7 cărți de luat în vacanță

Pentru momente poetice

Pandora M – divizie editorială care e de mult timp înfrățită cu Editura Trei – are, odată cu cooptarea lui Bogdan Alexandru Stănescu (BAS) în poziția de director editorial, o poziție și un profil din ce în ce mai pregnante pe piața de carte de la noi. Colecția „Anansi” – dirijată de același BAS – s-a impus deja în scurt timp cu multe titluri (îndeobște de literatură universală) percutante. Unul dintre cele mai recente – o premieră, totodată, pentru România: un excelent volum de poeme (intitulat „Noapte credincioasă și virtuoasă”) al celei mai recente laureate a Nobelului literar, Louise Glück. Glück, cea care în discursul de acceptare a celui mai râvnit premiu al scriitorilor din întreaga lume, spunea, între altele: „Aceia dintre noi care scriu cărți vor, cel puțin teoretic, ca ele să ajungă la mulți oameni. Numai că unii poeți nu văd această difuziune în termeni spațiali, ca în cazul unei săli pline de oameni. Ei privesc această transcendere temporal, secvențial, vor să ajungă la mulți cititori în timp, în viitor, dar, într‑un mod foarte profund, acești cititori vin doar unul câte unul”. A fost, la noi în chip evident, multă confuzie și nedumerire în legătură cu distincția care i-a fost oferită la Stockholm Louisei Glück.

Cartea aceasta – tradusă, strălucit, de același Bogdan Alexandru Stănescu – face, fie și de una singură, lumină. Louise Glück e o poetă uluitoare!

Pentru școala atenției și a ascultării

Heather Morris e o sensibilitate ieșită din comun. Una dintre formele în care această sensibilitate se declină este modul în care Heather Morris spune povestea celor două totalitarisme teribile ale secolului trecut. Accentuez: a celor două totalitarisme – și nazism, și comunism –, cu atât mai mult cu cât, în Occident în mod evident, există o asimetrie care mi se pare revoltătoare între felul în care e privit – sub raportul clarității morale – nazismul și în care e privit comunismul. Heather Morris scrie cum se cuvine și despre nazism, și despre comunism. Avem în românește, la Humanitas Fiction, în Raftul Denisei, cele două cărți ale sale, fiecare dintre ele cu succese uluitoare și binemeritate – de public, de vânzări, de receptare: „Călătoria Cilkăi” și la „Tatuatorul de la Auschwitz”. O a treia carte, cea mai recentă, tot la Humanitas Fiction, „Povești despre speranță” ne oferă softul acestei, cum spuneam, extraordinare sensibilități a lui Heather Morris. E, între altele, o carte despre virtuțile ascultării și ale atenției – „Am ajuns să înțeleg că ascultarea e o artă și nădăjduiesc că citind această carte poate veți hotărî și dumneavoastră să o practicați activ...”

Pentru dreptate prin lectură

În ce mă privește, când mă gândesc la marile nedreptăți din ultimele decenii ale celor care dau Nobelul pentru literatură, numele lui Amos Oz îmi vine instantaneu în minte; lângă el, imediat, Philip Roth. E o imensă nedreptate faptul că Premiile Nobel și-au refuzat onoarea de a sta în dreptul acestor doi uriași scriitori. Parțial, dreptatea pentru ei vine din prețuirea cititorilor, din iubire chiar cu care sunt însoțite cărțile acestora. La Humanitas Fiction, Amos Oz are serie de autor și, pentru fiecare titlu, tiraje spectaculoase. Cea mai recentă intrare în această serie de autor e „Aceeași mare” – în traducerea, stelară, a doamnei Marlena Braester. Pe coperta 1 a cărții scrie „roman”, în „Aceeași mare” e, în egală măsură, un poem uriaș (și la propriu, și la figurat), o mare elegie, o năucitoare instalație de ficțiune, inteligență auctorială, joc superior și (intuim) ceva realitate. „Am scris această carte cu tot ceea ce am. Limbaj, muzică, structură… Dintre toate, mi-e cea mai apropiată. Aproape de mine, aproape de ceea ce am dorit întotdeauna… Am mers cât de departe am putut“, spune autorul ei despre „Aceeași mare” – roman, poem, elegie. Toate împreună și, în mod evident, o capodoperă.

Pentru arta de a fi curajoasă

Mă bucură foarte mult opțiunea recentă a Editurii Polirom de a (re)aduce în românește scriitura atât de puternică a lui Ayaan Hirsi Ali. „Prada” e primul titlu pe care ni-l propune Poliromul din portofoliul soției lui Neil Ferguson și totodată una dintre cele mai curajoase femei care provin din lumea musulmană – apropo, m-am gândit de multe ori că mișcarea feministă de la noi ar avea foarte multe de învățat de la Ayaan Hirsi Ali. „Prada” are și un subtitlu care orientează și mai bine lectura cărții: „Imigrația, islamul și erodarea drepturilor femeilor”. Dură, provocatoare în cel mai nobil înțeles al termenului (adică „blindată” de date cu care își susține tezele mai „ascuțite”), Ayaan Hirsi Ali face – în contra unei „culturi a anulării tot mai intolerante” – o radiografie plină de îngrijorare cu privire la modificările, subtile, dar de profunzime, pe care le provoacă în Occident imigrația musulmană. În scurt timp vom avea și un al doilea titlu în românește tot la Polirom al acestei autoare (cea care a scris și publicat necruțătoarea și răvășitoarea „Necredincioasa”) – „Nomada”. Ar fi de revenit mai în detaliu asupra acestor cărți.

Pentru că drumurile – nu toate, dar multe – duc la Roma

Cu ceva vreme înainte a apărut, la Editura Trei, „Mărire și decădere” – cartea lui Paul Strathern (consemnată cu plăcere nedisimulată de subsemnatul și în paginile revistei „22”) despre o istorie a lumii în 10 imperii. La Polirom, de puțină vreme, avem ceva din aceeași familie de discurs istoric. Și anume: o istorie a Imperiului Roman în 10 împărați. „Zece cezari. Împărații romani de la Augustus la Constantin cel Mare” – așa se cheamă lucrarea lui Barry Strauss, carte adorabilă, scrisă cu nerv și pasiune. Cei 10 sunt următorii („în ordinea numerelor de pe tricou” – a intrărilor în carte, altfel spus): Augustus (întemeietorul), Tiberius, Nero, Vespasian, Traian, Hadrian, Marcus Aurelius, Septimius Severus, Dioclețian și Constantin. Iar poveștile, istoriile despre aceștia sunt care mai de care mai captivante. Barry Strauss: „Au fost cei mai capabili şi mai de succes împărați ai Romei sau, în cazul lui Nero, unul dintre cei mai libertini – dar chiar şi el a fost un mare constructor. Succesul a fost diferit, după circumstanțe şi talent, dar toți cei zece împărați au vrut să-şi exercite controlul politic pe teritoriul lor, să-şi propage puterea militară în afara lui, să stăpânească un popor prosper, să dezvolte Roma şi să se bucure de o relație binevoitoare cu divinitatea sa. Şi fiecare şi-a dorit să moară în patul lui, lăsând puterea moştenitorului ales de el”.

Pentru istorie ca poveste

După „Mythos” și „Eroii”, de foarte puțin timp, avem și al treilea volum al trilogiei miturilor grecești (re)scrisă de încântătorul și polivalentul Stephen Fry (scriitor, dar și foarte cunoscut actor britanic, scenarist, regizor multipremiat, polemist redutabil). O notă importantă: toate aceste trei volume au unul și același traducător, Radu Paraschivescu (cel care a mai tradus, din portofoliul aceluiași autor, și romanul „Mincinosul”). „Îmi închipui că nu e nici prea greu și nici nepotrivit să găzduim în mințile noastre istoricul și imaginarul în același timp”, afirmă, la finalul cărții, în anexele în care detaliază despre mit și realitate, St. Fry. E o apreciere intuitivă, care merită însă o nuanță – dată și demonstrată fiind excelența acestei cărți (nu strică deloc să fie citită „în rețea” cu anterioarele două ale suitei): e foarte greu și foarte puțin obișnuit să găsești tonul cu care Fry povestește – cu voluptate – despre o lume atât de îndepărtată. „Troia” este, între multe altele, și o mare poveste – așa cum reușește să o spună S. Fry.

Pentru un stoicism sănătos

În ultimii ani, literatura de tip stoic cunoaște un reviriment cu adevărat spectaculos. Criza provocată de pandemia actuală e numai cel mai recent accelerator pentru succesul mai înainte menționat. La noi, între cei care au pariat pe această atât de generoasă linie editorială, Editura Seneca se detașează prin eleganță, prin cadența programului editorial, prin filosofia ce subîntinde un proiect care e cu mult mai mult decât o editură (cine a trecut măcar o singură dată pe la Seneca Anticafe știe bine la ce mă refer). Cel mai recent titlu – care acoperă cu precădere latura practică a stoicismului – e (a doua carte în românește a acestui autor) „Provocarea stoică” a lui William B. Irvine. Adică: „Un exercițiu de ceea ce am putea numi stoicism de secol XXI. În aceste pagini am adus laolaltă povețele filosofilor stoici din secolul I și cercetările realizate de psihologi spre finalul secolului XX. Unii membri ai profesoratului mă vor critica pentru că abordez astfel stoicismul clasic. Aceștia privesc stoicismul așa cum ar privi o relicvă antică de neprețuit (...) Spre deosebire de ei, eu consider stoicismul o unealtă care, deși trebuie ascuțită după ce peste ea a trecut atât timp, nu doar că și-a păstrat utilitatea, ci poate avea un efect profund benefic asupra vieții moderne”. Foarte convingătoare această aducere la zi a stoicismului cu mijloace specifice și cu diferențe specifice. Foarte convingătoare și, aș îndrăzni să sper, foarte folositoare!