Pe aceeași temă
„Romanul unei educații”
Ion Vianu are o arătoasă și binemeritată serie nouă de autor la Polirom. Deschiderea acestei serii (în care a mai apărut, simultan cu volumul prim, și „Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri”) a fost făcută cu „Amor Intellectualis” (ediția 2021), una dintre marile cărți ale unui autor român apărute la noi în ultimele două decenii (volumul a apărut, în premieră, în 2010 – fiind imediat și cât se poate de just răsplătit cu o atenție specială a criticii de receptare și cu numeroase premii). O ego-proză scrisă la cel mai înalt nivel, un „roman de formare”, dar și – în multe feluri – un atât de prețios document afectiv al unei epoci de importanță majoră în istoria recentă a României, cartea lui Ion Vianu (cuvintele îi aparțin lui Gelu Ionescu) „a fost și va fi mult admirată pentru sinceritatea și adâncimea cu care Ion Vianu și-a revăzut și a retrăit anii formării sale, desfășurarea inițierii și a dezvoltării personalității sale marcate, dincolo de inteligență și de cultură, de o intens trăită vibrație spirituală și, uneori, cu o intensă emoționalitate, dar, cumva, reținută sub civilitatea discreției – toate întrunind personala dimensiune a «autorității» sale”.
Metropolă și civilizație
Ben Wilson – istoric cu o prezență publică distinctă și cu o largă audiență – spune că e „cea mai mare invenție a omenirii”. Și tot el argumentează în legătură cu aceeași referință semnificativă căreia îi dedică o carte masivă – și foarte incitantă – că, departe de a fi o necesitate, a fost pur și simplu locul ideal care a dus la nașterea civilizației. „Metropolis” (Editura Trei) – o istorie a orașului – este titlul cărții lui B. Wilson (o odă închinată orașului și, de fapt, mult mai mult decât atât) dedicate unei tematici de o diversitate și o generozitate uluitoare. E o istorie care, pe de o parte, stă semnificativ de mult în cronologie și care, pe de altă parte, marchează etapele semnificative al istoriei urbane prin „studii de caz” impresionante dedicate – ordinea este strict cronologică – următoarelor metropole (surprinse „în mișcare, nu în stază”): Uruk; Harappa și Babilon; Atena și Alexandria; Roma; Bagdad; Lubeck; Lisabona, Malacca, Tenochtitlan, Amsterdam; Londra; Manchester și Chicago; Paris; New York; Varșovia; Los Angeles; Lagos. Provocatoare, istoria orașelor – & istoria orașului – lui B. Wilson nu e ușor de spus: „din cauza neîncetatei distrugeri urmate de reconstrucție pe care o pune în mișcare forța valului schimbării, orașele manifestă o atracție hipnotică și, totodată, sunt greu de înțeles”. Greu de spus provocatoare, istoria orașelor – & istoria orașului – lui B. Wilson e nu mai puțin încărcată de o fascinație aparte.
Imperiala Ravenna
Un mic – și, se va vedea, important – ocol: la atât de eleganta Editură Baroque Books and Arts există – și ce bine că există! – o subdiviziune a unei colecții care se cheamă „Savoir-vivre Imperial”. Cu 7 titluri până în prezent și cu o perspectivă remarcabilă de dezvoltare. 7 titluri – unul și unul! Primele șase: „Constantinopol, capitala Bizanțului”, „Biserica ortodoxă de răsărit”, „Istoria pierdută a creștinismului”, „Introducere în istoria Bizanțului”, „Bizanț” și „Miracolul Bizanțului”. Cel mai recent titlu – o carte care poartă o prestigioasă semnătură de istoric, precum și celelalte șase mai înainte menționate – este „Ravenna. Capitala imperiului” (de Judith Herrin). E o „istorie minuțios argumentată a unei cetăți aflate la apogeul imperial, într-o strălucită epocă pe care mulți au preferat să o numească întunecată”. O epocă, de fapt, departe de a fi întunecată – așa cum demonstrează, cu asupra de măsură, cartea aceasta – despre un oraș, capitală de imperiu, în prim-plan, dar și despre mireasma extraordinară a unor timpuri care au dat lumii opere remarcabile (în cuvintele autoarei cărții – „acea nemaivăzută concentrare de artă creștină timpurie și puterea ei de a supraviețui”). Ravenna – un avanpost al Constantinopolului, el însuși etalon pentru o extraordinară civilizație care a durat mai bine de un mileniu, Bizanțul (a cărui putere „s-a consolidat pe întreita combinație dintre dreptul roman și bravura militară romană, educația și cultura greacă și credința și morala creștine”) – cere nu o simplă istorie (a unui oraș, a conducătorilor lui și a stilului de viață al locuitorilor săi), ci una care trebuie să spună istoria unui „autentic creuzet al Europei”. Cu rigoare și pasiune, J. Herrin o face strălucit!
Secolul al XIX-lea despre secolul al XXI-lea
Orlando Figes este, în ultimii ani, pentru discursul de tip istoric, una dintre cele mai pregnante prezențe în spațiul editorial de la noi. Publicat la Polirom (cu precădere în excepționala colecție „Historia”, coordonată de Mihai-Răzvan Ungureanu), Figes aduce – original, riguros, remarcabil – ample perspective noi, mai ales cu privire la istoria Rusiei. „Europenii” – carte care are și un subtitlu („Trei vieți și formarea unei culturi cosmopolite în Europa secolului al XIX-lea”), totodată și cel mai recent titlu în limba română al istoricului britanic – iese, nu definitiv, din suita tematică la care am făcut trimitere mai înainte. Cartea, în care sunt „topite”, impresionant, „tone” de documente, scrisori și alte materiale de arhive, are în centrul ei trei destine reprezentative pentru secolul al XIX-lea: Pauline Viardot, mezzosoprană și compozitoare, Louis Viardot, critic de artă, director de teatru și jurnalist, și celebrul scriitor rus Ivan Turgheniev. Opera acestora, viețile lor cu imensele ramificații & rețele de putere simbolică în care sunt cei trei implicați dau seama – un „mic în mare” – de cultura europeană a splendidului secol XIX, care impune Europa ca „unic model în întreaga lume”. Deși e, direct, o carte despre ce s-a întâmplat acum mai bine de 120-130 de ani, „Europenii” e și o carte despre prezent. Chiar mai mult decât s-ar putea crede! Pentru că acea viziune – de cultură, de lume, de viață – pe care Orlando Figes ne-o limpezește folosindu‑se de cele trei „studii de caz” exemplare cu care lucrează „a dispărut odată cu izbucnirea Primului Război Mondial”. Un fapt – semnificativ – care ne îndeamnă, aproape explicit, să „citim” această carte și ca pe un document cu valoare de avertisment.
Poezie adevărată, distincție și discreție
„Nimeni nu știe mișcările / metaforelor / în lucruri. / Nu confunzi păunii / cu țesătorii de covoare, / canoele cu estuarele, / un râs izbucnind în întuneric / cu mahalaua care te mușcă. / Din aceste cuvinte înțelegi / că realitatea e învăluită / într-un nor unsuros, / într-o mocirlă de manevră / din care ies bărbați și femei, / în fiecare seară, / doar pentru a-și aminti”. Acesta este poemul cu numărul 30 al unei excepționale cărți de poezie – „Forma norilor de ieri”(Ed. Autograf MJM). O carte de poezie a unui (vai!) atât de discret poet și atât de adevărat: Emilian Iachimovski. Poet al eleganței (dar și grafician și excelent pictor de icoane), Iachimovski scrie distins, cu ancore religioase și mitologice la purtător, are voluptatea de a declina, în numeroase maniere poetice (a căror tehnică o stăpânește impecabil), realitatea în vise și visele în realitate (poetică) și o nonșalanță superbă de a trece, grațios, granițele de discurs. E. Iachimovski face o poezie care vede departe, uzând de filtre sofisticate și expunând viziuni poetice, nu puține, cu splendidă explozie barocă. În cartea de față – a patra din portofoliul la vedere (există și un altul, și el semnificativ, care își așteaptă, pe secțiuni, lumina tiparului!) al lui Emilian Iachimovski, totodată, și cea mai recentă – Iachimovski spune, firesc și dens, povești „de abur” și descrie scene cu intrigi eterice, volatile. Rezultă în discursul poetic, desigur, nostalgie, tandrețe, luciditate, se vede, cu fiecare poem, o impunătoare imaginație poetică pusă la lucru – și peste toate, cum spuneam și mai înainte, se vede/ se simte / se aude poezia adevărată. Iată – a se lua acest pasaj și ca o invitație călduroasă de a căuta cu mai multă atenție numele și textele acestui important și atât de discret poet – încă un exemplu de sus din poezia lui Emilian Iachimovski: „ce minunat poem poate fi scris / cu ceea ce cuvintele nu pot cuprinde. / Un timp fără zile, o oglindă fără chip / în apele căreia îmi scufund inima. / Pentru ce irosim moartea?”.
