Pe aceeași temă
Toate sunt apariții editoriale recente sau foarte recente – și toate sunt ale autorilor autohtoni. Să spunem și așa: cărți pentru plăcere – inclusiv pentru plăcerea de a avea de unde să alegem.
1. Amprenta lumii digitale. Reflecția despre „lumea virtuală” nu are o tradiție foarte bogată în eseistica de la noi. Are însă câteva titluri remarcabile. De pildă: eseul lui Teodor Baconschi despre Facebook – ca fabrică de narcisism. Cea mai recentă – și cred că și cea mai complexă – abordare de gen îi aparține lui Mihnea Măruță. „Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare” (Humanitas, apariție de la mijlocul acestui an – cartea a fost lansată la târgul de vară) – acesta este titlul ei. Riguroasă, revoluționară într‑un anumit sens, provocatoare în sensul nobil al termenului (lumea virtuală & identitatea virtuală sunt în sine teme mari, de răscruce, pentru reflecția contemporană – fie că vrem sau nu), perspectiva pe care o construiește, argumentează și propune Mihnea Măruță – să nu uităm: unul dintre cei mai curați și mai adevărați jurnaliști de la noi! – beneficiază de o instalație intelectuală de mare anvergură, în care strălucesc instrumentele rafinate de tip filozofic, sociologic, antropologic. Nu e cu un semn de întrebare, ci e o afirmație și o solidă ipoteză de lucru cu care lucrează aici Mihnea Măruță: rețelele sociale ne transformă, chiar ne transformă – și cum anume, cum ne despart ele de noi înșine, cum devenim ființe virtuale e, încă o dată, abundent și convingător argumentat în acest amplu eseu. CTP, unul dintre însoțitorii generoși ai acestei cărți, apreciază că „este cea mai bună carte despre relația real-digital-virtual pe care am citit-o vreodată”. E foarte probabil ca lucrurile să stea așa, în absolut, nu doar pentru CTP și în legătură cu, încă o dată, eseistica românească la temă. Dincolo de acest zoom elementar – dar superficial, fatalmente -, cartea aceasta este, cu adevărat, una dintre cele care (bine)merită o dezbatere mai detaliată.
2. Cilienii noștri, nu ai lor! Să spunem, mai întâi, că și în acest an Editura Humanitas continuă programul editorial extraordinar (și extraordinar de prețios) de a publica, de regulă, în seria „Memorii/Jurnale” cărți dintre cele mai reprezentative pentru ceea ce, repetăm (dar e o bună repetiție), compune patrimoniul de memorie românesc. Un recentissim exemplu în acest sens: Diane Plessia – „Cronica Cilienilor”. Cilieni e o localitate sudică de la noi – la întâlnirea Oltului cu Dunărea. Și mai mult decât atât, de fapt – „un loc al fericirii” pentru familia lărgită a Dianei Plessia, pentru antecesorii săi, familie boierească, bunicii săi și rudele acestora. La baza cărții stă un alt zăcământ de memorie important: Diane Plessia a găsit, în 2015, la moartea tatălui său (de origine română; mama – franțuzoaică!) peste 600 de scrisori care spun, fiecare în sine, și însă o extraordinară poveste de viață, de iubire și de istorie despre familia boierească uluitoare, pe durata a câtorva decenii. „Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându‑se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură. Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri”, notează D. Plessia. Ultimele luni ale unui trai tihnit, pentru că, în scurt timp, „țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți.
3. Poeme alese. „Înainte de sfârșit e totdeauna prea devreme” e titlul celui mai recent volum de Matei Călinescu publicat în limba română. E, mai precis, o antologie de poezie (realizată de Teodor Dună) – poeme alese – care apare în seria de autor, excepționala serie de autor „Matei Călinescu” de la Editura Humanitas. Cartea aceasta este, de altfel, singura din serie care are, cumva, o identitate vizuală distinctă: toate celelalte au, pe coperta 1, celebrele cercuri; volumul de poeme al lui Matei Călinescu nu le are. Fastuos, uneori ca și cum ar scrie poeme în proză, mai deloc ludic, poezia unuia dintre cei mai importanți literați români din întreaga lume a ultimului secol stă, cum e și firesc, ancorată în temele mari. O singură mostră (de poezie consistentă, delicată) – care, fie și numai ea, arată, încă o dată, că indiferent pe ce specie literară punea mâna Matei Călinescu, ea se preschimba în aur: „Nu mai văd lumina din părul tău/dar o aud (ca pe-un fir de aur, ca pe-o spirală dintr-o fugă de/Bach/nu mai aud glasul tău, dar îl văd,/ca pe o frunză când roșcată, când galbenă, legănată în vânt/ (...) dar gustul lacrimilor tale rare,/din an în an îl aud/ /din străfundul peșterilor în care ne târam,/prin noroaiele tămăduitoare, în care râdeam,/printre licăriri de mărgean, din stalactite picurând calm,/în apa întunecatului, secretului ocean./Și surâsul tău îl simt ca pe niște unde mari,/ca pe niște largi valuri rotunde,/în neliniștea mea cu valuri scurte și scunde”. Și o precizare de ordin tehnic: antologia de față include, deopotrivă, poeme publicate și poeme inedite (oferite editorului cărții de față de către soția lui Matei Călinescu, Adriana Călinescu).
4. Tatăl & fiul. Știu din manuscris această carte în dialog – și tot de atunci datează încântarea mea în legătură cu ea. Cei doi coautori – Adrian Alui Gheorghe (cel care răspunde, de regulă) și fiul său, Vlad Alui Gheorghe (în diviziunea muncii, el e cel care de obicei întreabă) – m-au și invitat să scriu pe copertă câteva rânduri. De care nu mă dezic, ci, dimpotrivă, pe care le întăresc odată cu acest semnal de carte. Rândurile mele sunt acestea: „Profund și autentic, există un nevăzut al acestei ample conversații ce se revarsă, firesc, blând, asupra celor care, privilegiați, desigur, aleg să fie martorii unui asemenea text. Nu este o carte obișnuită de dialog(uri), pentru că bornele tematice, fastuoase și generoase, pe care le ating cei doi interlocutori, au valoarea unei transmiteri simbolice de la o generație la alta. Mai mult, este un text fundamental despre viață și despre iubire și – un detaliu nu mai puțin important – despre inițiere. Pentru că, deși aparent e clar, de fapt nu se știe cine e fiul și cine e tatăl, cine dă și cine primește. Cert este că tatăl și fiul ne dăruiesc o minunăție de carte. Citiți-o cu ochiul minții și cu inima sufletului dumneavoastră!”. Adaug neapărat – cartea se intitulează „Mușcătura de măr” (Editura Școala Ardeleană) și are parte, deja, de multe reacții luminoase, de presă. E, de asemenea, o carte care apare și la o aniversare rotundă: tatăl, Adrian Alui Gheorghe, a împlinit, la foarte scurt timp după ce volumul a ieșit pe piață, vârsta de 65 de ani. Încă un accent – cartea de față e și una, remarca primă îi aparține Anei Blandiana, care are doi scriitori ca aparținători. Unul – la început de carieră; al doilea – care e în plină forță creatoare.
. Cel naiv? „Bun venit acasă/în inima mea/aici poți fi flacără, vânt/poți să atingi o stea, la bine, la greu/ vei găsi aici mereu/ferestre deschise/pentru vise,/ rime împerecheate/gânduri îmbrățișate/și ușa veșnic neîncuiată/pe care să nu pleci niciodată” – cam așa îți urează bun venit pe site‑ul său unul dintre cele mai fascinante personaje culturale (personaje – da, da, am ales bine termenul) din ultimul deceniu și jumătate de la noi. Iv cel naiv e supranumele acestui autor – unul, să recunoaștem, răsunător, în condițiile în care numele său real i-l știu, de fapt, foarte puțini. Site-ul de unde am citat, integral, poezia „Acasă” este www.ivcelnaiv.ro. Are șase cărți de poezie – rafinată și limpezită, fals-naivă, bine controlată – și mai ales pentru aceasta „Iv cel naiv” e, în virtual mai ales, dar nu numai, un mare personaj. Are, în materie de cărți, chiar mai mult decât atât. A debutat cu roman la Editura Trei – „Să nu ne facem de râs în fața furnicilor”. Și a continuat tot cu roman – al doilea titlu, publicat la debutul acestei veri la Humanitas: „Eu te-am făcut, eu te omor”. Iv cel Naiv e, spune el însuși (dar o spune cineva care are o lungă practică a camuflării), inginer, dar e și un bun și foarte sigur pe el scriitor. „Născut din nevoia de a pune în cuvinte cântecul pe care se încăpățâna pasărea imaginației să i-l fredoneze, el a decis să-și păstreze anonimatul, căci nu pasărea e importantă, ci melodia ei”, spune cineva care știe, în proză, și cu tensiunea, și cu umor, și cu spiritul ludic, și cu intriga, și cu un control subtil al artei prozei. Și care adaugă despre cartea sa cea mai recentă: „Eu te-am făcut, eu te omor – un roman de război naiv, e ultimul hit pe care i l-a fredonat mierla. Sau cioara? Sau coțofana? Nu vom ști nicicând, pentru că până și păsările vor să-și păstreze anonimatul”.
. 101 povești lingvistice – Ediția a doua, revizuită. Bine face și Humanitas că readuce în atenția publică o asemenea carte, bine face și doamna Rodica Zafiu – una dintre marile apărătoare ale limbii române – că revine cu o a doua ediția a volumului „101 de cuvinte argotice”. Iată, în cuvintele autoarei acestei cărți fermecătoare, între altele de ce e bine, e foarte bine că avem o asemenea revenire: „Argoul fascinează prin exotism şi familiaritate, fiind un limbaj deopotrivă depărtat şi apropiat, al altora, şi al nostru: alcătuit din cuvinte uneori misterioase, cu formă de neînţeles, dar, mai des, înşelătoare prin sensul neobişnuit asociat unei forme banale. În acelaşi timp, argoul e o ilustrare a posibilităţilor ludice şi estetice ale limbii; un spaţiu în care îşi manifestă creativitatea vorbitori anonimi, dotaţi cu ingeniozitate şi umor. Multă vreme neînregistrate în scris şi necuprinse în dicţionare, unele dintre aceste cuvinte (şi expresii) şi‑au schimbat destul de mult forma şi sensul, devenind mici enigme etimologice. Prezenta lucrare s-a încumetat pe acest teren alunecos, unde efortul detectivistic aduce surprize şi satisfacţii mai mari decât în zonele mai aşezate, mai cunoscute ale limbii“. Care cuvinte sunt în lista Zafiu? Iată, foarte selectiv și, cumva, ca teasing: abureală, babardeală, bazat, belea, bengos, caterincă, ciordeală, ciumeag, cocalar, dumă, diliu, interval, mangleală, mansardă, nasol, nașpa, oha, șmen, șpagă, șucar, șut, tiflă, țeapă. Sunt, cum sugerez, mult mai multe. Și adaug: 101 cuvinte pot alcătui o lume întreagă. Și acestea, listate, înțelese, povestite într-o miraculoasă carte de lingvistică și nu numai – pentru că, uneori, limitele limbajului nostru sunt, cu siguranță mai des decât ne-am dori, chiar sunt limitele lumii noastre.
7. Fuleu poetic impresionant. Emilian Iachimovski e un poet care are doi ani ultimi de excepție. În câteva luni, pe final de 2021 și în 2022, a publicat trei cărți. Merită să fie căutate – așadar, să le numim, în ordinea apariției: „Fluturi în formă fixă”; „Scufundați în oglindă” și „decât tăcerea acestei camere”. La aceeași editură – Oscar Print –, el revine, cartea e pe piață de câteva luni, cu un al patrulea volum: „Oniris”. Și cu aceeași poezie: solemnă, deloc la modă – dar, ce minunat! – densă, consistentă, metafizică, existențialistă, foarte bine echipată să treacă de moda unei zile sau a alteia. Iachimovski nu e un poet de marele ecran, nici de star-sistemul literar, dar e unul valoros, care își știe foarte bine tehnica și, să spunem și mai limpede, arta poetică: e și artist vizual, adesea e un excepțional iconar – și de aici, din rigoare, din respect, din verticală, din pierdere și regăsire, își trage seva poezia sa. Iată o pildă poetică în acest sens: „Stau pe o apă de vânt/pe o insulă roasă de crăpături,/unde visează păsările.//Simt gustul de vestiar și/mirosul de piele al dimineții,/și-n răsuflarea mării o amiază/ca-n pânzele mareei în care dorm corăbii.//Fac semne pe nisip ca să mă joc/și spăl cu var sărat cazematele scoicilor”. Și o alta – la fel de elocventă: „Mă sinucid lunar fără să mor/, în inimi care dau spre mare/, în trupuri ca niște ulcioare/cu ierburi din vasul de ofrandă//În voci care înveșmântează cuvintele/ca niște lenjerii de-argint ale tăcerii,/când lacrima mai strălucește încă/pe un obraz pe care tăcerea l-a crăpat.//Eu sunt doar lumânarea vieții mele/arzându-mă pe mine./Voi ști sau nu voi ști, că fumul fost-am eu?” Ca martor privilegiat și imediat al acestei foarte bune poezii, îmi îngădui să spun deocamdată doar atât: de urmărit! Va mai urma!
. Nerv în pix! Și mai bine ar suna/ar fi dacă am spune așa: nerv în computer! Pentru că George C. Dumitru e absolvent de Cibernetică, Statistică și Informatică economică. Pentru că vede foarte bine matematica, fizica și metafizica prozei. Pentru că știe arta aceasta – și se joacă adesea cu ea într-un fel încântător, George C. Dumitru, în ce mă privește nu am niciun dubiu, un lider de generație (tânără, încă tânără) în materie de proză – fie ea scurtă, dar mai ales lungă, roman, desigur. Îl urmăresc cu mare plăcere și cu admirație crescândă de la carte la carte. „Rupturi” – Editura Polirom, 2023 – este cea mai recentă; dar nu sunt de ocolit, tot pentru proză vreau să spun, „Fericire” (tot Polirom, cu un an înainte) și nici „...și toate zilele de azi” (2021, Humanitas). „Rupturi” e un roman de generație, dar mai ales unul al crizei și al lucidității. Daniel are 40 de ani, oarecum înstărit și mai ales divorțat, stă la marginea Bucureștiului într-un cartier rezidențial și are o viață care merge, oarecum, regulat, într-o cadență previzibilă pentru o asemenea acumulare existențială. Există însă un punct de cotitură pentru personajul principal și de fapt pentru întregul roman, căci acest punct dur de tensiune reface, în mod fundamental, cărțile narative: prietenul fiului personajului principal cade de la etajul al treilea, suferă un accident dur și schimbă fluxul relațiilor și al reacțiilor din cartier. E, altfel spus, un moment care accelerează percepțiile și reflecțiile – și care dă, în cele din urmă, o poveste remarcabilă despre, încă o dată, criză și despre o anumită generație. Iar George C. Dumitru ține dreaptă această poveste cu o mână de, deja, maestru.
. Medicul umanist. Mircea Gelu Buta e medic de profesie – un foarte respectat medic. Dar are la purtător și deschidere remarcabilă pentru umanioare – pentru literatură în mod aparte, pentru filosofie și religie în chip evident. Cu deschidere, cu texte, cu cărți în acest sens. Foarte recent, la Editura Renașterea, domnia sa a publicat o carte de intersecție și de bună reflecție: „Dezvrăjirea medicinei”. Evantaiul tematic pe care îl aduce în prim-plan această carte e, el însuși, semnificativ pentru tipul aparte de deschidere pe care o manifestă medicul & scriitorul Mircea Gelu Buta: de la „metafizică și medicină” la „conștiința în medicină”, de la „computerele care pot îngrădi practica medicală” la „fața nevăzută a raționalizării resurselor în practica medicală”, de la „medicina ca o pradă” la „creștinism și transumanism” sau – și cu aceasta nu am încheiat nici pe departe listarea orizontului tematic al acestei cărți – „expertiza etică fără religie, consecința secularismului programatic” la „sensul teologic al tehnologiei”. „Medicii au constituit o excepție în România comunizată și îi putem considera gentlemenii perioadei postbelice, îndeosebi ai deceniilor amintite, răstimp care a coincis și cu o liberalizare indenegabilă. Paradoxul pe care îl trăim astăzi este că, în pofida faptului că admirația pentru știința medicală este în creștere, respectul față de cei care o practică este în continuă scădere. Această dezamăgire nu trebuie văzută ca un aspect inevitabil al vieții moderne, ci mai degrabă ca o alegere conștientă a medicilor de a căuta succesul lumii și confortul material. Datorită poziției lor privilegiate de martori ai vulnerabilității umane, medicii au datoria de a-și dezvolta propria personalitate reîncălzind medicina, declanșând o influență pozitivă în viața modernă. În încheiere, aș spune că medicul trebuie să-și dea seama de noblețea vocației sale pentru a cultiva gusturile plăcute sufletului”, spune/scrie Mircea Gelu Buta, medicul-scriitor atent nu numai la trup, ci și la suflet.
10. Centrul Vechi al Capitalei. Iată de unde vine animatoarea acestui proiect editorial (Polirom, 2023), intitulat „Centrul Vechi din București. Politică și patrimoniu”: Emanuela Grama este profesor asociat și director al programului de studii globale în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Carnegie Mellon din Pittsburgh, SUA. A obținut diploma de licență în sociologie la Universitatea din București și un doctorat în antropologie și istorie, finalizat în 2010, la University of Michigan, Ann Arbor, SUA. A beneficiat de burse de cercetare la diferite instituții din țară și din străinătate, precum Fundația Wenner‑Gren din Statele Unite, Colegiul Noua Europă din București și programul postdoctoral Max Weber al Institutului Universității Europene (EUI) din Florența. Ediția în limba română a cărții e a doua – foarte important: ediția americană (și primă) a cărții a obținut Premiul Ed Hewett 2020, acordat de Association for Slavic, East European and Eurasian Studies, SUA. Cartea – în ediția sa în limba română – ne (par)vine din excelenta colecție „Studii Românești”. Și, în cuvintele autoarei: „Bazat pe cercetare de arhivă şi etnografică, volumul aduce la lumină episoade mai puţin cunoscute din istoria acestui cartier, începând cu negocierile dintre arhitecţi, arheologi şi guvernul comunist despre valoarea de patrimoniu a zonei şi până la transformarea lui mai recentă într‑un brand turistic, sub numele de «centru istoric». Dar cartea nu este doar o monografie a unui loc. Este şi o încercare de a înţelege mai bine cum au reflectat schimbările urbane diverse schimbări sociale şi de atitudine; care istorii au contat şi care au fost uitate; care viziuni estetice şi urbane au prevalat şi care au dispărut; ce grupuri sociale şi profesionale au reuşit să îşi impună valorile şi în ce condiţii. Cu alte cuvinte, ce naraţiuni, obiecte, forme estetice şi stiluri de viaţă devin valorificate ca patrimoniu – şi care dintre ele sunt marginalizate, abandonate, distruse”. La prima vedere – un foarte bun și punctual document istoric. În fapt: mult mai mult decât atât.
