Pe aceeași temă
„De uz strict personal” (Junimea, 2022, cu subtitlul „Din anul Revoluției – jurnal. Și după 17 ani, elegii ale unui accident”) e cel mai recent jurnal din suita textelor de acest gen pe care ni le oferă (cu un ritm care ar merita îmbunătățit!) Liviu Ioan Stoiciu (LIS). Să spunem, mai întâi, că și dacă adunăm această carte la celelalte din specia jurnalelor marca LIS, autorul este încă departe de a explora & exploata toată materia diaristică aflată în proprietatea sa - și ca aparținător, și ca autor. Dacă ar fi să publice (aproape) tot din ceea ce a scris în zeci de ani și în (multe) zeci de caiete, Liviu Ioan Stoiciu ar umple, în mod cert, un raft de bibliotecă. Apoi, să menționăm, cu trimitere anume la cartea de față, că, deși în primă instanță, jurnalul acesta e unul, desigur, „de uz strict personal”, documentul afectiv (caz remarcabil în sine) care rezultă din notațiile (aproape) zilnice ale lui Stoiciu e dublat, memorabil, de un foarte relevant document istoric cu privire la un an de răscruce pentru comunismul românesc (nu doar românesc, de altfel). Document istoric: incomplet deocamdată – pentru că această carte acoperă doar aproximativ 3 luni din anul 1989 (o continuare, și anume în forma unei cărți, e obligatorie, în opinia mea); chiar și așa, incomplet, de mare forță tocmai pentru că surprinde, în notații abrupte, uneori ruminative, softul în descompunere al unei lumi teribile (în foarte multe feluri). De asemenea, foarte important: LIS e, în 1989 (deci și în acele trei luni pe care le survolează, cu notații de jurnal, în cartea aceasta), în Focșani (acolo unde, tot în acea perioadă, e și un anume...Virgil Măgureanu) – foarte atent supravegheat de Securitate (cu mai mulți ani de proteste și revolte la adresa regimului comunist) – poziția celui care observă și care relatează cum se surpă comunismul românesc este, și sociologic, și politologic, și literar, una extraordinară și ea adaugă, desigur, mult la forța – redutabilă – a unei asemenea cărți. LIS scrie (jurnal) și aici ca să nu uite (o repetă de mai multe ori - și în interviuri sau în alte poziționări publice vizavi de povestea sa personală cu jurnalul), ca să nu se uite pe sine, dar și pentru că este – pentru istoria noastră recentă – un martor foarte prețios. Cum spuneam: nu ar strica deloc să publice mai mult(e) din caietele sale!
„Începutul fericit și speranța” (Neuma, 2022) e – ceea ce convențional numim – o carte de dialoguri. E un lung interviu – cel care întreabă e Vlad Moldovan, cel care răspunde: Adrian Popescu; în fond, e (și e foarte bine că e așa!) o lungă confesiune (de și despre sine, dar și – A. Popescu e un insider doldora de informații, cu privire și relatare luminoase! - despre lumea literară a ultimelor cinci decenii cel puțin, cu accent deosebit pe ceea ce s-a întâmplat în Ardeal) a celui supranumit (Ioan T. Morar e nașul acestei formule) „Monseniorul”. Adrian Popescu – discret și atent secondat de tânărul său interlocutor – reface, punctând reperele cele mai importante, traseul său poetic, de elegant căutător al unei „patrii mici” – Umbria e una dintre marile referințe poetice („Umbria / provincie a / Imperiului / unde n-am fost niciodată / depărtarea mea”), dar Dumnezeu e, greu de contestat aceasta, referința supremă a unui (nu numai poet) mărturisitor al poeziei. Și anume, al poeziei ca formă majoră de spiritualitate: „Poezia în fond are rolul său inițiatic tocmai pentru că ne descoperă unitatea de fond a lumii, unitate și, în același timp, complexitate, o diversitatea uluitoare”. Și, în același sens: „Inițierea prin poezie ne conduce la această unitate originară, acum pierdută, spartă, distrusă, coruptă, găsită în fragmente, în bucăți, în epoca noastră”. Un ultim accent: confesiunea lui Adrian Popescu include numeroase pasaje de istorie literară (nu puține cu note picante, toate spuse/scrise/mărturisite de un mare loialist al breslei scriitoricești – cu unele referințe geografice și instituționale cu recurență evidentă: Cluj-Napoca, București, Uniunea Scriitorilor; sunt relatări care dau seama de centralitatea literaturii în România, cu atât mai prețioase cu cât, între timp, în zilele noastre, în cuvintele poetului, „literaturo-centrismul culturii române, al altor onorabile culturi, s-a dus, oratorul politic domină prolific”. Una peste alta: o confesiune luminoasă, o carte deschisă a unui poet al credinței și al speranței.
„Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității” (Editura Trei, 2022) – autor: Cristian Iftode – vine, în formula cea mai recentă (de fapt e, după 11 ani, o reeditare, într-o versiune foarte discret îmbunătățită) după un volum cu numeroase ecouri al aceluiași autor (e vorba despre „Viața bună. O introducere în etică”, tot Editura Trei, dar 2021). Cele două titluri – volume distincte – sunt, totodată, două părți din, cuvintele sunt ale autorului, „ceea ce sper că va fi trilogia vieții bune (viața e plină de rime și simetrii pentru cine le caută)”; a treia parte – a treia carte (iată: „Viața e plină de rime...”!) e în lucru. Revenind la „Filosofia ca mod de viață”: „Cu accente de manifest filosofic și cu o ireverențiozitate specifică tinereții, cartea de față rămâne o construcție unitară și reprezintă expresia unui moment de cotitură nu doar pentru parcursul meu intelectual” – notează Cristian Iftode – „ci, îndrăznesc să afirm, și pentru o anumită reorientare practică a filosofiei românești din ultimul deceniu”. Tabloul tematic pe care îl ilustrează marile concentrări de sens pe care pariază aici C. Iftode este unul, pentru subiectul în discuție, exemplar: problema autenticității – ca referință filosofică majoră; filosofia-ca terapie (și formă de consiliere); a autenticității în greco-latinitate; exercițiile spirituale; a învăța să: trăiești / dialoghezi / mori / citești; filosofia creștină și exercițiile spirituale; preocuparea de sine – focus: Michel Foucault; conversia spirituală; grija de sine și problema exegezei de sine în creștinism. Abordarea lui Cristian Iftode nu e nouă, dar e binevenită, chiar vitală pentru uscăciunile și smârcurile logico-analitice în care rătăcește – de mult, poate de prea mult timp – filosofia. Apropo: cele două cărți ale tânărului filosof român pot fi citite în conjuncție cu alte două titluri, apărute tot la Editura Trei: Lou Marinoff – „Înghite Platon, nu Prozac!” și Pierre Hadot – „Ce este filosofia antică?”. Hadot, de altfel, are – în traducere la noi la Humanitas – o lucrare (sunt, de fapt, convorbiri) care se cheamă chiar Filosofia ca mod de viață”!
Nu în ultimul rând: o carte despre călătorie (de fapt, despre mai multe feluri de călătorii – neapărat și aceea interioară!) și pandemie, „Porțile se închid la miezul nopții” (tot Editura Trei, 2022), de o autoare căreia nu îi vom afla prenumele întreg de pe coperta cărții, ci numai numele: I.S. Cosman. Cine este? Iată (din prezentarea oficială): „Istoric și cercetător, cu o mare pasiune de a explora lumea. A urmat cursurile Facultății de Istorie și Filosofie din Cluj-Napoca, fiind licențiată și absolventă a unui masterat în studii iudaice. În 2010, a obținut doctoratul în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai și la Universitatea Paul Valéry Montpellier III din Franța, ca urmare a unei cercetări ample de istorie orală asupra Holocaustului din nordul Transilvaniei. A fost bursieră în cadrul Departamentului de Psihologie Clinică și Psihoterapie al Universității Babeș-Bolyai, unde a condus un proiect postdoctoral care evalua răspunsul supraviețuitorilor Holocaustului la traumă”. Plus: o mare călătoare (are la activ, până acum, peste 60 de țări). „Porțile se închid la miezul nopții” e o carte neobișnuită – cu un ritm alert, cu un vibe extraordinar, cu notații (numeroase) rapide care fixează convingător repere politice, sociale, economice, culturale, antropologice, istorice dintre cele mai relevante despre mai multe dintre țările Americii de Sud. Și anume, în următorul context: filmul (căci volumul are o pronunțată notă cinematografică de adâncime) cărții e derulat din momentele în care, în mai multe țări din acea regiune, teribilul coronavirus începe să se vadă și să își facă o foarte complicată lucrare socială și, am putea spune în parafrază, cu mult mai mult decât atât. „Nu într-o Americă de Sud extrasă din enciclopedii sau statistici pătrunde cititorul de îndată ce părăsește ritmul de roman de aventuri al prologului, intitulat, premonitoriu, 23:50. Ci în una în care revelațiile se succed cu repeziciune, dar firesc, pentru a se încheia cu adevărul simplissim, dar deseori ignorat, că Pământul este Țara tuturor Țărilor, că oamenii sunt aceiași peste tot, că pe fruntea lor scrie mereu „end” și rareori „happy end”, notează, cu trimitere directă la această carte, scriitorul Vasile Igna. E așa, dar e, desigur, și cu mult mai mult; între altele, odată cu acest volum (și cu lectura lui, bineînțeles), nu poate fi reprimat sentimentul reconfortant că suntem în preajma cuiva înzestrat cu un redutabil talent literar. //
Liviu Ioan Stoiciu
De uz strict personal (Din anul Revoluției – jurnal. Și după 17 ani, elegii ale unui accident)
Editura Junimea, 278 pagini, Iași, 2022
Vlad Moldovan
Începutul fericit și speranța
Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2022
Cristian Iftode
Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității
Editura Trei, 432 pagini, București, 2022
I.S. Cosman
Porțile se închid la miezul nopții
Editura Trei, 256 pagini, București, 2022
