10 (zece): Spiritul timpului?

1. Gideon Rachman e mai mult decât un jurnalist britanic foarte cunoscut. Și-a început cariera în 1984 la BBC World Service. A lucrat timp de 15 ani la The Economist, pentru care a fost corespondent la Washington, Bangkok şi Bruxelles. Din 2006 este editorialist specializat pe politică externă la Financial Times. În 2016 a primit Orwell Prize for Journalism, cel mai important premiu britanic pentru scrieri politice, şi a fost desemnat comentatorul anului de European Press Prize. Prima sa carte, Zero-Sum World, în care îmbină istoria cu predicţia, a apărut în 2010. Au urmat altele - de asemenea, foarte bine primite. Recent - și prompt, și binevenit preluată și în limba română, la Polirom – ne-a dat Epoca liderului cu mână de fier. O carte-trăsnet care se constituie, au spus-o deja mulți, în lectură obligatorie.

2. Să facem o deschidere mai largă de context – una în care e inclus un elogiu sincer și cât se poate de meritat pentru Editura Polirom și pentru extraordinara sa inspirație de a aduce în limba română titluri foarte importante ale unor lucrări de politologie/gândire politologică la zi care ne vin dintr-o anumită zonă, specializată, a spațiului public de limbă engleză. Gideon Rachman nu e, am și început textul de față cu această nuanță, un simplu jurnalist. E un nume greu al publicisticii de tip politic din presa (și, în genere, din circuitul) anglo-saxonă. Un lider de opinie marcant, cu numeroase contacte la vârf în politica de pe întregul mapamond; de altfel, multe dintre argumentele pe care Rachman le formulează sunt întărite de experiența cunoașterii directe (fie formale, fie informale) a liderilor politici despre care vorbește. Formula pe care o regăsim și în titlul cărții – „liderul cu mână forte”/cu rezonanță foarte puternică și în engleză: strongman - prinde ceva esențial din spiritul timpului și are toate datele să își creeze un viitor semnificativ. La Polirom au mai apărut cărți similare – scrise de pe poziții instituționale similare – de alți (nu doar) jurnaliști de limbă engleză. De pildă, cărțile lui Thomas L. Friedman - și el autor al unei formule care a făcut carieră: Pământul este plat - și cărți ale lui Fareed Zakaria – cel care a pus în circulație una dintre cele mai uzitate formule din ultimul deceniu și jumătate, democrația iliberală.

3. Similaritatea – nu o identitate rigidă - e nota comună a personajelor care populează cartea lui Gideon Rachman. „ ...similitudinile dintre ei sunt importante și edificatoare. Există patru caracteristici transversale comune stilului de mână forte: crearea unui cult al personalității; disprețul față de statul de drept; pretenția de a reprezenta poporul împotriva elitelor (cunoscută și sub numele de populism); și o politică impulsionată de teamă și de naționalism”, notează autorul cărții.

4. Prezența acestui tip de lideri politici și proliferarea – în ultimul deceniu a – figu­rilor politice de acest tip sunt indicatorii, nu încape îndoială, unor crize. În cuvintele lui G. Rachman: „Toți liderii autoritari descriși în această carte s-au ridicat, în diferite feluri, împotriva consensului liberal care a dominat după 1989. Succesul lor este un simptom al crizei liberalismului. Criza aceasta este multidimensională, dar poate fi descompusă în patru elemente: economic, social, tehnologic și geopolitic”. Aș adăuga acestei aprecieri sintetice un al cincilea element – care vorbește despre răsturnarea lumii: criza religiei –, iar partiturile pe care le joacă aproape toți liderii politici cu mână de fier despre care e vorba în cartea lui Rachman împrumută fragmente din „arsenalul” religiilor politice.

5. De aceea, pentru aerul acesta de familie, lista de nume de lideri cu mână de fier cu care lucrează G. Rachman este, în chip firesc, mare. Iată cine sunt „personajele principale”: Putin; Erdoğan; Xi Jinping; Modi; Orbán; Kaczyński; Boris Johnson; Donald Trump; Rodrigo Duterte; MBS (Mohamend bin Salman) şi Benjamin Netanyahu; Bolsonaro; Abiy Ahmed. Să remarcăm detaliul – important – că, atunci când vorbește despre „lideri politici cu mână de fier”, Rachman nu aduce în discuție tiranii absoluți (de genul liderului nord-coreean), ci o întreagă galerie de conducători – nu puțini dintre ei activi chiar în interiorul unor democrații, chiar democrații consolidate (vezi SUA sau Marea Britanie) – care sunt plasați, cumva, într-o zonă de mijloc și mobilă a spectrului politic.

6. 2000 este anul de cotitură pentru mutația politică despre care, argumentele sunt foarte numeroase în această carte, G. Rachman spune că va cunoaște o accelerație remarcabilă în aceste două decenii. Pentru că 2000 e anul în care se instalează, fulgerător, în fruntea Rusiei o figură care modelează, teribil, înfricoșător, istoria la zi a omenirii: Vladimir Putin.  De altfel, cu această figură se deschide analiza lui G. Rachman - Arhetipul Putin, acesta este numele capitolului prim al cărții. În 20 de pagini dintre cele mai dense e rezumat, lucid, necruțător, parcursul politic de excepție al unui conducător care a devenit – nu va fi singurul în această postură din seria liderilor autoritari, populiști, profund novici în fond – motivant pentru alții, „inspirațional”. „Modul în care Putin a devenit un model și o sursă de inspirație pentru mulți alți lideri subliniază felul cum Rusia a schimbat atmosfera politicii mondiale în cursul celor douăzeci de ani în care acesta s-a aflat la putere. Până ca Xi Jinping să preia controlul la Beijing în 2012, stilul lui Putin arăta ca o anomalie ciudată printre liderii marilor puteri ale lumii”.

7. O nuanță importantă pe care o aduce în discuție Gideon Rachman și care are o relevanță foarte mare și pentru câmpul intelectual de la noi de astăzi (un câmp în care au loc tot felul de permutări și de autodetonări ale unor intelectuali care, până mai ieri, îmbrățișau cauze ale democrației liberale – sau măcar păreau că o fac...). E vorba despre observația pe care a făcut-o Anna Applebaum – „înainte de invazia din Ucraina, o versiune idealizată a lui Putin devenise o sursă de inspirație pentru intelectualii de dreapta, acum profund critici față de propriile societăți și care au început să le facă curte dictatorilor de dreapta cărora le displace America”.

8. Sunt multe momentele de stop-cadru savuroase și foarte sau mai puțin știute pe care jurnalistul și istoricul britanic le convoacă pentru a puncta sau argumenta ascensiunea unuia sau a altuia dintre liderii politici despre care e vorba în această carte. De asemenea, sunt numeroase declarațiile consemnate care dau seamă, în adevăr, despre viziunea politică a acestor lideri. Voi da numai câteva exemple. Iată, liderul autoritar al Turciei, Erdoğan: „Democrația este precum un tramvai cu care mergi până ajungi la destinație”. Sau, în buclă oarecum, declarația plină de admirație a lui Viktor Orbán: „Putin și-a făcut țara din nou măreață”. Sau, pentru cei patru ani de mandat prezidențial, cele peste 22.000 de afirmații false sau înșelătoare făcute de Donald Trump.

9. Notații dintre cele mai interesante sunt și cele care contabilizează dilemele, ezitările, naivitățile sau chiar complicitățile Occidentului atunci când au de-a face cu regimuri conduse de „oameni cu mână de fier” (alte regimuri decât cele occidentale). Într-un fel foarte pilduitor, paleta de reacții – halucinante – de refuz sau de acceptare a invadării Ucrainei de către Rusia pe care le-am întâlnit în ultimul an și jumătate de război teribil reprezintă o „punere-în-abis” cu privire la ce poate face (complicând lucrurile, uneori cu o lașitate uluitoare) Vestul în relațiile sale de geopolitică. Presa bună pe care o au asemenea lideri, mai ales la începutul domniei lor, reacțiile politice de la nivel înalt de susținere majoră, diversele cecuri în alb care li se oferă acestora au explicații diverse - care merg, cum spuneam și mai înainte, de la naivitate (totuși, aceasta nefiind o situație prea des întâlnită) până la complicitate – dar niciunele nu sunt de bun augur pentru democrație și pentru sistemul ei imunitar. În această istorie a epocii liderului cu mână de fier curge, uneori la vedere, alteori în subterane, și una a cedării și a lașității în fața unor asemenea personaje.

10. Sigur, istoria nu e închisă, ci deschisă. Viitorul e, cum ne-a spus și Karl R. Popper, deschis. Cartea lui Gideon Rachman e un exercițiu de luciditate - și, de aceea, pe lângă diagnostic, ea conține și un avertisment încercănat. Epoca acestor lideri cu mână de fier este departe de a se fi terminat – e ceea ce ne spune, direct, acest studiu. Nici nu e încă sigur că pentru acest model de societate politică a fost atins vârful; sau, mă rog, punctul cel mai de jos. Însă, ne mai spune Rachman, „conducerea de mână forte este în mod inerent o formă de guvernare deficitară și instabilă. În cele din urmă, se va prăbuși, în China și în majoritatea celorlalte locuri unde este testată. Dar s-ar putea să ne confruntăm cu multe tulburări și suferințe înainte ca epoca liderului cu mână de fier să fie în fine încredințată istoriei”. //

Gideon Rachman

Epoca liderului cu mână de fier

Traducere: Dan Bălănescu

Editura Polirom, 296 pagini, Iași, 2023