Ștefan Râmniceanu – un Pollock neobizantin

// Retrospectiva Ştefan Râmniceanu: Urme

// Palatul Mogoșoaia şi ATELIERAMNICEANU

// 10 octombrie – 4 decembrie 2014

Cine l-a cunoscut personal știe că Ștefan Râmniceanu – artist reprezentativ al ge­nerației ’80 în artele vizuale - este ca­te­goric o natură puternică, de o forță uneori copleșitoare, dar care dezvăluie în același timp o finețe și o delicatețe de gust ne­ve­ro­simile. Orgolios și combativ, cuceritor și deo^­po­trivă constructor în impulsurile sa­le profunde, el este, de asemenea, un pic­­tor de o sensibilitate a detaliilor și nu­an­țelor pic­turale surprinzătoare.

Artist deranjant și inconturnabil pentru colegii de breaslă, deo­po­trivă autoritar și seducător, ceea ce Râmniceanu concepe și produce ca pictură - și mai re­cent ca sculptură - e adesea ieșit din sca­ră, hipertrofiat, de-măsurat, pentru că per­cepția și simțirea sa sunt astfel, des­chise spre energie și magnificență. Într-o altă epocă, el ar fi fost un ctitor de bi­serici sau de palate neverosimile. De aceea, arta lui are mo­nu­mentalitate și profunzime, e când dez­lăn­țuită, când foarte controlată, e ade­seori ocea­nică, are uneori gran­dilocvență la nivelul materialelor și fac­tu­rii, dar și o măiestrie aproape ameţitoare pen­tru al­chi­mia formelor și culorilor.

Angajamentul lui Râmniceanu în artă este to­tal, devoțiunea lui pentru pictură e ab­solută, obsesivă, pare aproape mistică sau ascetică. Felul în care Râmniceanu îți vor­bește despre tonuri, gestualități și texturi nu te poate lăsa indiferent – el trăiește în ceremonialul Artei, în religiozitatea Pic­tu­rii. Râm­niceanu pare un sacerdot al unui cult eso­teric - poate mai puțin popular as­tăzi, dar nu mai puțin prețios și eficace pen­tru spi­ritele fine: cel al mântuirii prin artă. Iar angajamentul în artă nu poate fi în cazul lui decât masiv, total, absolut.

Ce propune arta sa prin ciclurile deja cu­noscute – Ziduri, Insule, Scrieri, Urme şi Labirinturi din anii 1990, Manuscris, Car­te, Ferecături, Cărturari sau Omul uni­versal din anii 2000, iar mai recent Că­mașa zidurilor, Apostoli de lut, Stâlpul, Idoli, Centauri, Nopțile de aur etc. - este o desfășurare superlativă a regnului „pu­rei vizualități“, de fapt al purei emoții cro­ma­tico-gestuale, străbătute de aspirația cons­tantă, obsesivă, către depășirea acestei des­cărcări uneori uriașe de energie crea­tivă în­spre subțiere și o even­tuală trans­substanțiere a materiei, fie ea pigment in­tens, pastă groasă, tablă, lemn, cabluri și buloane de fier în compoziții de di­men­siuni adeseori impresionante.

Există la Râmniceanu o tensiune, o luptă între acești doi poli aparent ireconciliabili: vizualitatea opulentă, pe de o parte, și, pe de altă parte, dorul de un „dincolo“ in­formulabil, setea de dezmărginire și, prin inferență, de spiritual. Aici stă și di­men­siu­nea straniu șamanică și deopotrivă au­lică a operei sale, pe care de la un punct în­colo orice privitor începe s-o simtă în fa­ța imaginilor lui.

Mulți pictori au, desigur, acest cult al artei ca o formă spe­cifică a religiozității culturale moderniste și, din acest punct de vedere, Ștefan Râm­ni­cea­nu se așază într-o galerie sonoră de artiști predecesori sau contemporani, fie ei ro­mâni sau din alte spații culturale. Afi­ni­tățile lui cu pictura lui Horia Bernea, Ma­rin Gherasim, Sorin Dumitrescu, Horia Damian sunt evidente. Dar ce-l ca­rac­te­ri­zează pe Râmniceanu este, cum spuneam, de-mă­sura, ne-măsura, supra-măsura, sca­ra la care se petrece această alchimie es­tetică de proporții. La Râmniceanu, din cauza di­mensiunii fenomenului și a can­ti­tă­ții im­presionante de artefacte, acest lu­cru de­vi­ne evident, sare în ochi, provoacă uimirea și, în cele din urmă, „transportul psihic“ al receptorului - transpus și el la o altă scară, integrat și el într-un me­ta­bolism vizual de proporții.

Într-o epocă în care, în artele vizuale ale noilor generații, estetismul pare o urmă depășită (și chiar jenantă) a trecutului fie el și foarte recent, iar frumusețea pare o relicvă psihologică fă­ră credibilitate și neglijabilă, dacă nu aproa­pe ridicolă față de cotidianismul re­dundant, artificializat şi brutal care predomină, ar­tiști ca Ștefan Râmniceanu mai au cu­ra­jul să afirme, cu enormitatea unui discurs impresionant, tocmai forța și magia aces­tor valențe ireductibile ale artei, ne­ce­si­ta­tea lor încă vitală pentru psihismul uman, va­loarea lor modelatoare, transformatoare. Adi­că tocmai capacitatea lor de a ne des­chide către un nivel mai fin de percepție a existenței, către un palier mai amplu al raporturilor care alcătuiesc relația noastră cu lumea, către o perspectivă mai cu­prin­zătoare a realității mult mai vaste în care suntem inserați.

Demn urmaș al marii școli de pictură ro­mânești din secolele XIX și XX, și mai ales al lui Ion Andreescu, cum au recunoscut specialiştii, Ștefan Râm­ni­ceanu este și un excelent cunoscător al pic­turii moderne de vârf a celei de-a doua jumătăți a se­co­lului XX. Trăitor la Paris din 1992, timp de aproape un sfert de veac, Râmniceanu a asimilat și metabolizat lecția marilor mu­zee ale lumii, din care și-a luat, așa cum îi este și semnul zo­diacal, partea leului. E surprinzător să ob­servi cum a reușit să integreze într-o sinteză eclectică şi somp­tuoasă sintagme vi­zua­le din abstracția li­rică franceză și din ex­presionismul ab­s­tract american, din Miró, Tapies, Sou­la­ges, Hartung sau din Pollock, Kline, Al­bers și alții. Dar toate influențele con­lu­crează la el fericit, fără să se excludă, spre a da naștere unui discurs vizual impetuos, fie de o rigoare neobișnuită, fie de o stră­lucire aproape in­can­descentă, mai ales în ultima vreme. Toate influențele sunt alese de Râmniceanu du­pă un filtru al ex­pre­sivității maxime și se topesc într-un lim­baj al unei metamorfice fru­mu­seți. Căci nu­mitorul comun al acestei producţii vi­zuale abundente a lui Râmniceanu, întinse pe de­ce­nii, se vrea a fi până la urmă fru­mu­se­țea, cea „strigătoare la cer“, ca să spu­nem așa, în forța afirmării ei violente.

Cele peste 300 de lucrări expuse în spațiile diverse și generoase de la Mogoșoaia - multe îm­pru­mutate din colecții private oc­cidentale, însumând pictură, de­sen şi obiect, dar și 30 de lucrări în lemn sau metal, multe de dimensiuni mo­nu­men­tale, create în ultimii ani – nu te pot lăsa indiferent. Însă și mai surprinzătoare es­te ampla desfășurare de forțe de la ATELIERAMNICEANU – un fel de muzeu-ga­lerie de artă privată, o originală clă­­dire modernă de sticlă, marmură și be­ton, concepută de artist pentru a-i cu­prin­de ope­ra și a o arăta în toate unghiurile și „ar­monicele“ sale vizuale posibile. Acolo în­­țelegi că Râmniceanu, asemeni regelui an­­tic Cressus, e tentat să transforme tot ce atinge în aur estetic - o utopie pe cât de ului­toare, pe atât de fatală, ca o aleasă damnare.

Scriam altă dată că din spatele imaginilor dezlănțuit expresioniste sau riguros abs­tracte ale lui Ștefan Râmniceanu se stră­văd adesea câte un sfert de aureolă, câte un colț de icoană ortodoxă, sau un bulon de scut, sau o bucată de armură me­die­va­lă. Din spatele acestei impozante dez­lăn­țuiri de energii picturale sau scul­p­turale pe care artistul ne-o propune în re­tro­spectiva din 2014 - des­chi­să la 26 de ani după celebra lui ex­po­ziție din 1988 de la Curtea Veche din Bu­curești -, se străvăd la Ștefan Râmniceanu, din nou și din nou, rădăcinile lui adânci şi ire­duc­ti­bile într-o spiritualitate locală, pe care am nu­mit-o „post-post-bizantină“, para­fra­zând o sintagmă celebră a lui Nicolae Ior­ga. Din­tre toți reprezentanții curentului neo­bi­zan­tinist din arta românească a ul­ti­me­lor trei decenii, Ștefan Râmniceanu ră­mâ­ne după mine unul dintre cei mai pu­ter­nici și mai constanți. Aș încheia spu­nând că Râm­ni­ceanu e într-adevăr un fel de „Pollock neobizantin“, cum mi se pare că ar fi afir­mat cândva Răzvan Theo­do­res­cu: nebunia forțelor creative venind din abi­salitatea noas­­tră subconștientă se de­can­tea­ză la ar­tistul român în energia pu­rificată a unei des­chideri, prin artă, către abi­sa­li­ta­tea noas­tră supraemoțională. Este de­mons­tra­ția convingătoare a unui mare artist. //