Pe aceeași temă
Gabriel Chifu scrie, și nu numai în proză, pe mize mari. Cea mai recentă dintre cărțile sale – Marea carte a uitării, Editura Cartea Românească – nu numai că nu iese din (ceea ce aș numi) pariul de cursă lungă al scriitorului, ci, dimpotrivă, ilustrează superlativ această splendidă ambiție auctorială. Cartea în discuție nu e un roman politic, deși e și așa ceva; nu e un roman psihologic, deși, evident, e și așa; nu e nici numai un roman istoric – deși, iarăși evident, poate fi luat și ca un excelent roman istoric (al istoriei recente); nu e niciun roman de iubire, deși e populat abundent cu declinări șarmante ale temei iubirii. În același sens argumentativ: Marea carte a uitării are și, solide, ancore est-etice (voi reveni la această idee), filosofice, religioase ș.a.m.d. În mod cert, un roman polifonic, bine calibrat, o carte complexă, bine cumpănită, rafinată, Marea carte... e un text admirabil care tinde spre romanul total.
Marea carte a uitării e, pe de altă parte, o mare reușită literară anunțată de altele, de asemenea, remarcabile. Să facem o scurtă enumerare (și, totodată, o numărătoare): e și pentru o bună aducere aminte, și spre beneficiul prozei românești contemporane. În 2014, Gabriel Chifu publică romanul Punct și de la capăt. În 2017, îi apare un alt roman: Ploaia de trei sute de zile. La doi ani distanță de aceasta, un alt roman de forță cu aceeași semnătură – o carte despre, deopotrivă, o „Călătorie inițiatică și Judecată de Apoi, o sondare a inconștientului și scrutare nemiloasă a instinctualității (...) și un tratat de taumaturgie” (formula îi aparține lui Mircea Mihăieș): Drumul spre Ikaria. Marea carte a uitării a apărut de o jumătate de an, în prima lună a lui 2023. În sumă, așadar: într-un singur deceniu - patru romane solide, complexe, de mare greutate și un singur autor. În alte cuvinte: o incontestabilă foarte mare performanță pentru proza românească de astăzi.
Una dintre numeroasele virtuți ale acestei cărți este și aceasta: e și un roman cinematografic. Cartea are, e evident încă de la primele pagini, o cadență de ordin filmic a secvențelor sale, cu tăieturi precise și adecvate. Un regizor de film care ar avea bosa înțelegerii pe care o deține Gabriel Chifu ar putea scoate un film mare din această carte. Un film mare din această carte mare! Pentru că ea are tot ce trebuie pentru a da seamă, între altele și alegând oarecum la întâmplare elemente pentru următoarea înșiruire, despre istorii (mici și mari) problematice, despre iubire, despre trădare, despre răsuciri de destin, despre miracole, despre mizerii și tribulații, despre tandrețe, despre durere, despre memorie, despre uitare, despre pierdere și despre regăsire. Nu în ultimul rând: e un roman filmic, atât de bine construit, care lasă să (se) (între)vadă și ceea ce e nevăzut, ceea ce e parte nevăzută – softul unor epoci și falduri ale sufletului.
O notă aparte și remarcabilă a acestei cărți e că autorul ei compune cu mai multe personaje principale. Când spun „mai multe” nu mă refer la 3-4-5, ci la mult mai multe. 12 – acesta este probabil numărul cel mai adecvat pentru contabilizarea personajelor principale de aici, din Marea carte a uitării. 12 personaje dispuse pe o axă temporală semnificativă, care acoperă mai bine de patru decenii, parte dintr-o istorie tumultuoasă care înregistrează schimbări radicale de ritm și de axiologie centrală – și care, firesc, marchează puternic destinele oamenilor. Putem vedea în acest pariu al lui Gabriel Chifu și o modalitate – nu neapărat programatică, dar evidentă - de a se detașa de rețeta zilei din proza de la noi, una care face uz adesea (uneori și abuz) de accente minimalist-mizerabiliste – o proză în care se iese rar din „rețeta” care aduce în centrul romanelor de regulă unu-două personaje principale. Or, aici, în Marea carte... avem o scenă vastă și o plajă largă de posibilități umane bine strunite – iar această regie îi permite autorului să „vorbească”, în registre diferite, complexe, deopotrivă despre istoria recentă și despre istoria sufletului.
Pentru că e o (mare) carte a înțelegerii și pentru că materia realității cu care lucrează include multe noduri și semne de natură etică, e (din nou) evident că acest roman are și o (nu nesemnificativă) greutate etică. Mai precis: est-etică. E despre verticalitate și, mai ales, despre contorsiunile etice în/din Est; mai precis, din România. Însă cartea nu e defel un demers moralizator, nu are – nici în sens etic- nimic demonstrativ sau normativ. Scriind despre teme cu deschideri etice ample e, aici, totuna cu a scrie despre un fel complex de a înțelege: și istoria, și rolul literaturii în raport cu istoria.
Una dintre marile teme de reflecție pe care ni le oferă include, desigur, și accelerația de la final (asupra căreia voi reveni), această carte stă în potențialul enorm al binomului „uitare-memorie”. Iar una dintre întrebările cât se poate de legitime pe care le ridică romanul e: ce rămâne din istorie față cu un teribil uragan al uitării? Cu derivata: cum să facem astfel încât să nu uităm ceea ce e esențial? Marea carte a uitării e, în sine, un răspuns posibil la ambele întrebări. Fiindcă literatura (bună) e un ajutor de lux pentru a reține istoria, pentru memorie. Fiindcă, aici, în cartea sa cea mai recentă – și în raport cu ce e esențial într-o perioadă care prinde două regimuri politice radical diferite, epopeea libertății și logica servituții – Gabriel Chifu prinde duhul unui timp, îl înțelege și nu îl judecă la modul tăios.
În mai multe rânduri, Gabriel Chifu a vorbit despre roman – ca text deplin. Iată, decupaj dintr-un dialog pe care l-am avut împreună în 2021 (publicat în revista Orizont din luna noiembrie a aceluiași an), în sinteză la ce se referă: „Acea scriere literară larg cuprinzătoare, capabilă să slujească cel mai bine încercarea dramatică, neobosită, mereu reluată a scriitorului de a obține/de a da o imagine cât mai aproape de integralitate a misterioasei ființe omenești. În principal, potențialitatea de a fi text deplin îi este conferită romanului de însăși definiția sa simplă, de dicționar: romanul înseamnă o re-facere a unui fragment de lume, prin limbaj verbal. Să reținem că romanul are un autor și acesta poate fi privit ca o mică zeitate, căci însuflețește niște personaje și, ziceam eu, concepe/urzește/ făurește/construiește o lume, la limită chiar lumea. Totul, prin scrisul său, totul, din cuvinte. Apoi, romanul e îndreptățit să joace rolul dificil de text deplin și fiindcă are frontiere permisive, e un spațiu ospitalier care poate găzdui diversele întrupări ale limbajului, de la poveste și descriere, ce-i sunt proprii, până la eseu și poezie pură, fără ca astfel să-i fie alterată natura/esența ori, altfel spus, fără să se prăbușească sub apăsarea acestor, în aparență, corpuri străine. Romanul oferă o enormă, incomparabilă libertate creatoare. Nu e însă o libertate fără rigori: personajele și narațiunea reprezintă două constante sine qua non ale sale. Romanul este un edificiu grandios și, ca orice clădire de acest fel, ascultă de severe legi de compoziție, de arhitectură și de construcție”. Caracterizarea de mai sus e, evident, perfect adecvată și în raport cu Marea carte a uitării.
Să (mai) spunem că există deja numeroase întâmpinări ale acestui roman (dacă aș spune „întâmpinări critice”, ar fi musai să precizez că formula critice trebuie să fie luată neapărat în sensul ei pozitiv – pentru că acest roman a avut parte de lecturi profesioniste & de dări de seamă ale acestora dintre cele mai măgulitoare, pe bună dreptate, pentru carte și pentru autorul ei). Una dintre cele mai puternice formule concise în raport cu această carte îi aparține lui Mircea Mihăieș. Și anume, aceasta: „Fresca istorică, politică, morală și psihologică propusă de Gabriel Chifu se sprijină pe o galerie de personaje tipice proiectate brutal în situații atipice. Rezultanta e o tensiune existențială insuportabilă, pe care n-o mai pot controla nici oamenii, nici istoria. Drama individuală devine dramă cosmică, destinele sunt destructurate, pentru a fi imediat recompuse și regândite de imaginația, autonomizată, a autorului: fastuoasă și luxuriantă, solemnă și precisă”.
Există mai multe registre ale înălțării pe care le etalează această carte. Mai multe destine, iubiri, secvențe, momente nu rămân aici la o banală orizontală, ci au parte de un supliment de sens, de ridicare prin soluții narative de mare finețe. Cartea are, dacă nu o ancoră metafizică (deși am putea foarte bine utiliza o asemenea formulă), în orice caz, o delicată scară la cer – prin ceea ce spune și mai ales prin ceea ce lasă să se înțeleagă. E, în acest sens, un roman care te îndeamnă să privești de sus (nu cu vanitate, ci panoramic, pentru a avea acces la „the big picture”) tot ceea ce se întâmplă de-a lungul istoriilor pe care le încorporează și, deopotrivă, o carte care te îndeamnă să privești în sus, pentru a înțelege și mai bine partitura atât de complexă pe care o pune, și aici, în joc Gabriel Chifu.
Nu în ultimul rând: cartea de față – un mare roman - este (și) romanul unui mare final. Fără finalul pe care, foarte inspirat, l-a ales Gabriel Chifu pentru acest roman, Marea cartea a uitării ar fi fost, nu încape discuție, o carte puternică, bine așezată, solidă, complexă. Însă, cu acest final – antologic -, ea e altfel, într-un mod rafinat. Marea carte... capătă, cum să spun, o jerbă nucleară de sens, pentru că toată construcția atât de complexă a cărții de până atunci se lovește de ceva măreț, de magma fierbinte a unei viziuni care îndeamnă la un alt fel de lectură și care (pro)pune neapărat o înțelegere superioară. //
