Pe aceeași temă
„…condamnarea mi s-a părut o mare măgărie, cum să dai unor copii 20 de ani?(…) Dar uite că această nenorocire pur și simplu ne-a întors viața pe dos. Nimic nu a mai fost cum ar fi trebuit să fie, poate. Totul a mers de-a-ndoaselea, absolut.”
Citatul aparține Ninei Moica, fostă deținută politic în urma celui de-al doilea val de procese politice, de la finele anilor ’50, intervievată de istoricul Alin Mureșan, în cartea Ce a rămas din tot ce a fost. Povestea nespusă a Ninei Moica, apărută la Ed. Polirom. Volumul este prefațat de scriitoarea Ruxandra Cesereanu, iar interviul este completat de un studiu al dosarelor de la CNSAS referitoare la caz, studiu semnat de istoricul Clara Mareș. Confesiunea unei victime e întregită astfel de o analiză specializată.
Interviul este făcut recent, când Nina Moica a ajuns în al optulea deceniu de viață, iar povestea ei și a lotului din care a făcut parte este una cutremurătoare, care ar trebui predată la școală, la nou-înființatul curs de Istoria comunismului, pentru că este un caz care dezvăluie încă o dată și într-un mod particular caracterul profund criminal al regimului comunist.
Cum a fost posibil ca la 11 ani de la instalarea comunismului în România, în 1959, când regimul era atotputernic, să aibă loc un proces care să trimită în închisoare câțiva adolescenți, cu sentințe de 20 și 18 ani de închisoare? Ca și în cazul lotului Noica-Pillat, autoritățile s-au folosit de un grup inofensiv, de fapt, față de orânduire, pentru a da un „exemplu” celor care s-ar fi putut gândi să facă ceva ca să iasă din condiția de supuși totali ai sistemului. Un exemplu terifiant.
În urma Revoluției din Ungaria, din 1956, au existat mai multe tentative de revoltă în România, în special făcute de tineri, lucru despre care nu s-a vorbit aproape deloc în ultimii 35 de ani. Una dintre ele, poate cea mai inofensivă, a fost cazul Munthiu. Liderul acestui grup foarte restrâns a fost tânărul Nicolae Munthiu, din Reghin, un băiat rebel, de 20 de ani, care numește pompos „Uniunea Tineretului Liber” o grupare din care fac parte câțiva adolescenți, toți, minori. În afara faptului că el și alți doi băieți fură niște arme de la Școala Ocolului Silvic și niște bani de la poșta din Gurghiu, nu fac nimic concret împotriva statului. Fetele, Nina și prietena ei Irina Coos, scriu patru scrisori de consolare și încurajare unor foști deținuți politic, interceptate imediat de Securitate. Restul din grup chiar nu fac nimic, își dăduseră adeziunea pe vorbe. Parola lor este „Dumnezeu și Poporul”, au carnete de membru, au nume conspirative și visează să purceadă la atacuri anticomuniste. Discută, ascultă Radio Europa Liberă și au o naivitate demnă de basme. Așa cum spune Nina Moica, dacă li s-ar fi administrat o bătaie bună, s-ar fi potolit imediat.
Cu toate astea, Securitatea dă amploare acestui grup de vreo 10-12 copii, în care nici ei nu se cunoșteau toți unii cu alții, și-i implică și pe doi adulți, unul dintre ei, tatăl Ninei Moica. Acesta va primi tot 20 de ani de pușcărie, deși doar îl văzuse pe Nicolae Munthiu venind în vizită la fiica sa, dar ca fost chiabur era victima ideală pentru ca acest caz să pară „serios”. Anchetatorii îl vor tortura ca să îl facă să admită ceea ce nu știa, de fapt. Partea tragică e că Nicolae Munthiu se laudă la interogatoriu că avea planuri de destabilizare, că avea o organizație solidă, dintr-o nevoie de eroism și de validare personală care țin de caracterul lui teribilist, fără să realizeze că îi distruge și pe ceilalți, nu doar pe sine. Elucubrațiile lui se potrivesc-mănușă dorinței Securității de a crea un caz teribil dintr-o joacă infantilă. Toate acestea devin evidente în urma studiului pe care Clara Mareș îl face asupra celor 26 de dosare ale cazului Munthiu, păstrate la CNSAS.
Nina Moica are 15 ani când e arestată și va executa 5 ani din cei 20 (apoi 12, după o rectificare a sentinței), pentru că în 1964 se bucură de decretele care-i eliberează pe toți deținuții politic din România. Este tratată ca un adult în închisorile în care a tot fost mutată, are drept târziu și foarte limitat la vorbitor și pachet. Petrece mai mult de un an izolată complet, se maturizează practic în detenție.
Cunoaște acolo femei simple, casnice, funcționare sau intelectuale, foste neveste de politiceni interbelici, e umilită ca toate celelalte deținute și, retroactiv, remarcă faptul că gardiencele fac exces de zel. Le întâlnește în detenție pe Arlette Coposu, Marietta Sadova, Monica Sevianu, Laurenția Arnăuțoiu, Simina Mezincescu – fiecare, o figură complet aparte. Este uimitor câte femei își amintește Nina Moica și cum le portretizează semnificativ în câteva cuvinte. Alin Mureșan redă în notă de subsol, la fiecare, datele biografice, astfel că prin Nina Moica avem acces la o galerie numeroasă de figuri feminine ale pușcăriei politice din România, despre care nu prea s-a scris.
În interviul acordat lui Alin Mureșan, Nina Moica descrie cu lux de amănunte cum arătau celulele, cum se descurcau deținutele cu igiena, foamea chinuitoare, statul zilnic în picioare în celula supraaglomerată, felul în care încercau să nu se certe, rugăciunile. Nina Moica recunoaște că la început, singură, rezistă doar evadând în mintea ei, imaginându-și tot felul de lucruri pe care avea să le facă într-o zi, confecționarea de coșuri din răchită apare ca un eveniment pozitiv, care dă un minimum de sens trecerii timpului. Spune că, spre deosebire de cele adulte, ea nu apucase să aibă amintiri. Ca și în confesiunile altor foști deținuți politic, Nina Moica își revizitează această vârstă dintre 15 și 21 de ani cu o anumită detașare. Nu uită nimic, dar rămâne profund umană. Nu judecă pe nimeni, e doar mâhnită să descopere cine a turnat-o, și în pușcărie, și în viața după eliberare. Viață marcată de două căsnicii eșuate, sărăcie multă și, mai ales, de stigmatul de fost deținut politic. Și o mai mâhnește că experiența ei e minimalizată de unii oameni.
Clara Mareș descoperă în arhiva CNSAS că, deși trăiește discret și își crește copilul la fel, Nina Moica a fost urmărită de Securitate permanent după eliberare și că în anul de grație 1989, chiar pe 11 decembrie, un document stipulează reînceperea urmăririi îndeaproape a Ninei Moica, pentru ca până la 30 martie 1990 să fie recrutat un informator la locul ei de muncă. Mai devreme, în august 1989, ea trebuise să răspundă despre stupii pe care îi avea la Reghin cel de-al doilea soț al ei. Copilul de altădată rămâne pe viață un „dușman al poporului”.
Volumul Ce a rămas din tot ce a fost creează un val imens de emoție. Oricât ai fi citit mărturii ale unor femei deținute politic, de la Lena Constante la Oana Orlea, mărturisirile Ninei Moica sunt speciale. Solicitată să vorbească despre ea, Nina Moica le evocă imediat pe colegele ei de detenție, retrezindu-le astfel la viață. Câteva scene imposibil de uitat: în izolatorul de la Jilava, adusă chiar de Crăciun, Nina Moica plânge și i se pare că o vede pe mama ei peste tot. În prima zi după arestare, e dusă într-o celulă cu un câine dresat să mârâie la cel mai mic gest al ei. Din milă, ajută la punerea în cămașă de forță a unei deținute bolnave care făcea crize și trebuia calmată cu o injecție. În 1959, Nina e un copil cuminte, care învață bine, are 15 ani și cochetează cu ideea de a lupta pentru libertate, dar nu face, de fapt, nimic. Vede niște arme. Nina e condamnată la 20 de ani de pușcărie.
Întrebată ce înseamnă comunismul pentru ea, Nina Moica răspunde: „Teroare. Nedreptate. Minciună. E o utopie, o prostie, o nebunie”. Fără să fi avut ocazia să facă studii superioare, Nina Moica dă niște răspunsuri despre comunism și epoca de după ’89 care sunt un exemplu de luciditate.
Cartea editată de Alin Mureșan și de Clara Mareș este o recuperare excepțională a unei pagini din trecutul comunist care încă ne bântuie, chiar mai mult acum, o rememorare (în lipsa dreptății) a suferințelor celor care nu au îmbrățișat regimul comunist. //
