulmanii care formează majoritatea locuitorilor acestui cartier nu a ieşit afară. Mulţimea a devastat o sală de rugăciune islamică din apropiere. Coriscanii dau vi­na pe autorităţile franceze pentru pătrun­derea acestei puternice minorităţi de origine magrebiană (din cei 322.000 de lo­cuitori ai insulei, 45.000 ar fi musulmani), cele două comunităţi trăind mai degrabă separat, chiar dacă anumite trăsături con­ser­vatoare le-ar apropia (ataşamentul pen­tru valorile tradiţionale, religiozitatea - în fiecare duminică dimineaţă clopotele bi­serilor sunt trase cu putere). Însă şi unora dintre musulmani, nu numai în Corsica, dar şi în Franţa metropolitană, le convine statutul de persecutat, ba mai mult, con­tribuie la percepţia franceză extremistă, provocând.

Anne Nivat a întreprins o imersiune fas­cinantă nu în Franţa pe care uităm s-o iu­bim (pentru a parafraza cartea lui Andreï Makine Cette France qu`on oublie d’ai­mer, 2006), ci în Franţa neturistică, a rea­lităţilor dure, a conflictelor identitare, a greutăţilor economice, Franţa care trebuie să se reinventeze pentru a oferi lumii, din nou, acel savoir de vivre pe care mon­dializarea pare a-l sugruma sau înlocui cu mo­dele dictatoriale.