10 (zece) Ana Blandiana. Conversația continuă

1. „De la distrugerea memoriei la corectitudinea politică, de la vulgaritatea generalizată la corupția generalizată, la singurătatea și indiferența generalizate, de la crima organizată la violența filmelor de serie B care ne umplu ecranele și monitoarele, de la cultivarea urâtului, marginalizarea binelui și impunerea egoismului, există o mie de teme pe care rezistența morală și estetică prin cultură se poate exersa și este în continuare necesară. Rezistența prin cultură este chiar mai necesară azi decât ieri. Mai mult de jumătate din viață am trăit într‑o societate în care libertatea era visul secret și de neatins al fiecăruia. Pentru că libertatea este o noțiune vectorială, ea strălucește mai ales pe drumul înspre ea și există cu adevărat doar în mintea celor care luptă să o dobândească. În rest, după ce o ai, când nu mai e amenințată, când nu mai ai nevoie de curaj pentru a fi liber, libertatea devine leneșă, iar libertatea care nu e întrebuințată este un păcat de moarte.” Acesta este citatul pe care îl scot în față, în formula de prezentare de pe site, editorii celui mai recent volum semnat de Ana Blandiana. Editorii, adică: Humanitas. Titlul volumului recentissim: „Poate poezia salva lumea?”. Cu semnul întrebării, așadar. De adăugat că este o a doua carte cu Ana Blandiana în prim-planul conversației publicată la Humanitas; precedenta – excelentă! – e dialogul-fluviu pe care marea scriitoare l-a avut cu Serenela Ghițeanu, „Cartea cu delfini”.

2. Câteva note (pe cât posibil, fără să dau spoilere) cu privire la structură, la „rama” cărții: 36 de conversații, purtate – cu o singură excepție (chiar primul interviu, care datează din 2008) – în ultimii șapte ani; interviuri publicate în reviste și ziare de referință din străinătatea apropiată (Bulgaria), din cea care ține de linia mediană (Europa Centrală – Slovacia, Croația) sau Italia, Franța, Anglia; și din cea îndepărtată (Mexic, SUA); publicații prestigioase de limbi diferite, cu o pondere latină totuși – limba spaniolă e predominantă; interviuri clasice, ca medie: de 2-4 pagini de revistă, 6-12 pagini de carte. 36 de interviuri, așadar – care pot fi citite, bunăoară, mai leneș, la foc mic, pentru că e greu să te desparți de o carte așa de frumoasă, câte unul pe zi (nu e nevoie de o investiție de timp mai mare de 5-7 minute; e timp de calitate, vă asigur) sau pe nerăsuflate, cum se spune, în ritm continuu – și aceasta înseamnă 2-3 ore legate, din nou, de cea mai bună calitate.

3. Din punct de vedere tematic, oferta acestei cărți este una cu adevărat generoasă. Prezentarea de pe coperta a patra a cărții este foarte inspirată – „ca niște fire roșii aceleași trei coordonate constante în opera scriitoarei: memoria ca formă de justiție, salvarea prin cultură și libertatea ca valoare absolută”.

4. Desfăcute, detaliate, aceste coordonate dau seama și mai bine de luxurianța tematică a acestui volum de interviuri. Iată, doar selectiv, nu exhaustic desigur: cenzură, libertate, comunism, democrație, corectitudine politică, forța literaturii, forța fragilității, copilărie, diplomație culturală (ritual al comunicării la care, la un asemenea nivel, doar MC mai are acces), reprezentare, viață în adevăr, revoluție, suferință, salvare, Memorial, memorie, Sighet, înarmarea cu metafore, libertate, tăcere, istorie, creștinism, etică, estetică, fantasticul, curajul, rezistența, wokeismul, conștiința. Și multe altele...

5. Un singur citat despre acest fastuos arhipelag tematic: „Drepturile omului călcate în picioare în diverse state de pe glob sunt diferite, dar dintre ele încălcarea dreptului la libertatea cuvântului este nu numai cea mai frecventă, ci și cea mai semnificantă și simbolică, pentru că, odată exclusă libertatea de a mărturisi, de a critica, de a protesta, toate celelalte drepturi pot fi abolite în tăcere, iar pe de altă parte, dispariția acestui drept este semnul sigur al apariției unei dictaturi. Aș vrea să mă opresc asupra evoluției, mai precis degradării, acestui drept nu în societățile totalitare, nu în Coreea de Nord, Rusia sau China, ci în țările lumii libere, acolo unde statele sunt de drept, dar degradarea se produce prin strania influență a unor curente de opinii din interiorul societății civile. Mă refer, bineînțeles, la ceea ce se numește corectitudine politică, un curent de opinie coborând din extrema stângă germană a anilor ’30 ai secolului trecut, ai cărui reprezentanți, refugiați în Statele Unite la venirea lui Hitler la putere, au ajuns să domine universitățile americane, hotărând ce este corect și ce nu, făcând liste de scriitori care trebuie cenzurați și introducând intimidarea și frica în sânul unor societăți libere. Scriam cu tristețe înainte de ’89 că nu este liber cel ce are nevoie de curaj ca să fie liber. Nu cumva vom avea nevoie de curaj din nou, în condițiile în care cei ce nu renunță la libertatea de expresie și la bunul-simț riscă să fie expulzați din spațiul public?”.

6. Cea mai prezentă recurență – cât se poate de firesc, nu-i așa? – e poezia. E tema-matcă a cărții. Matcă sau caier, sau vatră. La limită, liniile de discurs din această carte se pot împărți în două: alte discursuri și discursul – reluat de multe ori, pentru limpezirea temei și spre marele beneficiu al cititorilor – despre poezie.

7. Dacă ar fi să sistematizăm afirmațiile despre poezie ale Anei Blandiana fie și numai din această carte, am ajunge, pesemne, la următorul tablou: a) Poezia este o formă de adevăr – și anume, poezia e o modalitate de a exprima un adevăr mai profund decât cel accesibil discursului obișnuit; b) Poezia e formă de libertate – poezia a reprezentat întotdeauna un spațiu al libertății interioare, mai ales într-un context marcat de cenzură. Afirmația e valabilă și în lumea „liberă” care cochetează cu o „minunată lume nouă”, cu mult wokism, cu corectitudine politică, dar și cu imbecilitate și obtuzitate imense la dreapta spectrului politic; c) Poezia, ca miracol al limbajului – Ana Blandiana vorbește des despre intensitatea poeziei, despre condiția aparte a poeziei și despre aceasta ca despre un mod de a „încărca” cuvintele cu energie, sens și vibrație, mult mai mult decât e cazul în limbajul cotidian. d) Poezia, ca modalitate de a salva umanul. Poezia e, mergând în această direcție de analiză, o formă de salvare – a sensibilității, a memoriei, a identității umane. Așadar, Poezia, ca un fel de cruce a Binelui și a autenticității. Pentru că are funcție cognitivă (poezia, ca adevăr), funcția etică (poezia, ca libertate), funcția estetică (miracolul limbajului), funcția existențială (salvarea umanului).

8. Iată două dintre citatele memorabile – și numeroase, după cum spuneam, care conturează definiția complexă pe care Ana Blandiana o propune (și) în această carte: „V-aș șoca dacă v-aș răspunde că sentimentul meu este că nu eu o trăiesc pe ea, ci ea mă trăiește pe mine, că ea este ceea ce rămâne după ce uit tot ce am suferit. Totul seamănă cu privirea limpede de după plâns, atunci când, terminându-se lacrimile, privești în jur și descoperi o lume pe care ți se pare că abia acum o înțelegi”. & „Dimpotrivă: se vorbește atât de mult, încât rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea, o tăcere care nu e opusă doar vacarmului, ci și orgoliului că totul poate fi spus. La urma urmei, singura definiție de bun-simț a poeziei este: încăpățânarea de a exprima inexprimabilul”.

9. Prin urmare, poezia nu este, în viziunea laureatei Premiului Prințesa de Asturias, o simplă formă de expresie artistică, ci un mod aparte de a fi în lume. Așadar, nu numai – pe urmele lui Pierre Hadot – „filosofia, ca mod de viață”, ci și „poezia, ca mod de viață”. De aceea, există temei pentru ca întrebarea care dă titlul acestei cărți să se convertească, neapărat cu combustia suferinței, într-o afirmație.

10. Nota bene! Apropo de acest tip aparte de combustie, care este suferința: două dintre titlurile puse de Ana Blandiana – acestor interviuri: „Pentru poet, cunoașterea suferinței este întotdeauna un dar, poate chiar un noroc” & „Frumusețea funcționează ca un balsam în stare să vindece rănile”...