Pe aceeași temă
Cinci ore cu Mario. O oră cu actriţa Florina Gleznea pe scena de la Unteatru, într-un onewoman-show care expune, cu veridicitate și poezie, un text, o interpretare și o regie de excepție. Am avut la un moment dat senzația că pătrund într-un film de Almodóvar; sau că aud freamătul valurilor pe o plajă din Barcelona, zgomotul străduțelor privite prin ochiul unei ferestre a lui Gaudí. De fapt, am regăsit în monologul inspirat de romanul lui Miguel Delibes intensitatea, culoarea, sinceritatea usturătoare, râsul printre lacrimi, visul și poezia specifice spiritului iberic. Un text ca o coridă; o coridă a Florinei Gleznea cu textul-recviem al lui Delibes.
Despre ce este vorba? E dificil să faci un rezumat, fiindcă nu faptele în sine contează, ci felul în care ele sunt trăite și evocate, în prezent și în amintire. La catafalcul soțului recent dispărut, o femeie, Carmen, își rememorează viața. Viața ei și viața lor. Existența cotidiană și existența secretă, lucrurile spuse și cele trecute sub tăcere, de bunăvoie sau din neputința de a comunica. Eroina își caută echilibrul între ceea ce a fost bine și rău, între fericire și nefericire, între iluzia care a alimentat o mare iubire și deziluziile care i-au urmat. Ce rămâne din viața petrecută cu un om? Cinci ore saturate de amintiri; câteva ceasuri de trăire condensată, redusă la esențial, scuturată de ornamente, parcă special făcută să încapă într-o cutie, ca acelea în care depozitezi lucruri de care te desparți, rămășițe de viață la care renunți. Monologul Florinei Gleznea este o înșiruire de secvențe pe care le-am putea denumi „tablouri dintr-o expoziție“, a căror coerență nu depinde de cronologie - fiindcă memoria afectivă le suspendă -, ci de o căutare comună: sensul vieții (cu Mario).
Florina Gleznea interpretează expresiv contrastele, surprinzând luminile și umbrele personajului care, de altfel, i se potrivește. Monologul ei este o sondă aruncată în trecut, care captează viu și colorat crâmpeie de viață, portrete, momente decisive din istoria obiectivă (Spania sub regimul lui Franco) și personală, toate alcătuind un puzzle de sentimente și idei, de trăiri contradictorii și dileme, de întrebări care, prin forța împrejurărilor, vor rămâne fără răspuns. Carmen încearcă să refacă portretul lui Mario, din crâmpeiele pe care el i le-a îngăduit să le descopere. Iluzia frumoasă a iubirii adolescentine - „aveam 16 ani și mi-am spus, băiatul acela are nevoie de mine“ - se prăbușește sub greutatea realității. Carmen vine dintr-o familie cu valori burgheze, în timp ce Mario este un intelectual cu vederi de stânga, un profesor care nu și-a permis nici măcar un Seat 600, reperul „exterior“ minim al unui trai decent. Carmen este foarte sensibilă la ceea ce „se vede“ și nu rămâne indiferentă la „ce spune lumea“. Ritualul elaborat al doliului este, ca și mult râvnitul Seat 600, un simbol de identitate, de statut. Eroina trăiește într-o societate închisă, într-o lume a convențiilor, a regulilor morale stricte și a prejudecăților. În același timp, ea resimte o justificată nevoie de comuniune, avidă să împărtășească cu cineva lumea ei secretă. Carmen este o ființă pasională, obligată de viață să se bucure mocnit, să simtă și să trăiască modest, în limita posibilităților. Conversațiile cu soțul mort sunt anamneze critice. Nimic nu mai scapă acum privirii agere, judecăţii corozive. Moartea pare să acționeze ca o lupă prin care, privindu-și viața cu Mario, Carmen o descoperă în cele mai mici detalii, lăsându-se chiar exaltată de plăcerea nesemnificativului, a secundarului, acordând drept de existență până și cuvintelor reduse la tăcere. Florina Gleznea interpretează toate fețele eroinei, recompunând-o pe Carmen cea de dinainte și după Mario. Își amintește de copilărie și adolescență, de fiorul primei iubiri, de aventura războiului, care rămâne o experiență palpitantă, o aventură. Fiindcă atunci totul era (încă) posibil.
Florina Gleznea redă lupta lui Carmen cu timpul, în succesiunea de amintiri care o iau cu asalt. Emoțiile se intensifică împreună cu sentimentul acut al singurătății; o singurătate stratificată care lasă să se întrevadă frustrările acumulate, visurile irosite. Copiii, singura ei avere, sunt „șerpi crescuți la sân“, nerecunoscători, impasibili în fața părintelui mort. Mai mult, moartea nu anulează rivalitățile; cumnata lui Mario sau pretendenții de ocazie care o fac pe Carmen să se simtă trădată, dar și flatată, tentată de o altă existență, aventuroasă și confortabilă, pe care o contemplă de la distanța anilor. Ea rămâne fidelă, dar statornicia ei este motivată mai degrabă de raționamente sociale decât de convingeri sau sentimente. E povestea unei femei care s-a pierdut pe sine și care acum, la maturitate, profită de doliu pentru a se privi cu sinceritate, fără menajamente, încercând să se adune și să strângă laolaltă cioburile propriei vieți.
Pentru Carmen, Mario rămâne un necunoscut. Nu i-a aparținut pe de-a-ntregul nici în viață, fiindcă nu l-a înțeles, și nici în moarte, când cumnata și presupusa amantă este luată drept „văduva“ lui. Mario rămâne toată viața un veleitar, un individ mediocru cu o traiectorie previzibilă. Nu-și schimbă ideile și nici poziția în care doarme. Poezia lui - sensibilitatea, impresia de fragilitate care o fac pe Carmen să se îndrăgostească - rămâne intransmisibilă; el nu-i va spune niciodată soției poemul pe care i l-au inspirat „ochii ei“. E un taciturn, un neîndemânatec cu ochelari și pantofii scâlciați, un ziarist fără perspectivă, un scriitor ratat ale cărui cărți n-au succes. Nu știe să iubească, nici nu poate să scrie romane de dragoste, refuzându-i soţiei „încă o plăcere“. Nu se regăsește pe sine și dă vina pe ceilalți, pe incapacitatea lor de înțelegere și solicitudine. Depresia lui este sancționată de Carmen ca o încercare zadarnică „de a-și da importanță“. Mario e o sumă de cărți care tapetează pereții casei și pe care ea „le întoarce“ pentru a asigura „coerența“ coloristică a doliului. Moartea vine ca un deznodământ logic, dar și ca o eliberare pentru Carmen, care abia acum poate să spună tot ce are pe suflet. Văduva este cea care face mărturisirea în locul poetului mut, al celui care n-a știut să-și comunice lumea interioară celorlalți. Ascultând-o, ai impresia că dai paginile unui album de familie; chipuri care privesc şi tac fioros, a căror identitate se cere a fi redescoperită de privitorul care-și amintește.
Scenografia este simplă, compusă din elemente care slujesc drept contrapuncte în partitura textului: scara pe care urcă și coboară - evaziune și perspectivă -, pantofii copiilor vopsiți în negru și întinși expozitiv pe o sfoară - arătând că sunt absenți - și, deși săraci, respectă convenția doliului, băncuța - loc al confesiunilor improvizate. Ilustrația muzicală susține inspirat secvențele textuale, strecurând acea umbră de râs printre lacrimi, sugerând prezența ludicului atunci când lumea evocată de Carmen pare să se închidă în durere sau înfrângere. Întreaga atmosferă este coerentă și plină de nuanțe, bine construită, conducând inteligent privirea publicului spre semnificativul ascuns în detalii.
Florina Gleznea duce la capăt un monolog foarte dificil, cu o dicție impecabilă, cu virtuozitatea unui toreador. Ca un autentic actor-orchestră, ea construiește monologul de la o amintire la alta, culminând într-o revărsare generoasă de emoții și trăiri sufletești, într-un rol de compoziție asumat. Cinci ore cu Mario? Spectacolul poartă în el o tensiune interpretativă care-l extinde, o forță ce pare să împingă în pereții textului, încât ai impresia că monologul ar putea continua la nesfârșit, ca o repovestire a vieții în ritm lent. Urmărind spectacolul, mi-am amintit de García Márquez, pentru care a trăi înseamnă „a-ți povesti viața“. Florina Gleznea povestește cu mult farmec o sumedenie de vieți, atent conturate de regizoarea Mariana Cămărășan în tot atâtea personaje memorabile, surprinse printr-un detaliu esențial care le etichetează, le denunță unicitatea sau le fixează într-o tipologie. Deși anamneza eroinei este încărcată de amărăciune, de frustrare, de reproșuri și observații caustice la adresa celui care tocmai a murit, ea păstrează o distanță stenică față de propria durere, refuzând să sucombe sub povara ei. Carmen își amintește să-și pună flori proaspete în păr și să păstreze aparențele demnității. Moartea este o realitate inevitabilă și, la o adică, trebuie să știi să mori, în așa fel încât lumea să-ți cunoască drama și să-ți acorde astfel respectul cuvenit.
Tot imaginea morții redă, dincolo de cuvinte, încrengătura relațiilor familiale, admirația sau disprețul față de anumiți membri ai familiei. Între morțile care o fac să se tăvălească de râs (a mamei lui) și cele care îi provoacă o reverență respectuoasă (a mamei ei), moartea lui Mario rămâne un tablou incert, în care culorile - prea tari din cauza durerii vii - încă nu s-au așezat, în care tușele sau expresiile continuă să plutească într-un flou al memoriei subiective - privilegiul celui care povestește.
În final, Carmen îi face un ultim dar celui dispărut, dând monologului un ton evocator, în care reproșul cedează locul compasiunii. Pe măsură ce viața celuilalt e povestită, lucrurile se limpezesc; musafirii pleacă, eroina renunță rând pe rând la ornamentele garderobei de „văduvă“ (parura impresionantă, florile, evantaiul), rămânând singură cu ea însăși, în cel mai înalt și înfricoșător punct al vieții ei: orele fără Mario. O lacrimă, un fado. Și aplauze pentru Florina Gleznea. //
explicatie foto
Actrița Florina Gleznea în 5 ore cu Mario
