Pe aceeași temă
1. David Grossman este, din fericire, unul dintre autorii israelieni răsfățați ai pieței noastre editoriale. Nu simplu „un autor israelian”, ci – cu adevărat – cel mai mare scriitor în viață din Israel (un fel de „urmaș” al lui Amos Oz, cel cu care legase, de decenii, o mare prietenie nu numai literară), Grossman are numeroase traduceri în limba română. În alte cuvinte: la Editura Univers și la Editura Niculescu (mai întâi), mai apoi - și cu o consecvență remarcabilă – la Editura Polirom, avem cam toată opera romanescă a unuia dintre cei mai complecși și mai fascinanți scriitori ai lumii literare de astăzi. Aproape toate cărțile, în frunte cu incredibila „Până la capătul pământului”, o demonstrație de mare clasă despre ce e în stare să facă literatura și despre cât de sus poate să meargă cu arta sa un uriaș scriitor. Tot la Polirom, de puține săptămâni, avem și un volum de publicistică semnat de David Grossman.
2. „Inima gânditoare. Despre Israel și Palestina” e volumul care include 11 texte de referință – cele mai multe, articole publicate în ziare (Haaretz, în primul rând), dar și transcrierea a două discursuri extraordinare ținute în campusuri universitare de renume – despre, mai ales, istoria fierbinte, la zi, din zona Israel-Palestina. Intervalul de timp pe care îl acoperă aceste 11 documente de istorie și memorie recentissimă este 2017 -2024, cu un focus evident (mai mult de jumătate dintre texte incluse în carte) pe ceea ce s-a întâmplat în Israel și în vecinătățile acestui stat în 2023.
3. Textul de prolog al cărții, de altfel, e publicat în 10 octombrie 2023 - și scris, cu siguranță, în 8 sau 9 octombrie -, „la cald” după teribila tragedie care a lovit Israelul în ziua de 7 octombrie. „Cine vom fi când din cenușă ne vom ridica” este titlul acestui text care se încheie cu un tulburător pasaj & mesaj: „Nici chiar comportarea Israelului și nelegiuirile sale din teritoriile ocupate de 56 de ani nu pot să justifice ori să atenueze ceea ce s-a scos la iveală: profunzimea urii față de Israel, conștientizarea dureroasă că noi, israelienii, va trebui să trăim aici mereu cu ochii în patru și întotdeauna pregătiți de război. Chinuindu-ne întruna să fim și Atena, și Sparta în același timp. Și îndoindu-ne amarnic că am putea duce vreodată o viață normală, liberă, neafectată de amenințări și neliniști. O viață stabilă, sigură. O viață care este acasă”. În lumina teribilă a evenimentelor din aceste zile – în centrul cărora se află confruntarea extrem de violentă între Israel și Hezbollah (plus protectorii statali ai acesteia), gândul plin de îngrijorare exprimat de David Grossman devine și mai tulburător.
4. Vom găsi în carte nu numai considerații de ordin politic și etic – deși, încă o dată, acestea își iau, cum se spune, „partea leului”. Unele dintre pasaje, chiar memorabile, sunt despre ceea ce, în viziunea lui Grossman, poate fi și trebuie să fie un scriitor și despre care poate fi rolul său în societate – fie ea democratică sau nu. Una dintre cele mai puternice formule pe care ni le oferă D. Grossman se află în textul care e urmarea unei conferințe reproduse în a doua jumătate a cărții. Iată numai un (relativ) scurt citat: „Scrisul este o mișcare a sufletului împotriva acestei capitulări, împotriva acestei evitări a preaplinului dinăuntrul nostru. E o mișcare subversivă pe care o face scriitorul, în primul rând împotriva lui însuși. Ni l-am putea imagina ca pe un mesaj stăruitor pe care scriitorul îl tot administrează minții sale precaute, rigide, inhibate. Pentru mine, scrisul este o mișcare liberă, mlădioasă, ușoară de-a lungul axelor imaginare dintre băiețelul și bărbatul care am fost și voi fi, dintre bărbatul și femeia care sunt, dintre mintea sănătoasă și pierderea minților. Dintre evreul-din-lagărul-de-concentrare și comandantul lagărului – care sunt, amândoi, în mine. Dintre israelianul care sunt și palestinianul care aș fi putut fi”.
5. Analiza pe care D. Grossman o proiectezază asupra țării sale este, așadar, una extrem de critică, neîndurătoare pe alocuri. Uneori, citind textele din această suită publicistică de mare efect, poți avea sentimentul că Grossman pune sub un telescop de mare precizie ceea ce se întâmplă în sistemul politic și în sistemul de justiție din Israel, mărind cu voluptate cauzele și efectele răului (politic, juridic, social). Există însă, pe de altă parte, o scală a răului cu care lucrează scriitorul israelian. Și, pentru buna funcționare a acesteia, există un eveniment care are, deopotrivă, rol de accelerator și de revelator pentru – nu banalitate, ci – complexitatea răului: tragedia națională din 7 octombrie 2023. „Chiar și în ierarhia „relelor” există un clasament. Există o scară a gravității pe care bunul simț și instinctele naturale o pot recunoaște. Iar când vezi locurile măcelului de la festival, când vezi teroriști ai Hamas pe motociclete care vânează tineri veniți să petreacă, dintre care unii încă dansează, fără să-și dea seama ce se întâmplă... Nu știu dacă agenții Hamas ar trebui să fie numiți „animale”, dar cu siguranță și-au pierdut umanitatea”, scrie David Grossman.
6. În mod evident - și de mai mulți ani -, David Grossman este un critic al aranjamentului politic din statul Israel. De pe pozițiile stângii laice, adept declarat al soluției „2 state” (Israel și Palestina), marele scriitor apreciază că, acum - și, din nou, de mai mulți ani – democrația israeliană este una aproximativă, deci part-time. Iată una dintre formulele pe care Grossman le pune în joc, în repetate rânduri, când e pus în situația de a da un răspuns la întrebarea „ce este un stat evreiesc?”. Așadar: „Un stat evreiesc este un stat care se pricepe să trăiască o viață împlinită, intensă, cu o dimensiune a iluziei și represiunii, complăcându-se într-o negare completă a realității”.
7. Să adăugăm la bilanțul ideilor pe care ni le oferă spre reflecție și eventuală asumare această carte și o nuanță importantă pe care o pune în joc David Grossman cu privire la cauzele de profunzime ale situației extrem de tensionate din regiunea în care se află Israelul: „...adevărata luptă nu este între arabi și evrei, ci între cei – din ambele tabere – care aspiră să trăiască în pace și bună înțelegere și cei – din ambele tabere – ce își hrănesc mentalitatea și ideologia cu ură și cu violență”.
8. Și, de asemenea, să reținem, spre beneficiul reflecției oneste, și această observație a unei conștiințe și a unui om care și-a pierdut fiul în război: „Dar oare o țară care ține sub ocupație alt popor de cincizeci de ani, negându-i libertatea, poate pretinde cu adevărat că este o democrație? Este cu putință să existe o asemenea expresie: democrație ocupantă? O sută de ani de conflict. Cincizeci de ani de ocupație. Care este efectul lor asupra unui om, asupra spiritului unei națiuni? Și asupra celor ocupați, și asupra ocupantului?”.
9. De ce și de unde „inima gânditoare”? De ce? Fie și numai pentru a ieși din „vraja hipnotică a distrugerii”. Sau de a anula ori măcar îndigui ceea ce, în cuvinte memorabile, David Grossman apreciază că este „gura larg căscată a anarhiei” care „își arată colții către cea mai fragilă democrație din Orientul Mijlociu”. Și singura, am putea adăuga, perfect acoperiți de realitatea istorică la zi. De unde „inima gânditoare”? Dintr-un mare document de memorie – „O viață întreruptă” de Etty Hillesum (una dintre cele mai autentice și mai puternice mărturii despre lagărele de concentrare naziste din câte există în lume; cartea e tradusă și în românește, la Editura Humanitas). Etty Hillesum spune: „Fă să fiu inima gânditoare a acestei barăci... Inima gânditoare a unui întreg lagăr de concentrare”. Și, peste mai bine de șapte decenii, David Grossman repetă: „Să fim inima gânditoare. Iar și iar, inima gânditoare”.
10. Ce e de făcut? În două cuvinte: tikkun olam. „Repararea lumii.” David Grossman: „Sintagma aceasta își are originea într-o veche noțiune iudaică născută cu peste 2 000 de ani în urmă. (...) Repararea lumii (tikkun olam în ebraică) descrie o componentă fundamentală a identității evreiești: o aspirație și o obligație de a face lumea mai bună; un sentiment de responsabilitate morală față de toți oamenii, evrei sau nu”. Tikkun olam – „Repararea lumii”, cum anume? Trecând prin iad. Ultima frază a cărții e chiar aceasta: „Se pare că a trebuit să trecem prin iad ca să ajungem în locul de unde se poate vedea în zare, într-o zi foarte senină, marginea raiului”. Acum, acea zi senină e, din păcate, foarte foarte departe.
