Pe aceeași temă
Personalitatea și implicarea lui Ludendorff în Primul Război Mondial sunt mai puțin cunoscute de publicul larg, dar ambele sunt relevante pentru ceea ce avea să imprime întregii istorii universale o altă turnură, care o va duce spre abisul celei de-a doua conflagrații mondiale. Însă meritele lui Ludendorff la formarea și ascensiunea lui Adolf Hitler sunt greu de contestat. Ludendorff nu a avut aceeași carieră politică în Germania Republicii de la Weimar precum șeful său, Von Hindenburg (și acesta cu o contribuție masivă în ajungerea la putere a NSDAP și a lui Hitler), dar a fost foarte activ în deformarea opiniei publice germane. Originea ascensiunii sale se leagă de Primul Război Mondial. Ludendorff a ales cariera militară încă din tinerețe. Neavând origini nobiliare clare (îi lipsea celebra particulă nobiliară von), a purtat acest complex de inferioritate toată viața și probabil că și acesta a fost unul dintre factorii care l-au propulsat către vârful ierarhiei militare. Era ambițios. La 28 august 1914, Ludendorff s-a întâlnit cu Hindenburg pentru a salva Prusia Orientală, care era invadată de două armate rusești despre care nu se știa mai nimic. Doar că avansau mult mai rapid decât se așteptau germanii, care doreau să învingă rapid Franța în Vest (în patru săptămâni, conform Planului Schlieffen) pentru a-și putea muta trupele în Est, în vederea anihilării Rusiei țariste. Planurile militare arareori se îndeplinesc întocmai, pentru că în principiu războiul este o cutie a Pandorei: este ușor să o deschizi, dar nu știi deloc când și cum o vei închide la loc. Și cu ce costuri. Cei doi militari germani au avut un mare succes în 1914, reușind să provoace armatei țariste o înfrângere răsunătoare, la Tannenberg. Însă victoria lor era mai mult una propagandistică, pentru că rușii continuau să lupte, chiar dacă la câteva sute de kilometri distanță de Prusia Orientală, iar francezii, în ajutorul cărora au sosit britanicii, rezistau cu stoicism. Planul conceput de Schlieffen era dat peste cap, iar Germania s-a văzut nevoită să lupte concomitent pe două uriașe fronturi.
Abia în ianuarie 1917, celebrul duet a preluat conducerea completă a Armatei germane, Hindenburg luându-i locul lui Falkenhayn, cel care favoriza rezolvarea situației din Vest în detrimentul celei din Est. Hindenburg a devenit șeful Statului Major al Armatei Imperiale, în timp ce Ludendorff, șeful operațiunilor. Practic, Hindenburg aproba ceea ce decidea Ludendorff. „Avea capacitate de concentrare, dar nu și pe aceea de a fi uman. Îi ura pe evrei, pe catolici și, în sfârșit, pe toți creștinii. A ajuns să disprețuiască creștinismul pentru că, spunea el, îi făcea buni pe oameni. Prefera zeitățile războinice ale Germaniei antice, Odin, Thor sau Frigg. Disprețuia însă și iudaismul, fiind de părere că îi făcea independenți pe evrei, ceea ce însemna că nu aveau sentimente față de Germania. (...) Punctele sale slabe erau nenumărate. Nu rezista la stres; n-a estimat corect armatele inamicilor, mai ales forțele armate americane, dar nici armele lor, mai ales tancurile britanice; nu avea capacitatea să vadă mizeria în care trăiau oamenii săi și nici să vadă cât de mult le scăzuse moralul până în 1918 sau cât de puțin credeau în victorie în acel ultim an de război; nici n-a învățat din erori și, mai presus de toate, n-a învățat nimic din înfrângeri; în sfârșit, nu părea interesat de dimensiunile politice sau diplomatice ale războiului, ceea ce avea să devină cea mai gravă amenințare la adresa lui și a armatei sale”. Tabăra militaristă pe care o reprezenta pe deplin a susținut până la final rezolvarea războiului doar prin mijloace militare.
Cea mai însemnată ispravă a lui Ludendorff (dar noi ne îndoim profund că ideea în sine i-ar fi aparținut numai lui) a fost expedierea lui Lenin și a tovarășilor lui în Rusia revoluționară, în celebrul tren care a plecat din Elveția, traversând Germania (garnitura a fost garată și lângă Berlin, unde autorii afirmă că Lenin ar fi avut discuții cu lideri germani care i-ar fi promis lui Lenin 40 de milioane de mărci aur pentru a scoate Rusia din război) și ajungând în Finlanda, unde ar fi putut fi oprit, dacă s-ar fi dorit, de către noile autorități, mult prea încrezătoare ale Guvernului Provizoriu condus de Kerenski. Miza era eliberarea trupelor germane care încă erau blocate pe frontul de Est, chiar dacă o bună parte a lor fuseseră redirecționate către ale fronturi, avându-se în vedere necombativitatea trupelor ruse. S-a stabilit deja că semnarea celebrei Păci de la Brest-Litovsk nu a permis tuturor trupelor germane să fie trimise pe frontul de Vest, pentru că Berlinul avea ambiții foarte mari și în Est, iar pentru a le susține, avea nevoie de forțe militare. Ceea ce nu prevăzuse Ludendorff era că șiretul Lenin avea să se folosească de puterea nou-cucerită și pentru a submina moralul militarilor germani, distribuindu-și ziarele de propagandă revoluționară inclusiv în rândurile lor. Iar după patru ani de carnaj, fără mari speranțe de victorie, nici starea de spirit a nemților nu mai era ceea ce fusese în august 1914. În toamna anului 1918, germanii erau secătuiți și era evident că nu mai aveau cum să facă față Antantei. Trupele dezertau de pe front, Marina imperială era contaminată cu virusul bolșevic, spatele frontului suferea realmente de foamete, în ciuda resurselor însemnate pe care germanii le-au exploatat și trimis acasă din România. Oricum nu erau suficiente pentru a hrăni un imperiu de proporțiile celui german. Puțin cunoscut este faptul că doi dintre fiii vitregi ai lui Ludendorff aveau să fie victimele războiului pe care tatăl lor vitreg îl administra cu fanatism, ambii pierind în lupte aviatice cu forțele Antantei (unul dintre ei, Franz, care avea doar 22 de ani, fiind doborât chiar de asul aviatic neozeelandez Keith Park, iar Erich avea să fie ucis în martie 1918, doborât de un aviator britanic). Ludendorff și-a îngropat cei doi fii într-o criptă din Catedrala Memorială Kaiser Wilhelm din Berlin, care avea să fie spulberată de bombardamentele aliate din cel de-al Doilea Război Mondial. Pe 26 octombrie 1918, kaiserul avea să-i accepte demisia, spre stupefacția lui Ludendorff, care s-a întors acasă furios.
Autorii analizează și o ipoteză interesantă care este valabilă – nu ar fi fost mai bine dacă Antanta și-ar fi continuat ofensiva belgiană și i-ar fi alungat pe germani din Belgia, iar mai apoi să pătrundă în teritoriul Germaniei propriu-zise? Exact cum s-a procedat în 1945, când Aliații nu s-au mai oprit la frontieră, cucerind și ocupând Germania de Vest. Este probabil că Aliații au luat în calcul pierderile mari de vieți care ar fi fost inevitabile pentru a-i înfrânge de o manieră categorică, pe câmpul de luptă, pe germani. Cert este că permițând armatei germane să se demobilizeze, fără ca aparent să sufere o înfrângere totală, s-a permis celor care căutau țapi ispășitori să prolifereze și să aibă un mare succes în societatea germană de după 1918. Iar Ludendorff ar fi fost primul care a vehiculat teoria lașului cuțit înfipt în spate de evrei, masoni, socialiști etc. E drept, cultura germană era deja familiarizată cu înjunghierea lui Siegfried, semințele fiind aruncate pe un sol fertil în conjurații. „Așadar, pentru a înțelege Holocaustul pe care Hitler l-a pus în aplicare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, probabil că trebuie să revenim la legendele despre Primul Război Mondial, răspândite de Ludendorff. Pentru a înțelege miopia lui Hitler, trebuie să înțelegem sursele care, măcar parțial, au generat-o.”
O urmă de îndoială totuși avem, căci cei trei autori lasă impresia (greșită) că Ludendorff este principalul responsabil pentru înfrângerea Germaniei, iar toți ceilalți actori germani din epocă sunt minimalizați, atât Kaiserul Wilhelm al II-lea, cât și Hindenburg, care ar fi avut un rol secund, de paravan, fiindcă semnau fără să știe ce semnează.
Interesantă este evoluția lui Ludendorff după 1918, până în anul morții sale, 1937. Inițial, a fugit în Suedia, căci credea că va fi judecat de puterile învingătoare. Și-a abandonat fără mari probleme de conștiință soția în Germania învinsă, scriindu-i scrisori înflăcărate, în care se explică în fața sa, dar, mai ales, a istoriei. După câteva luni, și-a dat seama că situația nu era deloc atât de dramatică în Germania și anumite cercuri sus-puse încă îl apreciau pentru rolul avut în cadrul armatei Kaiserului. A revenit la Berlin, fiind cazat într-un hotel de lux, unde trăgeau și ofițerii Antantei. Pentru a nu da nas în nas cu ei, administrația stabilimentului i-a pus la dispoziție o intrare separată. Și s-a apucat vârtos de scris, cărțile sale având o audiență apreciabilă. Teza lui s-a axat pe rescrierea istoriei, țapul ispășitor pentru a explica sucombarea armatei germane din toamna anului 1918 fiind frontul intern, o combinație de masoni, evrei și socialiști. Însă elementul principal exploatat cu succes a fost cel evreiesc. Teoria cuțitului în spate avea să fie preluată și propagată cu mult succes de Adolf Hitler. De altfel, în cadrul alegerilor pentru președinția Republicii de la Weimar din 1925, Ludendorff a fost sprijinit și de obscura grupare a lui Hitler, reușind să câștige doar un rizibil procent din voturile exprimate. Relevant pentru caracterul lui Ludendorff este și faptul că s-a certat cu cel pe care-l servise cu loialitate și pe care-l manevrase, mareșalul Hindenburg, care avea să devină președintele nefericitului experiment de la Weimar. Ludendorff avea să moară la 20 decembrie 1937 în somn, în urma unei boli de ficat, în apropiere de München, fiind îngrijit în ultimele zile de călugărițe catolice, un alt paradox al vieții sale, având în vedere ura pe care o manifestase față de religia catolică și, în genere, față de creștinism. A avut parte de funeralii naționale, la care a luat parte și Adolf Hitler, însoțit de paramilitarii săi dubioși.
Titlul volumului este ușor exagerat, în manieră americană, și pentru că astfel de cărți de istorie au succes la public și se vând. Nu a fost Ludendorff nazist și nici măcar primul, dar a avut un rol esențial în derularea evenimentelor care au făcut posibil nazismul, fratele geamăn al totalitarismului comunist. Care l-a și devorat în ultimă instanță, într-un act de canibalism nemaivăzut în istorie. //
Denise Drace-Brownell, Will Brownell
Primul nazist. Erich Ludendorff, omul care l-a făcut posibil pe Hitler
Traducere: Mugurel Butuza
Editura Humanitas, București, 2020, 276 pagini
