Pe aceeași temă
1. „Masters of Command” – titlul original al lucrării lui Barry Strauss – sună, nu e greu să cădem de acord, evident mult mai puternic decât versiunea românească a cărții acestui istoric fascinant. Și anume: „Mari comandanți”. Volumul, în ediția sa de limbă română, e o reeditare recentă a primei cărți apărute vreodată în limba română sub semnătura acestui autor (2012, prima ediție românească), la Polirom, și vine după ce aceeași editură scosese, cu un an în urmă, „Zece Cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare”. Să mai spunem, în treacăt deocamdată (o revenire ulterioară s-ar impune, cred, căci e vorba de alte două-trei titluri delicioase), că pare să fie un „val” excelent pentru Barry Strauss în România – Humanitas, cealaltă casă editorială de foarte mare răsunet de la noi, i-a scos în această primăvară un volum adorabil despre Spartacus și, în toamnă, va mai scoate unul, despre Războiul Troian. De asemenea, tot la Polirom, în cel mai scurt timp, probabil tot în această toamnă, va apărea cartea despre războiul care a forjat Imperiul Roman.
2. Cine e Barry Strauss? Iată (într-o prezentare de editură): profesor de istorie la Cornell University. A obţinut un doctorat la Yale University şi a primit premiul Clark pentru excelenţă didactică la Cornell. Expert în istorie militară antică şi autor a numeroase cărţi, printre care: Athens after the Peloponnesian War: Class, Faction, and Policy, 403-386 B.C. (1987), The Battle of Salamis: The Naval Encounter That Saved Greece – and Western Civilization (2004), The Trojan War: A New History (2006), The Spartacus War (2009) şi The War That Made the Roman Empire: Antony, Cleopatra and Octavian at Actium (2022, în curs de apariţie la Editura Polirom). De asemenea, cu siguranță, este unul dintre cei mai șarmanți povestitori ai istoriei dintre marii istorici ai lumii occidentale aflați acum în vogă. Posesor și al unui site personal - https://barrystrauss.com/ -, a cărui vizitare se lasă numai cu profit intelectual.
3. Titlul sub care stă site-ul personal al lui Barry Strauss este acesta: Lecții de leadership din istoria antică. Cartea în discuție este un strălucit studiu de caz al direcției pe care o ilustrează, cu discursuri istoriografice care țintesc superlativul, ceea ce face, în aproape toate operele sale, istoricul american. Subtitlul de la „Marii comandanți” e, de altfel, explicit: „Alexandru, Hannibal, Cezar și arta conducerii”. A fost ușor să îi aleagă, spune B. Strauss cu subiect și predicat în multe rânduri în care vorbește despre cartea sa, când e, previzibil, provocat să explice aceste alegeri, cum să le spunem, stelare pentru istoria (inclusiv pentru istoria militară din Antichitate).
4. Bunăoară, într-un podcast în care, între altele, îl putem auzi pe Barry Strauss cum respiră pasiune și chiar voluptate pentru ceea ce face, în calitate de istoric: „Ei sunt cu adevărat cei trei mari ai istoriei militare antice și cei mai cunoscuți generali/conducători din acele vremuri, aș spune, și, de asemenea, vin ca un tot. Hannibal a privit înapoi către Alexandru Macedon - ca model pentru sine; la fel și Cezar. Fiecare dintre aceștia doi, într-un fel, s-a măsurat cu Alexandru, așa că toți trei sunt într-adevăr un corpus de mari generali. Sunt faimoși, au autori fantastici care scriu despre ei încă din lumea antică, sunt des amintiți astăzi, ba chiar îi influențează și astăzi pe generali, soldați, sunt încă studiați. Prin urmare, a fost ușor să îi alegi”. Să reținem, în mod aparte, această nuanță (la care vom reveni ceva mai încolo), pentru că e importantă: îi influențează și astăzi pe generali și pe soldați; deși superstaruri ale artei militare antice, cei trei le vorbesc, adică, și astăzi celor care tind să le semene sau celor care, în și din câmp militar, vor să învețe, pur și simplu, despre artele războiului.
5. O scurtă paranteză cu tâlc: „Suntem ceea ce facem în mod repetat; prin urmare, excelența/măiestria nu este un act singular, ci un obicei/o deprindere” – vorbele, faimoase, îi aparțin lui Aristotel. Stagiritul este cel care a ajuns, la un moment dat, dascălul privat al lui Alexandru Macedon (pe când acesta avea 13-14 ani). Alexandru Macedon: cel care și l-a luat, la rândul său, drept model pe impetuosul Ahile și cel la care, așa cum am văzut, s-au raportat copios, obsedant, ceilalți doi mari comandanți din tripleta magică a Antichității a cărei poveste complexă ne-o spune Barry Strauss!
6. Războaiele pe care le-au purtat Alexandru Macedon, Hannibal și Cezar sunt o materie care se ordonează pentru istoric în nu mai puțin de cinci faze (nu 3, așa cum ar fi aparent intuitiv și, de fapt, eronat). Cele cinci etape ale războiului, în analiza lui Barry Strauss, sunt următoarele: 1) atacul; 2) rezistența; 3) ciocnirea; 4) strângerea lațului; 5) momentul când trebuie să te oprești. Atacul include planul de război și lupte inițiale ghidate de acest plan; planul însă se lovește de obstacole – de rezistență; pentru ca atacul să nu eșueze în fața rezistenței, planurile sunt ajustate și – e cazul celor trei mari conducători – se ajunge la o ciocnire; aceasta este, practic, confruntarea frontală. „Nu este suficient să câștigi o bătălie. Un general de succes trebuie să-și îngenuncheze dușmanul prin orice mijloace – urmărire, asediu, blocadă, contrainsurgență sau alte tactici. Trebuie să dispună de resurse politice și financiare, precum și militare. Trebuie să fie pregătit pentru critici în țara sa și insurgențe în țara cucerită. Strângerea lațului este etapa cea mai complexă și mai dificilă dintre toate” – apreciază, pe bună dreptate, Barry Strauss. Ultima fază: „Un soldat-om de stat are avantajul de a ști când să se oprească. El încetează luptele într-un moment și este un om care nu doar pune capăt ostilităților, ci așază și temelia lumii postbelice”.
7. Pe de altă parte, ne putem întreba – împreună cu Barry Strauss – nu numai de ce au avut un așa de mare succes cei trei mari comandanți, ci și de ce au fost atât de admirați. Cu atât mai mult cu cât, după teribilul secol XX (teribil – în sens direct: înfiorător de criminal la scara istoriei), „grandoarea acestor trei mari generali nu ne face să ne gândim decât la înfiorătoarea lor capacitate de a provoca moartea. Sunt trei zei ai războiului, dar și trei demoni. Îi admirăm pe acești oameni din același motiv pentru care ne și temem de ei, deoarece în unele privințe par să fie supraoameni. Numele lor înseamnă măreție – dar și ambiguitate. Au fost niște oameni mari, dar nu și oameni buni. Sau, mai degrabă, în ei binele era amestecat cu răul”.
8. Nu e simplu de spus dacă mai degrabă virtuțile sau mai degrabă viciile celor trei au fost temelia pentru marile lor succes - și militare, și politice. Ceea ce e evident, adaugă Barry Strauss, e că toți trei „au știut cum să joace jocul războiului și chiar l-au îmbunătățit”. Toți trei au fost, cum ar fi spus Lincoln, membri ai „tribului vulturului”. Sunt, mai spune Strauss, zece calități care stau la baza succesului celor trei. Fiecare în parte și toate zece împreună compun lentile fine prin care sunt povestite și analizate de către istoricul american faptele și urmările marilor momente știute (sau, unele, cel mult bănuite, în lumina fragmentelor de informații care au supraviețuit) care au avut de-a face cu Alexandru, Hannibal și Cezar. Nouă dintre acestea zece: ambiția, judecata, calitatea de lider, îndrăzneala, agilitatea, infrastructura, strategia, teroarea și crearea unei anumite imagini despre sine. Cum vedem: nu e nici pe departe vorba numai de virtuți. A zecea calitate: „Este diferită, deoarece este mai degrabă ceva care i se întâmplă unui comandant, nu ceva ce are – providența”. Un „what if...?” în absența providenței – acum cunoscută și omologată ca atare - în cazul celor trei mari lideri militari & politici, un scurt exercițiu de imaginație a unor istorii contrafactuale ar da un peisaj al Antichității mult diferit de cel pe care, în linii mari măcar, îl cunoaștem astăzi.
9. Sunt multe lecțiile care ne (par)vin de la ceea ce știm despre cei trei, cu privire la viața și opera lor politică și militară. Sunt lecții punctuale – de tactică și de strategie militare. Sunt lecții mari – care țin de aranjamentele politice în centrul cărora au fost. Sunt elemente, deși în multe confruntări cei trei au ieșit învingători, care țin de pedagogia eșecului (despre cei trei, în grade diferite, s-a și spus, de altfel, că au fost „mari învingători învinși”). Pentru ceea ce ne spun acestea, formula următoare e cum nu se poate mai nimerită: „Alexandru cel Mare, Hannibal și Iuliu Cezar reprezintă modele și semnale de alarmă în același timp. Riscăm atunci când îi ignorăm, dar ar trebui să-i imităm cu precauție. (...) o societate autentică nu va lăsa niciodată ca un război să fie condus de altceva decât interesul public. Alexandru, Hannibal și Cezar nu s-au lăsat influențați decât de ei înșiși”.
10. În fine, ca într-un joc, Barry Strauss face și un soi de clasament între cei trei: „Cezar a fost cel mai mare dintre toți comandanții din Antichitate. Hannibal este eroul cauzelor pierdute și al bătăliilor perfecte. Alexandru a fost vedeta neegalată. Cezar, cu toate punctele sale slabe, s-a apropiat cel mai mult de statutul de conducător”.
