Pe aceeași temă
Alina și Voichița trecuseră prin orfelinat. Încropind mișcări și atitudini de karate, cea dintâi asigurase pentru amândouă o nesperată protecție față de violurile specifice mediului. Trecuseră împreună și prin epoca tulbure a pedofililor în haine de voluntari filantropi. Apoi drumurile se despărțiseră, pentru a se reîntâlni în cele din urmă în refugiul unei mănăstiri. Dacă Voichița devenise o supusă oiță a Domnului, Alina a ezitat, ceea ce i-a fost fatal. Fundamental singură, a rămas peste tot vulnerabilă: la muncă în Occident, în familia sa adoptivă, în spitale, la mănăstire. O îndrăgise, în viață, doar Voichița – în cele din urmă, doar o involuntară cursă afectivă spre lațul unei tradiții religioase orbite de sine. În orice caz, ceea ce ne arăta După dealuri era doar ultimul act al unei tragedii începute odată cu intrarea în orfelinat.
Înainte de a fi, deseori, un infern social, orfelinatul e, în primul rând, o dramă de familie. Poate surveni în urma unor decese – fie naturale, fie năprasnice – ori ale unor încarcerări – nenumărații orfani ai Gulagului, de pildă –, dar poate fi și fructul amar al unui simplu divorț. Ce-i drept, de obicei cei doi părinți se luptă (chiar cu lovituri sub centură) pentru tutela copiilor, în caz că nu ajung la un acord amiabil. O acceptă și drept ancoră pentru inima lor răvășită sau doar ca prilej de răzbunare (cvasi-patrimonială) față de tovarășul de ieri, dușmanul de azi. Poate e numai revanșa unei stime de sine cu poleială de responsabilitate ori angoasa unei concurențe pedagogice inacceptabile. Uneori, însă, toate aceste resorturi dispar în favoarea unei renunțări mai radicale: era cazul Irinei – sursa de inspirație pentru personajul Alinei –, nu o orfană propriu-zisă, ci doar o abandonată. A plasa un copil de 12 ani într-un orfelinat în urma unui divorț burghez e o alternativă rară pentru părinți fără alte constrângeri decât cele afective. Dar mult mai puțin rară e conștiința unei poveri, de care unul ori ambii divorțați nu știu cum să scape – ceea ce echivalează cu gânduri (preponderent nemărturisite) de abandon.
Imagine din filmul „Fără iubire“, în regia lui Andrei Zviaghințev
Situația din Fără iubire doar îngroașă o realitate universală: trauma despărțirii părinților. Și nu e vorba atât de incapacitatea infantilă de a asimila disocieri inedite, nici de relativul doliu pentru părintele de acum (mai) absent, ci de explozive complicații sociale. Fiindcă ruptura familiei e doar primul pas spre reconfigurări pline de necunoscute. Teoretic, s-ar putea ajunge la mai multă înțelegere și afecțiune: un (mai aplicat) părinte vitreg ar putea chiar suplini carențele celui natural, animat de o pasiune mai solicitantă (și mai matură) în contextul unei a doua șanse maritale. Dar, de cele mai multe ori, relațiile evoluează cu totul altfel: copilul aparține unui trecut pe care l-ai dori șters ori cel puțin marginalizat, în noua istorie familială.
Tatăl deja are un alt urmaș cu noua lui iubită, a cărei sarcină (avansată) nu împiedică o tandră sexualitate. E învăluit (și protejat) de o afecțiune (chiar strategic) acaparatoare, căreia îi răspunde cu (o deja ambivalentă) solicitudine casnică – gătește încă pentru gusturi concurente, preludiu amăgitor pentru divergențe viitoare. Cu o astfel de nouă tovarășă, celălalt copil nu-i, în niciun caz, binevenit. Isteriile ei panicarde denotă o (mărturisită) teamă de abandon, încât copilul lor e și o redutabilă piedică de siguranță. Concurența are, într-un asemenea cadru, un iz funest. Cu atât mai mult, cu cât urmează să se cam înghesuie, în noul cămin, toți patru: el, ea, mama ei și copilul lor.
Mama băiatului, în schimb, are un iubit mai matur, cu capul pe umeri (chiar și când e excitat), cu o fiică deja mare și departe. Apartamentul lui e spațios și primitor, iar el e dispus s-o însoțească, la nevoie, chiar și în fostul ei (blestemat) univers. Dar doar în cazuri de urgență – altfel, nu are nicio obiecție (post coitum) la ura ei abisală față de copil. Îi oferă afecțiunea lui calmă, dar fără empatii suplimentare. E bine instalat în echilibrul lui atât de funcțional. Cu alte cuvinte, nu pare interesat de perspectiva unui alt copil – nici propriu, cu atât mai puțin străin. Mama recunoaște că a fost o sarcină întâmplătoare (cu primul ei partener sexual), care a împins-o spre un mariaj dezastruos, cu un bărbat pe care (crede că) nu l-a iubit niciodată, ales doar pentru a fugi de propria ei mamă insuportabilă. Ce-i drept, aceasta e și acum o urgie tocmai bună de evitat – chiar și așa, cândva aproape orfană afectiv, femeia azi matură își tratează și mai rău băiatul.
Alioșa deja suferă: reproșurile par cronice, de orice natură – chiar și cana cotidiană cu cacao a devenit o formă a autorității (resentimentare). E deja în bună măsură abandonat – nu-l așteaptă nimeni la ieșirea de la școală, probabil nu mai e niciunde însoțit –, iar desconsiderarea nu mai are cenzuri: tot ce face e greșit în ochii părinților, gata doar să-l certe ori pedepsească. Nu mai suscită decât indiferență și accese de ură. Singura problemă e cum să se descotorosească de un cadavru încă viu.
De asta va avea grijă chiar băiatul, care dispare. Urmează o căutare – imaginile unui oraș inevitabil surd la o dramă circumscrisă familal sunt sugestive: o cărare întunecată spre parc, cu un trecător pe care camera nu-l va urma; un călător matinal într-o stație unde s-a lipt poza copilului dispărut, care se va urca în autobuz – stimulată decisiv de o asociație de profil, care suplinește voluntar imobilismul autorităților. Cei doi părinți par, subit, disperați, dar, cu toate țipetele descumpănirii, peste nu mult timp se va așterne (aproape) uitarea. Fiecare dintre cei doi se va integra în câte un nou univers familial, iar fostul lor cămin va fi golit spre renovare de noii proprietari. E doar ultimul pas (simbolic) al unei dislocări interioare – ruinele clădirii părăsite, somnul de azil, morga trupurilor desfigurate, pădurea în prag de iarnă. Rămâne geamul ferestrei cu vedere (bruegeliană) spre locul de săniuș: murdar, închis, dar nu suficient de opac. Viața merge înainte, chiar dacă prețul e o privire mai mioapă, imună la detalii prea vii. Băiatul fusese tratat drept un detaliu peste care se cuvenea trecut. Părinții așteptau, fiecare, un nou început, un punct zero al fericirii conjugale.
Toate filmele lui Zviaghințev sunt centrate pe problema filiației. Un tată îndelung absent reapare subit în Întoarcerea (2003) și începe o pedagogie de șoc, cu reacții ambivalente – e un tată bun sau unul rău? În Exilul (2007), tenebros ca un fals noir, gelozia ucigașă e suscitată de o sarcina plină de dubii. Copilul infidelei (închipuite) merită un avort. Conflictul filiațiilor concurente izbucnește la fel de fatal în Elena (2011). O casă de oferit fiului (trântor) merită o crimă și o implicită dezmoștenire. Noul mariaj din Leviathan (2014), prăbușit tragic (cu protagoniști cu tot) în urma unui adulter, va genera un orfan – și perspectiva orfelinatului. În fond, părinții (din filmele sale) sunt mereu incapabili să iasă dintr-o implacabilă logică conflictuală: copilul meu versus copilul lui. Ca și cum nu ar fi (mai ales) instrumentele unei umanități în expansiune, ci (cu precădere) cultivatorii unui patrimoniu privat. Nu resping (într-atât de egoist) filiația, dar o privesc mai ales ca pe un simbol al propriei fericiri. Le joacă feste și mitul religios al creației din iubire, reflectat la nivel familial. Pentru ei, un copil e rodul iubirii cuplului. Acest prestigios trompe-l`oeil încă întreține valuri de iresponsabilitate. De fapt, copiii se nasc din mai multă sau mai puțină iubire – chiar și din violuri. Iar fericirea părinților are prea puțin de-a face cu grijile pedagogice. Creșterea copiilor are o (relativă) autonomie pe care prea adeseori o minimalizăm, cu prețul fragilizării ori mistificării patosului pedagogic. Cu alte cuvinte, chiar valorea (ambiguă) asociată familiei e viermele care roade filantropia noastră. Pe de o parte, am reușit să deturnăm chiar noțiunea creștină de aproape, asociind-o excesiv – dacă nu exclusiv – cu apropieri de tip familial. Ca și cum fiul vecinului ar fi departele. Responsabilitățile față de unul și față de celălalt sunt diferite ca abordare, dar nu ca valoare. Pe de altă parte, uităm că rupturile morale – amintite și de Iisus: unul va fi luat, celălalt va fi lăsat – nu urmează granițele familiale. În orice caz, efortul pedagogic e meritoriu, cu atât mai mult, cu cât se confruntă, într-o măsură oarecare, cu frustrări majore din partea părinților.
Dincolo de toate acestea, un alt trompe-l`oeil, și mai funest, ne tulbură conștiințele. Nu acționăm niciodată ex nihilo, ci dependenți de contexte și premize. De trecut, oricât de împovărător ar fi, nu ne putem descotorosi pur și simplu, dar ne rămân la îndemână reașezările interioare. Din obstacol, Alioșa putea fi privit și altfel de părinții săi deja recuplați cu alți parteneri. Noile iubiri se brodiseră ignorându-l cu totul – cultura erotică dominantă, deopotrivă romantică și mistagogică, într-o perversă convergență, nici nu avea cum să întrețină altceva decât conflictul.
Fără iubire vorbește mult despre Rusia de azi, deși în surdină. Compania unde lucrează tatăl pare scoasă dintr-o distopie à la Zamiatin, dar probabil nu e departe de realități contemporane. Iconografie ortodoxă pe pereți, pelerinaje ca variantă de team building, dar mai ales drastica descurajare a divorțului – de așa natură, încât mai bine îți închiriezi o familie pentru petrecerile cu colegii decât să te dea de gol singurătatea. Bărbosul care o conduce ar putea fi chiar Vladimir Iakunin – altfel, un tip ras –, piosul oligarh din cercul intim al lui Putin, finanțator generos, printre altele, de populare turnee cu moaște. Simțim, discret, și propaganda antihomosexuală – mama își încondeiază nedoritul fiu drept efeminat – și cea (întărită legislativ) în favoarea corecțiilor fizice – e ceea ce-i pregătește tatăl fiului dispărut. Auzim la radio cum politicienii se străduiau să descurajeze puseele apocaliptice în vogă, dar vizate sunt doar cele de inspirație străină – maya, de pildă –, nu cele pravoslavnice, întreținute de un patriarh ortodox erijat periodic în profet al vremurilor din urmă – o mână întinsă, de fapt, propagandei oficiale antioccidentale. Polițistul pare scos din filmele epocii glasnost – când începeau să se mai spună lucrurilor pe nume –, pe măsura unui imobilism agresiv de regim autocratic. Cu așa stat, societatea s-ar sufoca dacă n-ar exista activismul ONG-urilor, atât de defăimat de discursul puterii. E amintit Boris Nemțov, pe atunci doar calomniat, între timp dispărut (și azi deja uitat). În tihna unei case confortabile se urmăresc imaginile TV ale dramei ucrainene – ruine și doliu de care sunt vinovați alții. Așa cum părinții urmau să scape de Alioșa, la fel procedează regimul, la nivelul țării, cu diversele categorii indeziderabile. Rusia fuge energic, dar, în fond, stă pe loc – precum protagonista care face fitness într-un trening cu însemnele naționalei. Desprinsă de poveri vizibile, dar țintuită de cele ale conștiinței.
