Pe aceeași temă
Volumul Monografia SRI. 1990-2015 tratează istoricul, evoluţia instituţional-juridică a SRI, dezvoltarea bazei materiale, relaţiile cu clasa politică şi cetăţenii, dar şi cazurile pe care le-a rezolvat Serviciul de-a lungul timpului.
Trăim într-o ţară pe care amintirile nefaste ale comunismului, fantomele trecutului totalitar şi teama de abuzurile guvernanţilor nu au părăsit-o încă, deşi au trecut două decenii şi jumătate de când regimul a fost schimbat, în mod violent, probabil printr-un amestec de revoluţie şi lovitură de palat, iar un preşedinte-dictator a fost executat. De aceea, chiar ideea de a fonda un serviciu român de informaţii interne s-a lovit la început de opoziţia unei părţi a clasei politice şi a societăţii, cu toate că, evident, era foarte necesar. Într-o ţară în care decidenţii nu au vrut să numească strategia naţională de securitate cu acest nume, ci au preferat eticheta „de apărare“, spre a evita asocierea cu „Securitatea“ vechiului regim, nu e de mirare că perspectiva de a înlocui fosta Securitate cu un nou serviciu de informaţii, care să fie în slujba cetăţenilor, a statului de drept, a fost primită cu circumspecţie. De altfel, şi acum sunt voci care critică „secretomania“ serviciilor de intelligence şi posibila asociere a unor personaje din acestea cu politicieni.
Citind diferite editoriale de presă, ai senzaţia acută că, de fapt, serviciile de informaţie fac jocuri obscure, că sunt părtaşe ale unor interese partizane sau că, de fapt, controlul lor scapă în bună parte comisiilor de specialitate ale parlamentului. Cu alte cuvinte, riscul major al unor servicii de informaţii prea puternice şi cu prea puţin control civil, politic ar fi derapajul de la democraţie. Ţinem minte cu toţii aerul trist şi dezolat al fostului preşedinte Emil Constantinescu, atunci când afirma că „m-au învins serviciile“, aluzie transparentă la ofiţerii „moşteniţi“ din fosta Securitate, mai ales la cei trecuţi în rezervă şi care intraseră în PSD spre a-şi făuri un nou destin.
// Monografia SRI. 1990-2015 |
De aceea, spre a oferi o interpretare cât mai obiectivă, care să diminueze forţa speculaţiilor şi zvonisticii, se simţea nevoia unei asemenea lucrări, de tip monografic.
O „naraţiune“ din interior şi, totuşi, destul de critică
Volumul Monografia SRI. 1990-2015, apărut anul acesta la Editura Rao, tratează istoricul, evoluţia instituţional-juridică a SRI, dezvoltarea bazei materiale, relaţiile cu clasa politică şi cetăţenii, dar şi cazurile pe care le-a rezolvat Serviciul de-a lungul timpului.
O primă caracteristică a acestei „monografii“ – remarc folosirea acestui termen cu sensul de studiu ştiinţific aprofundat, analiză detaliată şi cvasiexhaustivă – este că provine chiar din interiorul Serviciului însuşi, nefiind nicidecum opera unui sau a unor autori academici din afara sistemului ori a unor jurnalişti de investigaţie. Ar fi fost şi greu ca, de pildă, nişte jurnalişti sau cercetători să obţină informaţiile necesare de la „sursă“, mai ales că ofiţerii de informaţii au restricţii profesionale binecunoscute în relaţiile cu presa.
În aceste condiţii, recunosc că primul meu impuls a fost să cred că am în faţă un volum plin de laude şi omagii faţă de performanţele SRI, cu o minimă spre inexistentă capacitate critică. M-am înşelat: volumul conţine şi destule critici la adresa incompetenţei unor angajaţi, recunoaşterea unor puncte slabe, a unor greşeli profesionale grave, pe lângă enumerarea zonelor pozitive. Parametrii analizei şi limitele acesteia – în fond, vorbim despre o agenţie statală care lucrează prin excelenţă cu informaţii secrete, clasificate – sunt stabilite încă de la început, în Cuvântul înainte (semnat de directorul SRI, d-l Eduard Helvig) şi Argument (semnat de deja „faimosul“ general Florian Coldea, în urma scandalului mediatic în care au fost implicaţi Traian Băsescu şi Elena Udrea). După cum remarcă d-l Helvig, în domeniul serviciilor secrete „informaţiile la care [oamenii, n.m.] nu au acces atrag ca un magnet“. Generalul Coldea explică, la rândul său, utilitatea volumului, vorbind de „o contribuţie istoriografică la cunoaşterea instituţiei“, o „reţetă de scriere“ ce include în mod interdisciplinar „investigaţia, portretul, atmosfera de epocă“, nefiind aşadar un volum de interes pur academic, ci şi pentru publicul mai larg, dornic să înţeleagă în fine „cu ce se mănâncă“ SRI, o instituţie a cărei funcţionare e învăluită în mister.
SRI luptă să îşi construiască o imagine publică pozitivă, după anumite scandaluri legate de posibila implicare a unor ofiţeri în jocurile politice care îi opuneau pe ex-preşedintele Traian Băsescu premierului Victor Ponta sau după acuzaţiile aduse comisiilor de control al serviciilor din cele două Camere ale parlamentului, că, în realitate, factorul politic democratic nu are control asupra jocurilor de culise ale serviciilor. Monografia aceasta îşi propune să „desecretizeze“ ceea ce poate fi desecretizat, fără a încălca legile ţării. Generalul Coldea recunoaşte cu sinceritate că „vor exista şi dimensiuni mai puţin documentate“, fiind imposibil să fie semnalate toate cazurile rezolvate de SRI şi metodele exacte de lucru. Folosind ironia de calitate, acesta afirmă că a scrie o monografie completă a SRI ar fi o acţiune „ilegală“, „imorală“ şi „supraponderală“, deoarece s-ar încălca voit legea secretului de stat, ar expune ofiţerii de informaţii unor riscuri grave şi ar ajunge să aibă mult prea multe pagini, unele pur tehnice şi greu de înţeles de profani.
Volumul îi trece în revistă pe preşedinţii succesivi ai României şi raportarea lor la SRI, cu bune şi cu rele. Urmează parlamentarii, câţiva jurnalişti cu preocupări în aria securităţii naţionale, lideri politici şi militari ai statelor aliate, opinia şi cariera directorilor SRI şi a unor profesionişti – evident, anonimi - ai meseriei numite „intelligence“.
O naştere dificilă, o „copilărie“ marcată de lipsuri
Interesantă este, după părerea mea, perioada primilor ani postrevoluţionari. Autorul sau autorii monografiei – este vorba de conducerea SRI care îşi asumă „naraţiunea“, dar şi de îngrijitorul ediţiei, d-l Iulian Diculescu – insistă pe dificultăţile foarte mari în a forma un serviciu de informaţii interne profesionist, în condiţiile în care baza umană şi materială a fostului Departament de Securitate al Statului (DSS) trecuse în grabă de la Ministerul de Interne la cel al Apărării Naţionale, prin decizia Frontului Salvării Naţionale. Până când nou creatul SRI a reuşit să îşi formeze o primă garnitură de profesionişti în ale intelligence-ului, până când a apărut şi cadrul legislativ propice – Legea 51/1991, promulgată pe 29 iulie 1991, şi Legea de organizare şi funcţionare 14/1992 –, structura s-a confruntat cu lipsuri structurale serioase şi evenimente destabilizante. Protestele stradale din 1990-1991, fenomenul Piaţa Universităţii şi mineriadele aferente, dar şi incidentele româno-maghiare de la Târgu Mureş sunt explicate prin radicalismul politic al maselor, „situaţia economică dificilă“ a multor români, dar şi prin „campanii de dezinformare iniţiate inclusiv de agenţi ai unor servicii de informaţii străine, în scop destabilizator“. Chiar în lipsa posibilităţii de a verifica dintr-o terţă sursă această din urmă afirmaţie, cred că trebuie să o considerăm adevărată, dacă ne aducem aminte, de pildă, de agitaţia creată atunci de Ungaria în jurul acestui eveniment. Se arată că Ministerul Apărării şi cel de Interne nu aveau instrumentele necesare şi pregătirea spre a face faţă acestor turbulenţe socio-economice şi identitare, iar aici ne aducem aminte că, la ultima mineriadă, cea din 1999, în CSAT se pusese inclusiv problema folosirii muniţiei de război contra minerilor ce riscau să invadeze Bucureştiul, din nou... Prozelitismul religios şi reînvierea aspiraţiilor legionare, dar şi activitatea crimei organizate din Rusia şi China sunt factori ce au completat peisajul de instabilitate şi haos din acei ani.
Până în martie 1990, a funcţionat un Serviciu de Informaţii în cadrul MApN, folosindu-se modelul de organizare a fostului DSS, abia pe 26 martie fiind adoptat decretul ce permitea înfiinţarea SRI. Dar decretul nu a oferit şi resursele umane şi materiale necesare noului serviciu, acesta lucrând în mod destul de improvizat, cu sincope, inclusiv după adoptarea legilor de funcţionare din 1991 şi 1992. Primii ofiţeri cu funcţie de conducere din SRI, dar şi primii ofiţeri de informaţii au provenit din MApN, organismul în subordinea căruia s-a aflat la început noua structură. Se arată că multe dintre cadrele „moştenite“ de la vechea Securitate nu s-au putut adapta noilor condiţii, deoarece aveau obiective „depăşite“ şi nu înţelegeau corect „ce se petrecea în lume“. Doar 31% din personalul fostului DSS a fost păstrat, mii de ofiţeri fiind trecuţi în rezervă. De precizat că s-a urmărit atragerea de personal tânăr şi competent, cunoscător de limbi străine, de preferinţă pregătit în sistem propriu.
Înainte să apară instituţia care astăzi pregăteşte, la nivel de licenţă şi master, ofiţeri de informaţii pentru SRI – Academia Naţională de Informaţii –, primii ofiţeri experţi au fost şcoliţi de către Şcoala Militară Superioară de Ofiţeri a Ministerului de Interne, graţie unui protocol între SRI şi MI din iulie 1990. Academia de Poliţie a „ajutat“ SRI să obţină cadre competente, având o Facultate de Psihosociologie, structură subordonată SRI. În 1992, se forma Institutul Superior de Informaţii (ISI), ulterior devenind Academia Naţională de Informaţii.
În ce priveşte partenerii străini, se remarcă plecarea de la poziţia iniţială că nu există în activitatea de intelligence „prieteni“ (la fel cum autorii „realişti“ din teoria relaţiilor internaţionale afirmă, citându-l pe fostul premier britanic Benjamin Disraeli, că nu se poate vorbi de prietenie între state, ci doar de interese), ajungându-se la ideea că e nevoie de servicii străine „partenere“, parteneriat bazat pe încredere şi o „minimă onestitate“. Evident, ştim că, teoretic, în sânul UE şi NATO nu se mai practică spionajul, cu toate că faimosul caz Edward Snowden a ridicat enorm de multe semne de întrebare – dacă SUA i-au spionat pe aliaţi, de ce nu ar fi făcut-o între ele şi alte state membre? Este interesant că majoritatea acordurilor de cooperare ale SRI cu parteneri străini sunt de tip gentlemen agreement, probabil spre a se evita expunerea şi deconspirarea.
SRI – cu bune şi rele
Între „cazurile controversate“ cu care SRI s-a confruntat, menţionăm câteva: conflictul interetnic româno-maghiar de la Târgu Mureş din martie 1990, izbucnit în contextul războaielor etnice din ex-Iugoslavia vecină. Se afirmă că SRI nu a fost defel implicat în „orchestrarea“ evenimentelor, deoarece în martie 1990 încă era la începuturi, nefiind decât parţial operaţional. Cazul Berevoieşti – care a ţinut capul de afiş al presei săptămâni în mai 1990 –, anume aruncarea la groapa de gunoi de la Valea Bratiei din judeţul Argeş a multor saci cu documente de lucru ale SRI, este explicat prin stupiditatea şi încălcarea gravă a ordinelor de către cei care ar fi trebuit să distrugă în siguranţă aceste documente „devenite inutile“. Dar ghinion... nefuncţionând fabrica de hârtie de la Scăeni, unde trebuiau arse documentele, incompetenţii angajaţi le-au dus la groapa de gunoi, spre a se debarasa cât mai repede de ele! Însă presa le-a descoperit...
Reversul medaliei îl reprezintă cazurile încununate cu succes: deconspirarea unor atentate teroriste (de pildă, ambasadorul indian Francis Ribeiro a fost salvat in extremis de atacatorii săi din etnia sikh), cazuri de evaziune fiscală şi fraudă financiară, implicarea SRI în cazul jurnaliştilor români răpiţi in Irak, prevenirea atacului terorist cu gaz al lui Florin Lesch (terorist autohton), fraudele de la Rompetrol, cazul Al Dulaimi – reţea de imigraţie ilegală din Irak, prin care au ajuns la noi elemente ale Al Qaeda din Irak (AQI), cazul „mită la bacalaureat“ la Liceul Bolintineanu din Bucureşti etc. Combaterea ameninţării cibernetice este una dintre atribuţiile majore ale Serviciului, deoarece sunt greu de identificat atacatorii, iar atacurile cibernetice nu pot fi deocamdată echivalate cu atacurile militare, de aceea serviciile intervin prin metode cel mai adesea nonmilitare. SRI are acum pagină de Facebook, primind 13.045 de like-uri pe an, iar legăturile cu societatea civilă se intensifică. Autorii nu ezită să descrie şi conflictul dintre politicianul Elena Udrea şi generalul Florian Coldea, care asigura conducerea interimară a instituţiei, la începutul acestui an, dar consideră acuzaţiile primeia ca fiind total nefondate, invocând deciziile DNA, ale organelor de anchetă ale SRI şi ale comisiei comune de control al SRI din cele două Camere ale parlamentului.
În final, nu trebuie uitat că volumul este unul ocazionat de aniveresarea a 25 de ani de existenţă, o cifră care nu e rotundă, dar e semnificativă. În aceste două decenii şi jumătate, SRI s-a reformat, s-a modernizat şi a mers pe calea profesionalismului, făcând parte din marea familie a serviciilor de informaţii ale statelor membre ale UE şi NATO. Personal, regret totuşi că autorii nu au stabilit o conexiune peste timp cu serviciile de informaţii româneşti din epoca interbelică, foarte competente şi puternice. Sperăm ca această monografie, cu calităţile şi defectele ei, să deschidă calea unor alte analize competente ale unor cercetători în studii de securitate şi intelligence, chiar din afara „sistemului“, adică academici, jurnalişti sau o combinaţie între aceştia. În acest fel, anxietăţile publicului larg privind excesul de putere şi influenţă al serviciilor se va diminua, prin mai buna cunoaştere. Pe de altă parte, România, ca stat de drept, trebuie să îşi perfecţioneze constant instrumentele de control civil asupra SRI, SIE şi a celorlalte servicii şi direcţii specializate în colectarea şi analiza de intelligence.
* Dr. Şerban Filip Cioculescu este lector la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti şi cercetător senior al Institutului pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară.