Pe aceeași temă
Eseul, fiind o formă liberă, ca şi romanul, nu poate fi definit. Într-acestea, există mult mai multe eseuri (cu atât mai mult cu cât nu există criterii sigure spre a le deosebi de alte texte) decât studii despre eseu. Totuşi, confruntând aceste studii, se vor putea decanta, poate, unele puncte comune, prin care am putea aproxima conceptul de „eseu“.
Am ales aici studiul lui Th. W. Adorno (1903-1969) Eseul ca formă, Adorno fiind el însuşi eseist, ba chiar eseul fiind, cum s-a mai remarcat, forma predilectă de expresie a lui.
În studiul său, Adorno s-a folosit uneori de definirea eseului numai ca pretext pentru a-şi expune propria filosofie, ca, de exemplu, refuzul idealului certitudinii în filosofie; am căutat să aleg fragmente consacrate în mod specific eseului.
Traducerea s-a făcut după originalul în limba germană Der Essay als Form, în Noten zur Literatur, vol. I, edit. Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1965.
În Germania, eseul stârneşte împotrivire pentru că aminteşte de libertatea spiritului care, de la eşecul unui iluminism doar căldicel, din epoca lui Leibniz, şi până astăzi, nu s-a dezvoltat cu adevărat, în ciuda libertăţii formale, ci a fost totdeauna gata să se subordoneze unor instanţe oarecare, mai degrabă, decât să proclame propria sa cauză autentică. Eseul nu lasă însă să-i fie prescris propriul său domeniu. În loc să realizeze ceva de domeniul ştiinţei sau să creeze ceva artistic, năzuinţa sa reflectă tihna copilărească care se entuziasmează fără scrupule pentru ceea ce alţii au făcut deja1. El oglindeşte ceea ce iubeşte sau urăşte în loc să reprezinte spiritul, după modelul unei nelimitate morale a muncii, ca creaţie din nimic. Fericirea şi jocul ţin de esenţa lui. El nu începe de la Adam şi Eva, ci cu acel subiect despre care vrea să vorbească; el spune ce-i vine în minte în legătură cu acel subiect şi se opreşte acolo unde simte că a terminat, nu acolo unde nu mai rămâne nici un rest netratat; astfel el se ţine de pozne. Conceptele lui nu sunt construite pornind de la ceva prim şi nu se rotunjesc într-un element ultim. Interpretările sale nu sunt argumentate filologic şi cuminţi, ci sunt din principiu suprainterpretate, potrivit verdictului automatizat al acelui intelect vigilent care se angajează drept aprod în slujba prostiei împotriva spiritului.
*
Empirismul, nu mai puţin decât raţionalismul, au fost de la Bacon încoace – el însuşi eseist – „metodă“. Îndoiala privind dreptul necondiţionat al acesteia în demersul gândirii a fost prezentă aproape exclusivă în eseu. El ţine seama de conştiinţa nonidentităţii, fără s-o enunţe; radical în nonradicalism, în abţinerea de la orice reducere la un principiu, în accentuarea parţialului faţă de total, în caracterul fragmentar. „Poate marele sieur de Montaigne a găsit ceva asemănător când a dat scrierilor sale denumirea minunat de frumoasă şi potrivită de «Essais», căci este o înaltă curtoazie modestia simplă a acestui cuvânt. Eseistul îşi ia rămas bun de la speranţele proprii, mândre, care credeau uneori a fi ajuns aproape de ce este ultim – el nu poate oferi decât lămuriri ale poeziilor altora şi în cel mai bun caz ale propriilor concepte. Dar, ironic, el se adânceşte în această micime, în micimea eternă a celei mai adânci lucrări a gândirii faţă de viaţă, şi subliniază cu o modestie ironică acest fapt“2.
*
Eseul preia impulsul antisistematic
în demersul propriu şi introduce conceptele, fără multă vorbă, „nemijlocit“, aşa cum le percepe. Ele sunt precizate în primul rând din raportul lor reciproc. Dar eseul are aici un sprijin în conceptele însele. Căci este o pură superstiţie a ştiinţelor după care conceptele ar fi în sine nedeterminate şi ar fi determinate abia prin definiţia lor (...). În realitate, conceptele sunt deja concretizate nemijlocit prin limba în care se găsesc. Cu astfel de semnificaţii începe eseul şi le duce mai departe ca fiind el însuşi în esenţă limbă; el vrea să ajute semnificaţiile să ajungă la concepte şi le ia, reflectând, aşa cum sunt deja precizate în limbă.
*
Eseul acordă mai multă importanţă expunerii (Darstellung) decât demersul care este indiferent faţă de expunerea conţinutului său obiectivat. „Cum“-ul expresiei trebuie să salveze ca precizie ceea ce a fost jertfit prin renunţarea la conturare, fără însă a trăda lucrul vizat în favoarea caracterului arbitrar al unor semnificaţii gata decretate ale conceptelor. În aceasta, Benjamin a fost un maestro inegalabil.
O astfel de precizie nu poate fi însă atomistică. Eseul apasă nu mai puţin, ci mai mult decât procedarea prin definire pe relaţia reciprocă a conceptelor sale în procesul experienţei spirituale. În această experienţă, conceptele nu alcătuiesc un continuum al operaţiunilor, gândirea nu progresează univoc, ci momentele se întreţes ca într-un covor. De densitatea acestei împletiri depinde rodnicia gândirii.
*
Eseul nu trebuie să procedeze nici în modul expunerii ca şi cum ar fi dedus obiectul şi ca şi cum despre acesta nu ar mai fi nimic de spus. Formei sale îi este imanentă relativizarea proprie: el trebuie să se desfăşoare în aşa fel ca şi cum ar putea oricând să se întrerupă. El gândeşte în fragmente, aşa cum realitatea este fragmentară şi îşi găseşte unitatea în şi prin aceste rupturi, nu prin netezirea lor.
Coerenţa ordonărilor logice înşală în ce priveşte natura antagonistă a obiectului asupra căruia această coerenţă îi este aplicată forţat. Discontinuitatea ţine de esenţa eseului; el este un conflict mereu suspendat. În timp ce el potriveşte conceptele unele cu altele, conform funcţiei lor în paralelogramul forţelor inerente obiectelor, el se fereşte mereu de conceptual superior, cărora toate laolaltă le-ar fi subordonate.
*
Eseul se apropie de logica muzicală, de arta trecerii stringente şi totuşi lipsite de concepte, pentru a atribui limbajului verbal ceea ce acesta a pierdut sub dominaţia logicii discursive, pe care totuşi eseul nu l-a eliminat cu totul, ci a adoptat o tactică prin care îl lasă să persiste în propriile sale forme, graţie expresiei subiective pătrunzătoare. Căci eseul nu este pur şi simplu opus demersului discursiv. El nu este nelogic; el însuşi ascultă de criterii logice, în măsura în care ansamblul propoziţiilor sale se îmbină în mod coerent; nici o contradicţie nu poate rămâne în picioare decât dacă este întemeiată în lucrul însuşi. Dar eseul dezvoltă ideile altfel decât logica discursivă. Nici nu le deduce dintr-un principiu, nici nu conchide din observaţii singulare coerente. El coordonează elementele, în loc să le subordoneze. Numai totalitatea conţinutului său, şi nu modul expunerii lui este comensurabil cu criteriile logice. Dacă eseul, în comparaţie cu formele în care se comunică indiferent un conţinut gata, este mai dinamic decât gândirea tradiţională datorită tensiunii dintre expunere şi cele expuse, el este în acelaşi timp mai static datorită construcţiei prin juxtapunere. Numai în aceasta constă afinitatea lui cu pictura, însă acest caracter static el însuşi este, într-o anumită măsură, un ansamblu de raporturi de tensiune în echilibru. Delicata laxitate a înlănţuirii ideilor îl constrânge pe eseist la o mai mare intensitate decât cea a gândirii discursive, deoarece eseul nu procedează orb, automat, ca aceasta, ci trebuie să reflecteze în fiecare clipă asupra lui însuşi. Această reflectare nu priveşte însă numai raportul său cu gândirea stabilită, ci şi pe cel cu retorica şi comunicarea. Altfel, ceea ce se vrea supraştiinţific devine un van preştiinţific.
Traducere şi prezentare de Petru Vaida
