Pe aceeași temă
Înainte de a încerca un răspuns la întrebarea: „cine sunt oamenii străzii?”, ar trebui să vedem în ce măsură ne interesează un asemenea lucru. Anticipez că mulţi cititori vor trece la pagina următoare. Sunt prea multe chestiuni arzătoare la ordinea zilei, pentru a zăbovi asupra unei teme rătăcite printre anonimi ştirbi sau murdari. Celor câţiva dispuşi totuşi să o facă, le mulţumesc.
Punctul meu de plecare îl reprezintă recentul volum Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu, realizat de Ciprian Voicilă şi apărut la Editura Martor. 15 răbdătoare interviuri cu persoane fără domiciliu fix, selectate din cele 26 care, iniţial, făcuseră parte dintr-un proiect mai amplu al Asociaţiei VIRA, intitulat De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan (Pro Universitaria, 2016). Demersul de a selecta şi prezenta separat cele 15 istorii individuale implică asocierea coordonatei sociologic-antropologice (specialitatea tânărului cercetător de la MŢR) cu cea creştină. Generic vorbind, umană. Ieşirea din taxonomie către comuniune, căci ochiul autorului se plasează la firul ierbii. Dincoace de etichetări. Cât mai aproape de ...aproapele.
Pe baza unui punctaj bine stăpânit de către acest discipol al Irinei Nicolau, aflăm aspecte zguduitoare privind categoria socială a excluşilor, pe diverse paliere: cauzele pentru care au ajuns să trăiască în stradă – între care frecvent se numără propria familie; perioada petrecută în aceste condiţii – între 2 luni şi 22 de ani; tipurile de adăpost temporar pe care le-au încercat; percepţia oamenilor asupra lor; modalităţile de supravieţuire; mecanismele de autoapărare, problemele psihice aferente, pericolele întâmpinate în mod curent, dar şi... viziunea despre viitor. Pe de altă parte, mărturiile culese de Ciprian ne împiedică să reificăm asemenea destine, obligându-ne să admitem că indivizii care ne încurcă traseele cotidiene sau accesul în curtea bisericilor nu sunt mai puţin oameni ca noi. Chiar dacă existenţele lor schimonosite de ghinion ne fac să punem problema aşa. Numele şi prenumele fiecărui interlocutor sunt primul semn că respondentul nu e considerat doar subiect al unui unui chestionar sociologic. Ion Bîrlădeanu, Vasile Andronic, Leon Litvin, Minache Stroe, Dan Motruc, Sorinel Tudor şi ceilalţi confraţi ai lor sunt purtătorii câte unei poveşti de viaţă dramatice, care îi aşază într-o familie de supravieţuitori, la marginea convenţiei sociale. Fiecare, însă, cu personalitatea lui.
CIPRIAN VOICILĂ - Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu |
Analiza psiho-socială clarifică întrucâtva mecanismul care i-a adus aici, dar nu e deloc limpede ce criterii ar putea opera pentru a descalifica aceste existenţe, în raport cu altele, mai „reuşite“. Sigur că tipologia e diversă. Există oameni care au ajuns în mizerie ca victime, iar alţii din propria vină. Unii, printr-un hazard. Dar degradarea umană nu implică doar lipsurile materiale, absenţa unui adăpost decent sau viaţa de vagabond. Știm bine, ea poate fi mult mai gravă atunci când se petrece în culisele unei locuinţe de lux, ale prosperităţii financiare sau ale unei sănătăţi de fier. Iar dacă îngăduim destul de uşor acestă variantă, de ce nu am accepta-o cât de cât şi pe cealaltă? Se poate, oare, diferenţia persoana de „sub-persoană“? Conform cărei norme? Cu ce garanţie că nu vom greşi? Cine aruncă cel dintâi cu piatra?! Nu rămâne acela captiv într-un teatru social, unde alegem rolurile care ne convin, băgându-le sub preş pe cele de care şansa ne-a ferit?
Interlocutorii din cartea lui Ciprian Voicilă (ca şi mulţi alţii cu care am putea dialoga noi înşine, când şi când) dovedesc că, sub zdrenţele urât mirositoare ale omului străzii, se ascunde, nu de puţine ori, un gânditor ingenuu, un artist, un visător, un credincios. O demnitate existenţială, cu atât mai valoroasă în condiţii ostile. Totuşi, calificativele sumare predomină: impostori, leneşi, mincinoşi, hoţi etc. Iar cei care le atribuie în bloc nu au prea avut curiozitatea de a intra în vorbă cu vreunul dintre ei, socotindu-se inamovibili în postura de judecători. Evident că patologia celui căzut în dizgraţie nu e simplă. El uneori fabulează, simulează, şmechereşte, pentru a atrage atenţia sau mila. Alteori derapează penal sau cade în alcoolism. Dar cel care nu s-a dedublat vreodată, nu a mistificat sau nu a înşelat, pe faţă sau în ascuns, să ridice mâna! De altfel, cu cât mai buni suntem sau ne pretindem, cu atât vom dori să cunoaştem mai atent cotloanele condiţiei umane, până la ultimele realităţi. Fericirea cu ochelari de cal e o iluzie. În povestirea The Happy Prince, Oscar Wilde pune în gura sublimului său personaj acest paradox: „Dear little Swallow, you tell me of marvellous things, but more marvellous than anything is the suffering of men and women. There is no Mystery so great as Misery. Fly over my city, little Swallow, and tell me what you see there“ - „Dragă Rândunică, lucruri minunate îmi povesteşti, dar mai dumnezeiască decât toate e suferinţa oamenilor. Nu este mai mare Taină decât Mizeria. Zboară tu peste oraşul meu şi spune-mi ce vezi acolo“ (tr.n.). Prinţul despodobit este fericit fiindcă, pentru El, nimeni nu e... nimeni.
Homleşi aparent animalizaţi există pretutindeni, o ştim cu toţii. Iar perenitatea excluziunii este incontestabilă. De câte ori nu m-am lovit de ei, în mari capitale unde am locuit, chirciţi sub haine îmbâcsite sau cartoane protectoare! De câte ori nu am dat să trec pe celălalt trotuar, scuturându-mi gândurile negre şi repulsia! Matematic însă, atunci când tind să reacţionez aşa, mă cuprinde o stare de insuficienţă adâncă. De fals. Unde e adevărul, dacă nu îi privesc în ochi şi „pe aceştia mici“? Mă pot rezuma oare la perimetrul vieţii cool, pus de o parte pentru mine? Cine sunt eu? Cea care ar lua-o la fugă sau cea care s-ar apropia de aceste focare ale eşecului social? Pildele interioare ilustrează ultima variantă: Simone Weil refuzând tratamentul şi hrana specifice tuberculozei, pentru a şti ce simt cei care nu le au; Maica Tereza devotându-se celor mai săraci dintre săraci; Părintele Papacioc povăţuindu-ne că milostenia nu înseamnă doar să-l ajuţi pe oropsit, ci mai ales să nu îl alungi în gând. Pe de altă parte, când Sfântul Ioan Paul al II-lea „se micşora“, intrând în celula potenţialului său asasin pentru a-l ierta, refuza tocmai ideea de sub-persoană. Asemenea repere intimidează egoismul nostru împietrit, dar ne şi dau curaj.
Către finalul Memoriilor sale de detenţie, Lena Constante lansează un suspin de înţelepciune absolută, spunând: „Îmi pare rău că nu găsesc stilul cel mai grăitor pentru a-l face pe cititor să se înfioare şi să-şi dea seama că el are mai tot timpul motive de bucurie, dar nu ştie să le vadă. Sau nu vrea să le vadă. Cum poţi să te pretinzi nefericit, când ţii în buzunar cheia casei tale sau chiar a odăii tale şi poţi deschide sau închide propria uşă, oricând doreşti?“. Parafrazând-o, am putea la rândul nostru să ne întrebăm, atunci când ieşim sau intrăm liniştiţi în propriul apartament: cum o fi, iarnă-vară, să locuieşti în stradă, fără nicio uşă, fără nicio cheie care să-ţi aparţină? Să recunoaştem, e foarte greu de imaginat.