Arhivă PDF începând din 1990 I Abonamente Revista 22 I Access Abonați PDF


Interviu : Valentin Naumescu: Washingtonul intre nucleul dur si crizele Estului
Interviu realizat de Octavian Manea
2017-10-17
Interviu
0

Discursul președintelui Macron de la Sorbona trasează anumite coordonate despre viitorul Europei. Vorbește despre capacități operaționale autonome ale UE și chiar propune o forță comună de intervenție rapidă. Premisa de la care pleacă este însă dezangajarea „graduală și inevitabilă“ a SUA din Europa.

Se strâng rândurile nucleului dur, cel puțin pe dimensiunea de apărare și securitate. Ce înseamnă toată această dinamică pentru Flancul Estic și cum se va poziționa România?

 

Din păcate, dincolo de retorica entuziastă cu privire la reforma Uniunii Europene, reformă necesară și binevenită până la un punct, lucrurile încep să se complice pentru România pe dimensiunea de apărare și securitate. Revizuirea paradigmei de securitate a Europei democratice, bazată, după Al Doilea Război Mondial, pe SUA și pe NATO, sau cel puțin tentativa de revizuire a acestei paradigme de succes, așa cum este propusă astăzi de nucleul franco-german al UE, va împinge, mai devreme sau mai târziu, atât România, cât și alte țări proamericane din Flancul Estic într-o dilemă de securitate.

 

Dacă proiectul Europa Apărării va avansa pe direcția integrării militare, vom intra la un moment dat, în 5, 10 sau 15 ani, într-o dilemă strategică profundă, pe care deocamdată Bucureștiul nu este pregătit să o abordeze altfel decât prin clișeele liniștitoare ale unei diplomații conformiste. Am spus-o de mai multe ori, prima dată imediat după referendumul britanic din iunie 2016, când a apărut scrisoarea comună a miniștrilor Apărării din Franța și Germania, că noua UE27, „scăpată“ de obstrucționarea Marii Britanii, va începe o autonomizare treptată de Statele Unite pe linia securității, în ideea scoaterii Americii din poziția de putere dominantă în Europa și a resuscitării vechiului proiect politico-militar al Comunității Europene de Apărare, care a fost respins de la ratificare în august 1954 de Adunarea Națională a Franței, după ce Tratatul fusese semnat chiar la Paris, cu doar câțiva ani înainte.

 

Sunt deja nenumărate declarații politice ale liderilor francezi și germani sau ale președintelui Comisiei Europene, în ultimii doi-trei ani, atât înainte, cât mai ales după alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, care vorbesc limpede despre nevoia autonomizării strategice a UE față de SUA, de nevoia ca europenii să-și asume pe cont propriu securitatea europeană și să nu mai depindă de prima putere a lumii. Acest lucru este deocamdată nerealist, în opinia mea, deopotrivă din perspectivă militară, tehnologică, financiară, dar și politică, statele membre ale Uniunii fiind departe de atingerea unui consens cu privire la apărarea europeană și la limitele până la care acest proiect poate fi dus.

 

Trebuie spus foarte clar, nimeni din UE, la Paris, Berlin sau Bruxelles, nu vorbește de acordarea de garanții de securitate, nici decurgând din Fondul European de Apărare, nici din PESCO. Toate marile puteri occidentale vor contracte guvernamentale masive pentru industria lor de apărare, dar numai NATO, deci Statele Unite, oferă garanții de securitate, aceasta fiind diferența esențială. Ce rost au atunci cheltuielile de apărare care nu se reflectă în garanții de securitate? În fond, cercetarea militară nu este un scop în sine...

 

Pentru a concluziona, există un număr de state, printre care România și Polonia, pentru a le numi pe cele mai importante de pe Flancul Estic, care au parteneriate strategice consolidate cu Statele Unite și care nu cred că vor renunța la rolul primordial al alianței transatlantice pentru garantarea propriei securități. Dar reforma Uniunii Europene și realizarea proiectului Europei Apărării, prin mecanismul PESCO sau printr-un nou tratat, s-ar putea să oblige statele membre să facă achiziții militare din Uniunea Europeană, printr-un fel de Buy European Act, de care vorbea fostul președinte Sarkozy, ceea ce ar scădea treptat relevanța NATO și angajarea Statelor Unite în securitatea europeană.

 

Vedeți posibilă coagularea unei culturi strategice europene? Un criteriu minimal pentru existența ei ar fi o percepție comună asupra amenințărilor. Mai degrabă azi vedem un fel cluster-izare regională a percepțiilor.

Este deocamdată greu de imaginat o cultură strategică europeană comună, dar nu este imposibil. Sunt/vor fi 27 de state membre, multe dintre acestea având în trecut războaie directe, unele împotriva altora. Nu văd posibilă o Armată Europeană comună, la orizontul generației mele. Totuși, și moneda unică euro părea acum 25-30 de ani o utopie și iată că este deja de vreo 16 ani o realitate funcțională, cu care lumea s-a obișnuit și care a supraviețuit unor crize severe.

 

Să ne înțelegem, proiectul european este soluția pentru continentul nostru și trebuie susținut în continuare, pentru adâncirea integrării, singura mea rezervă ținând de dimensiunea apărării și de securitate, unde cred că rolul principal trebuie să rămână al NATO, nu al Uniunii Europene, adică așa cum a fost după 1945. Securitatea europeană fără Statele Unite este de neconceput. Regionalizarea strategică de care vorbiți ține, ce-i drept, și de percepții de amenințare total diferite la nivelul opiniei publice. În Franța, Belgia sau Portugalia, de pildă, nimeni nu se teme de Rusia, în timp ce în Polonia, România și mai ales în țările baltice există o cu totul altă perspectivă culturală, istorică și geopolitică.

 

Ce anunță pentru UE noua configurație politică de la Berlin?

Germania va rămâne proeuropeană și în noua legislatură, dar tonul Berlinului se va schimba. Este al patrulea și foarte probabil ultimul mandat de cancelar al Angelei Merkel și rămâne de văzut dacă îl va duce până la capăt. În orice caz, sub amenințarea extremei drepte, intrată în Bundestag pentru prima dată în istoria postbelică a țării, și a SPD trecut în opoziție, guvernul german va deveni mai protecționist pe plan economic, mai atent cu interesele muncitorilor germani și mai riguros cu politica acceptării imigrației, pe plan intern, respectiv mai asertiv pe plan european, în sensul unei toleranțe mai mici față de țările rebele din Europa Centrală, care sfidează deciziile Consiliului European sau normele statului de drept. Germania, ca și Franța, va deveni mai tranșantă. De fapt, s-a și spus deja, ne îndreptăm spre o „Europă cu mai multe viteze“, în care în barca franco-germană nu vor rămâne decât cei care vor și care pot mai mult pe linia integrării europene și a performanțelor economice, reforma Uniunii fiind centrată pe interesele zonei euro.

 

Prezența strategică a SUA în „Europa dintre Germania și Rusia“

 

Cum vedeți relația cu Rusia după alegerile germane? Majoritatea spectrului politic german este favorabilă unui rapprochement.

Dacă nu se mai întâmplă nimic dramatic în Vecinătatea Estică a UE, de tipul anexării Crimeei sau al războiului din Donbas, care să aibă un impact negativ asupra opiniei publice germane, atunci da, aceasta este direcția. Am văzut asta recent, inclusiv cu ocazia proiectului gazoductului ruso-german Nord Stream 2, convenit de cele două părți în pofida protestelor Poloniei şi Ucrainei, a liniei politice generale a UE de condamnare a Rusiei și chiar a sancțiunilor impuse de Congresul Statelor Unite împotriva tuturor companiilor care fac comerț cu Rusia în domeniul energetic, ceea ce a stârnit protestul oficialilor de la Berlin și de la Bruxelles.

 

Trebuie să recunoaștem că a existat mereu, istoric vorbind, o relație ambivalentă Germania-Rusia, de respingere și de atracție în același timp, cu interese antagonice, dar și convergente, relație care uneori s-a dovedit catastrofală pentru regiunea denumită sugestiv Zwischeneuropa. De aceea spunem că este permanent nevoie de prezența strategică a Statelor Unite în „Europa dintre Germania și Rusia“.

 

Cu un Macron care presează pentru adâncirea integrării, cu un cancelar german constrâns politic de sensibilitățile coaliției de guvernare, cu un Trump haotic și disruptiv, cum se vede viitorul relației transatlantice și al NATO, în condițiile în care și competiția economică dintre cele două maluri ale Atlanticului se întețește?

Există un risc al suprapunerii cu proiectul Europa Apărării și implicit al slăbirii relevanței NATO. Aș mai adăuga că tentativa franco-germană de împingere a SUA în afara centrului de greutate politică al Europei nu va avea ca efect pur și simplu plecarea resemnată a Americii înapoi peste Atlantic, ci rebalansarea spectaculoasă a Statelor Unite spre Flancul Estic. Am văzut anul acesta apropierea de România, am văzut vizita președintelui american în Polonia, am văzut participarea lui Donald Trump la summit-ul liderilor din Europa Centrală, am văzut oferta americană de gaz lichefiat, concurentă cu gazul rusesc şi cu proiectul gazoductului ruso-german. Vedem şi întărirea prezenţei facilităţilor militare şi intensificarea exerciţiilor trupelor americane în Flancul Estic al NATO.

 

Din considerente istorice și strategice fundamentale, pe care nu are rost să le dezvoltăm aici, Statele Unite nu vor părăsi niciodată peninsula europeană, așa cum nu au plecat în 1945. Washingtonul știe că o plecare din Europa ar lăsa mica peninsulă europeană sub influența puterii crescânde a Eurasiei și a puterii care se află în spatele acestei mișcări de expansiune economică și strategică. Marii aliați ai Statelor Unite în Europa, inclusiv pe linie militară, vor rămâne Marea Britanie, Polonia și România. Cu Turcia rămâne să vedem ce se va întâmpla. Nu spun prin ideea de mai sus că nucleul dur franco-german se va ostiliza față de Statele Unite, căci nu se va întâmpla asta, dar mă tem că relația transatlantică va deveni, din perspectiva Berlinului şi a Parisului, tot mai rece și mai formală pe plan politic și militar. Să nu uităm că inclusiv negocierile pentru adoptarea TTIP (acordul de liber schimb şi investiţii) sunt blocate.

 

România şi Grupul de la Vişegrad

 

V4 pare să devină tot mai mult un club al rebelilor. Se va aprofunda prăpastia dintre Bruxelles, pe de o parte, și Varșovia și Budapesta, pe de alta? Ce impact vedeți asupra poziționării României? Sunt semnale transmise de la București care par să arate o apropiere de Grupul de la Vișegrad.

 

România trebuie să rămână fermă și predictibilă în opțiunea sa proeuropeană, adică de partea nucleului central al Uniunii, și mai ales puternic atașată valorilor fundamentale ale construcției europene, printre care se numără statul de drept. Aceasta este singura noastră șansă de a merge înainte.

 

Opțiunea apropierii de pozițiile Grupului de la Vișegrad, sugerată mai mult sau mai puțin discret de liderii coaliției PSD-ALDE, cu diferite ocazii, ar fi un pas pe calea periferizării și mai accentuate a României, în condițiile în care oricum există acest risc, de vreme ce reforma Uniunii se va centra pe zona euro și va introduce, practic, mecanismele „Europei cu mai multe viteze“. Dacă, pe lângă neapartenența noastră la zona euro, s-ar mai adăuga și opțiunea naționalistă, populistă și a sfidării Bruxellesului sau derapajele statului de drept, dezastrul izolării României pe plan european ar fi total.

 

În plus, trebuie avut în vedere că însuși Grupul V4 este instabil, cu Slovacia acceptând recent linia proeuropeană și mai ales cu guvernări contestate intens în Polonia și Ungaria. Dacă în aceste țări vor reveni peste câțiva ani guvernările liberale și proeuropene, România ar rămâne paria Uniunii Europene, în caz că ar face acum greșeala tactică și strategică de a se îndepărta de nucleul franco-german. Să sperăm însă că preşedintele Iohannis o să reuşească să menţină orientarea corectă a României în cadrul Uniunii Europene.

 

România, cu tarele și vulnerabilitățile pe care i le cunoaștem, nu are practic alternativă credibilă și decentă la proiectul european. România nu are nici pe departe resursele, influența enormă și credibilitatea Marii Britanii, pentru a avea un viitor și în afara Uniunii Europene.

 

O eventuală decuplare a Bucureștiului de la procesul integrării europene, proces care va lua curând un nou avânt, după anunțarea Planului Macron și formarea guvernului de la Berlin, ne-ar întoarce pentru multă vreme la statutul de țară lipsită de credibilitate, coruptă și condamnată la sărăcie și izolare. Plus riscurile creșterii influenței de la Răsărit.

 

Nu va fi ușor să aderăm la moneda euro și să ținem pasul cu nucleul dur al Uniunii Europene, nici economic, nici politic, nici societal, dar, dacă vrem să ne smulgem definitiv din mediocritatea noastră istorică, trebuie să ne asumăm profund opțiunea integrării, care va trece curând la nivelul următor, practic la o viitoare UE 2.0 avansată. Trebuie să fim acolo. Este cea mai bună formă de protecție a României, într-o regiune atât de instabilă și de nesigură cum este a noastră.

 

Criza catalană

 

Anunță Catalonia un precedent care se poate răspândi? În cele din urmă, ce ne spune criza Cataloniei despre criza mai largă a Europei contemporane și chiar a statului național?

 

Nu știm dacă a existat sau nu o ingerință din afara Cataloniei în stimularea procesului separatist, dar știm cu siguranță că ceea ce se întâmplă în Spania convine de minune celor care vor să vadă destabilizată Uniunea Europeană și, respectiv, să justifice mișcările secesioniste din Estul Europei, care vulnerabilizează stat după stat (Ucraina, Republica Moldova, Georgia).

 

Proiectele separatiste din Europa (deopotrivă din Vestul și din Estul continentului), în creștere numerică și de intensitate în ultimii ani, anunță apropierea unui nou tip de criză, cel al statalității, în care diferite comunități bine conturate încep să-și dorească formarea unui stat propriu, pe baze identitare. Globalizarea, deschiderea, comunicarea neîngrădită, mobilitatea crescută a oamenilor și posibilitățile de interconectare economică internațională, fără intermedierea guvernelor centrale (de exemplu, piețele libere), conduc instinctiv la ideea că apartenența la statul național suveran actual nu le mai este de mare folos și că ar putea în viitor să se descurce și singure. De asemenea, reducerea amenințării militare din partea altor state (care constituia, în secolele din urmă, un argument pentru unificarea forțelor în cadrul unor state mai mari și mai puternice) face ca, rând pe rând, comunitățile autonome să-și dorească un drum propriu, în care vechea idee de a avea o armată mare care să le apere de invadatori nu mai reprezintă o preocupare, nici pentru scoțieni, nici pentru catalani sau flamanzi. Faptul că oricum te știi integrat într-o Uniune mult mai largă, că poți călători liber și poți face comerț cu toată lumea, că educația și serviciile de sănătate oricum sunt locale, plătite din propriile tale taxe și impozite, că moneda este unică și că oricum nu mai ai nevoie de armată, căci nu te amenință nimeni, sunt pentru unii argumente că statul a cărui cetățenie o au nu mai este atât de relevant și, dacă tot trebuie să ai o țară a ta în această lume integrată, atunci măcar să-ți faci una cu vecinii, prietenii și concitadinii tăi, cu care ai impresia că ești mult mai legat decât cu concetățenii de la mii de kilometri depărtare, care mai și vorbesc o limbă diferită.

 

Statele naționale tradiționale, cu politicienii lor corupți și uzați ducând o viață de huzur în capitale tot mai arogante, par că și-au pierdut forța și argumentele unificatoare în fața identităților etnice sau subnaționale, regionale ori chiar locale, mai proaspete, mai colorate și mai vii. Iar acest fenomen de erodare politică a statelor nu este, cred, de bun augur pentru Europa, în ansamblu, și nici măcar pentru Uniunea Europeană, căci, în absența credibilității statelor naționale, distanța de la Barcelona, de exemplu, la Bruxelles devine, politic şi administrativ vorbind, mult prea mare. Pe de altă parte, este o iluzie a Cataloniei că, declarându-se independentă, ar putea adera rapid la UE, căci este evident că cel puţin Spania, dacă nu şi alte state membre care vor să descurajeze separatismul, se vor opune aderării.

 

Exista în anii trecuţi ideea că numai statele slabe, eşuate sunt supuse riscului separatismului. Fals. Iată că şi statele dezvoltate şi prospere (Spania este, desigur, un asemenea caz) se pot trezi cu perspectiva separatismului, iar revoluţia identitară şi redescoperirea specificurilor nu iartă pe nimeni.

 

Practic, între palierul integrat, supranațional (european) sau global, și palierul identitar local sau regional (catalan, de exemplu, sau flamand) cetățeanul nu mai simte statul ca fiindu-i util. Integrarea europeană a oferit un acoperiș mai bun decât al statelor. Descentralizarea, la rândul ei, un lucru bun în principiu, a golit statul de rolul său pozitiv în viața oamenilor, lăsându-i numai aspectele negative – prelevarea de impozite către Centru, corupția și impopularitatea politicienilor şi a partidelor tradiţionale, birocrația ministerelor, aroganța capitalei. În rest, lucrurile bune, vesele și frumoase se întâmplă la nivel local – economia, investițiile, festivalurile, clădirile noi, serviciile publice, parcurile, fotbalul, mallurile, universitățile, teatrele, catedralele, aeroporturile etc. Am fost surprins să constat recent cât de ataşaţi sunt germanii de landurile lor şi cât de mult interes au pentru politicile regionale. În țările din zona euro, nici măcar moneda nu mai este un element de unificare națională în mâna statului. Armata? Prea puțin mai contează în ochii cetățenilor din culturile occidentale. A rămas limba. Dar ce te faci când nici măcar limba nu mai este comună tuturor cetăţenilor unui stat?

 

Naţionalismul nu echivalează întotdeauna cu dragostea pentru statul al cărui cetăţean eşti, dovadă Catalonia. Cu ce au reuşit statele să-şi atragă cetăţenii în ultimele decenii, mai ales după impunerea globalizării economice şi a extinderii Uniunii Europene? Cu nimic. Ideile şi sloganurile sunt vechi, unele de secol XIX. Iar pârghiile sunt din ce în ce mai puţine, multe dintre prerogative fiind splitate între nivelul supranaţional (european) şi cel local. Astfel se explică ușurința cu care scoțienii și catalanii vorbesc de separarea de statele lor actuale, dar totodată de rămânerea în Uniunea Europeană. Pentru catalani, resursele Barcelonei și beneficiile Bruxellesului par suficiente pentru perspectiva separării de Spania. Este un moment critic, în care statele naționale trebuie să-și pună, ca și Uniunea Europeană de altfel, problema „refondării“ simbolice, a reinventării lor programatice și a recâștigării încrederii cetățenilor, în acord cu realităţile secolului XXI.

 

Reașezarea „plăcilor tectonice“ în sistemul internațional

 

Cum vedeți impactul resentimentelor care se acumulează în multe colțuri ale Europei? Mai există răspunsuri sau suntem depășiți? Chiar nu se poate observa cât de mult ajută toate aceste fracturi, clivaje Rusia?

 

Nu e vorba că nu se observă cât de mult fac jocul Rusiei aceste clivaje ale Occidentului. Toată lumea observă acest lucru, dar momentan nu se găsesc soluții pentru depășirea dezacordurilor interne, fie că ne referim la Occident în ansamblu și la slăbirea relației transatlantice, fie la dezbinarea politică din interiorul Statelor Unite, fie la criza de unitate și solidaritate a Uniunii Europene, fie, iată, la state naționale cum este Spania.

 

Asistăm, așadar, la schimbarea unor paradigme esențiale în politica Europei și a lumii – a ordinii liberale, a securității, a democrațiilor și protecționismului, a proiectului european, a relației transatlantice și a ideii de Occident, a statelor naționale, a identităților etc. Reașezarea „plăcilor tectonice“ în sistemul internațional va dura cel puțin o generație, timp în care mă tem că vom fi expuși unei multitudini de riscuri și amenințări.

 

Interviu realizat de Octavian Manea

TAGS : naumescu europa macron sorbona SUA NTO marea bitanie aparare al doilea razboi bucuresti franta germania
Mai multe din Interviu
Comentarii
Total 0 comments.
3500
 Bref
 Media Culpa
 Numarul Curent
DESENAND (CA) LUMEA
 Vis a vis
 Scrisori de la cititori
 Prieteni 22