A fost "Scoala de la Paltinis" o experienta utopica?

Ce este realitatea? Si ce este utopia? Oare prima este ceea ce suntem in mod efectiv, asa cum sustin empiristii, sau este ceea ce putem fi, cum pretind rationalistii? Sau inca si mai bine: ceea ce trebuie sa fim, presupunand ca stim ce trebuie sa fim? Abatele Sièyes spunea ca adevarata stiinta politica se refera nu la ceea ce este, ci la ceea ce trebuie sa fie. Propunea el, asadar, o stiinta utopica, sau una realista? Iar cand Encyclopaedia Britannica defineste "utopicul" ca "denotand o reforma vizionara care tinde sa fie idealista la modul imposibil", oare definirea "modului imposibil" si, inevitabil, aceea a antonimului sau, "modul realist", se poate face efectiv, in ceea ce priveste natura omeneasca si problemele sale eterne, dintr-o perspectiva obiectiva si absoluta?

Dupa parerea mea, solutia aici, ca si in multe alte situatii similare, nu depinde, probabil, atat de o analiza a unor caracteristici obiective, presupus esentiale ale unui proiect, cat de intelegerea sensului unei relatii: atitudinea noastra fata de proiectul propus: il acceptam, ne convine si tinem la autorul lui? Ne plac sau ne atrag concluziile sale? Vom trata atunci proiectul ca fiind realist sau rational, sau fezabil, sau viabil. Dimpotriva, in momentul cand proiectul sau obiectul sau ne vor displacea prin metoda sau implicatiile lor, sau daca ii vom uri sau antipatiza pe autorii sai, vom califica proiectul drept utopic, intelegand prin aceasta ca il credem imposibil, contradictoriu, absurd, irational, "contrar vietii", moralei, ratiunii si, in general, nociv.

De unde si ceea ce vom numi "regula reversibilitatii": este utopic intotdeauna proiectul adversarului si este realist proiectul prietenului! In fapt, sustin ca distinctia atat de curent folosita, utopic-realist, nu se refera la o esenta sau la o substanta si ca nu o aplicam pentru a desemna o realitate obiectiva sau masurabila, determinabila experimental sau conceptual, independenta de varii circumstante si contingente. Utilizarea termenilor "utopic" si "realist" nu face decat sa descrie propria noastra relatie afectiva sau pasionala cu un proiect, sau cu implicatiile teoretico-practice ale respectivului proiect, sau cu autorul proiectului, ori cu cei pe care el ii reprezinta sau pretinde ca ii reprezinta. Hume denunta candva ceea ce s-a numit mai tarziu de catre G.E. Moore "eroarea naturalista": a deduce o norma sau o valoare dintr-un fapt. Dar impresia mea este ca, de multe ori, lucrurile stau exact invers: dintr-o valoare pozitiva (din punctul nostru de vedere) deducem adesea ca un lucru este "un fapt", in timp ce dintr-una negativa - ca el este o iluzie, o himera sau o utopie!

Daca, de pilda, il antipatizam pe Rousseau si detestam din experienta sau intuitie socialismul care s-a revendicat de la el, vom considera ca felul trandafiriu in care el descrie "starea de natura" este idilic si utopic si ca descrierea sumbra a lui Hobbes este realista. Daca insa detestam liberalismul, in baza unei experiente diferite, Rousseau ne va aparea realist, in timp ce in prezentarea "starii de natura" a lui Hobbes - unde omul este o bruta agresiva si mizerabila, in razboi cu toti semenii - vom vedea o caricatura, o fictiune "periculoasa" si o utopie fondatoare a neo-liberalismului thatcherist.

Intotdeauna, in cazul proiectelor mai complexe, care implica valori si propun judecati axiologice asupra felului oamenilor de a fi, de a gandi, de a trai, de a procrea, de a se conduce intervine, explicit sau nu, spectrul incert al "naturii umane". "Intelegerea a ceea ce inseamna sa fii om este esentiala pentru succesul si coerenta oricarui proiect politic" - scrie cu curaj un cercetator1. (Se poate presupune de aici ca o intelegere eronata a naturii umane va conduce proiectul la esec, scotandu-l din realism si aruncandu-l in utopie.) Dar "ce inseamna sa fii om"? Eu unul habar n-am. Caci, ma tem ca, daca se poate spune ceva precis si obiectiv despre om, aceasta este ca nu se poate spune ceva precis si obiectiv despre om. Stim ca albinele, crocodilii sau viermii de matase fiinteaza intr-un anumit fel determinat. Daca exista, chiar si ingerii sunt intr-un fel determinat, dupa cum ne asigura specialistii in materie. Dar, este o veche intelepciune ca proprie omului este tocmai indeterminarea; limitele umanului sunt atat de flexibile, incat aproape orice poate fi caracterizat (sau a fost caracterizat de-a lungul timpurilor) ca fiind deopotriva "conform naturii", cat si "impotriva naturii" omului.

Prin urmare, conform regulii reversibilitatii, singurul criteriu rational de desemnare a unui proiect ca realist sau nu ramane descrierea propriei noastre relatii afective cu proiectul respectiv. Daca suntem de partea lui Sofocle si a principiului estetic atribuit lui din Antichitate, anume ca i-ar reprezenta pe oameni asa cum ei ar trebui sa fie, el va fi realistul, deoarece - vom spune - realul este normativul, modelul reprezentativ si nu empiricul. Dar, daca preferinta noastra (artistica, ideologica, filozofica) se va indrepta spre Euripide, cel care - cum se spunea - i-ar fi reprezentat pe oameni asa cum sunt (adica asa cum sunt empiric), atunci realistul va fi acesta din urma si la fel vor fi toti cei care vor umbla pe urmele lui. Si in fond, cum am putea sa aflam cum stau lucrurile "cu adevarat" si care este "realitatea in sine", in absenta vreunei inclinatii afective intr-o parte sau alta? Ar fi posibil, numai daca, de exemplu, am sti sa decidem la modul obiectiv ca gemetele baroce ale Hecubei lui Euripide spun mai mult despre "adevarata natura" omeneasca decat stoicismul clasic al Antigonei. Dar spun oare?

2. "Insula" Paltinis

Iata un caz celebru de la noi care ilustreaza, cred, valabilitatea "regulii reversibilitatii". Oricine s-a ocupat de utopiile si gandirea utopica definite in sens "clasic", substantialist, nu poate sa nu fie izbit de conformitatea "Scolii de la Paltinis" in descrierea lui G. Liiceanu din Jurnalul de la Paltinis2 cu multe dintre trasaturile tipologice "clasice" ale pattern-ul utopic, asa cum el este descris de autori ca Raymond Ruyer, Thomas Molnar sau Jean Servier. Sa fie totusi atat de simplu de decis ca "Scoala de la Paltinis" apartine utopismului? Dificultatile se vor vedea.

La fel ca mai toate utopiile "clasice", "Paltinisul" lui Noica este insular: traieste in relativa izolare geografica, undeva, la peste 1.200 de metri deasupra nivelului marii, departe de "civilizatie". Desigur insa ca izolarea autentica este in primul rand simbolica: "Paltinisul" este prezentat mereu de-a lungul Jurnalului ca o insula a filozofiei si prieteniei intelectuale autentice, o noua "Castalie" rasarind spectaculos la suprafata unui ocean de mizerie fizica, morala, sociala si intelectuala - pe scurt, o reduta a idealului spiritual sustrasa cumva, ca prin miracol, lumii demonice a national-comunismului ramase "jos". De aceea, "Paltinisul" lui Noica a aparut, din nou ca orice utopie "clasica", a fi fost o "lume pe dos": ceea ce e pretuit acolo - spiritul pur - nu are valoare "jos", si ceea ce aici, "jos", e important - de pilda "sufletul", sau critica literara, sau practico-politicul, sau dramele omului de rand, ale "bacanului" cum spunea Noica - tine acolo "sus" de domeniul nefiintei. De aici si instalarea in "eter" a conversatiilor care pot fi citite in Jurnal. Ca sa ajungi la "Paltinis", la fel ca si in cetatea ideala, drumul suie pieptis; se urca insa nu doar fizic, ci si simbolic, mai ales simbolic, deoarece parcursul fizic urmeaza traseul unui fel de ritual initiatic de separare de "lumea de jos" - pene de masina, inadvertente administrative, mizerie socialista, istericale bucurestene, etc, toate sunt expurgate, lasate in urma. Ritualul de trecere, de regula dificil, zugravit adesea astfel de autorii de utopii romanesti - naufragii, calatorii periculoase, salt intr-o alta dimensiune spatio-temporala - reapare aici intr-o forma "benigna", aparent prozaica, dar cum nu se poate mai expresiva.

Cei care, in Jurnal (dar si in realitate, cum autorul acestor randuri poate depune marturie), il viziteaza la "Paltinis" pe Noica si se intretin cu el - mai ales Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Victor Stoichita, Sorin Vieru, Petru Cretia - se supun, laolalta cu maestrul, unor ritualuri pentru "intrare in forma": "turul Paltinisului", aprinderea focului in soba, spargerea lemnelor, prezentarea planurilor de lucru si de viitor, critica metodica a unor filozofii din trecut sau din prezent, discutii si "vivisectii" ale activitatii intelectuale a fiecarui participant ("judecati") distribuite pe zile. Discutiile sunt ritmate si bine indrumate de Noica, care, astfel, pare sa opuna dezordinii de "jos" o disciplina a studiului aproape monastica, desi plina de amenitate, generozitate si prietenie. Un "ritual fara dogma" - a caracterizat Andrei Plesu foarte bine geniul locului3. Prin urmare, nu-i de mirare ca "Paltinisul" pare la un moment dat a fi devenit un fel de "neloc": faptul e simbolizat chiar si de imprejurarea mai degraba profana ca statiunea dispune de un nume dat aparent anapoda: comentand Jurnalul de la Paltinis al lui Liiceanu, Noica insusi scria in epilogul Epistolarului: "Ar trebui sa surprinda pe cel care vine la Paltinis faptul ca nu gaseste nici un fel de paltini. De ce vor fi numit asa locul? Si la fel, de ce Jurnalul de la Paltinis? Oamenii dau sens si trup cate unei himere, cate unei dorinti, sau cate unei fabule4".

3. Ratiunea justificatoare

Posibilitatea ca, intr-adevar, "Scoala de la Paltinis" sa fi fost mai curand o "himera", o utopie in raport cu idealul proclamat de ea al "rezistentei prin cultura" in contextul mizerabil al Romaniei ceausiste, iar alternativa propusa astfel la cultura oficiala, dogmatica si controlata sa fi fost irealista, imposibila sau chiar indezirabila etic - iata ceea ce a preocupat intens o parte a intelectualitatii romanesti de indata dupa aparitia Jurnalului de la Paltinis, dar si mai tarziu. Sesizand imediat aceasta aura parca prea eterica a "Paltinisului" lui Noica si al discipolilor sai, Emil Cioran ii scria lui G. Liiceanu o mica dragalasenie acida: "Un strain care ar citi Jurnalul d-voastra ar putea crede ca in anii aceia oamenii din Romania nu faceau decat sa se piarda in meditatii atemporale sau sa viseze la soarta civilizatiei. Oferiti, asadar, o imagine falsa, dar in fapt, veridica a realitatilor din tara, pentru ca evenimentele pe care le povestiti au existat cu adevarat, fie si numai la Paltinis5".

Intr-adevar, imprejurarea ca anumite lucruri s-au intamplat ca atare nu elimina automat suspiciunea ca ele pot, in definitiv, sa se sustraga "istoriei reale", "vietii autentice", si, astfel, ca ar apartine unui teritoriu cumva de "nicaieri", inactual - reprezentand o fuga de realitate si o retragere din istorie. G. Liiceanu insusi formuleaza alternativa: "Daca prin istorie se intelege suita evenimentelor care se petrec cu noi, dar fara noi si dincolo de noi, atunci pentru Noica cultura echivala, desigur, cu o retragere din istorie. Dar daca cultura si spiritul reprezinta insusi mediul natural de existenta al omului, asa cum este apa pentru pesti si aerul pentru pasari, a trai in cultura inseamna de fapt a intra, acum abia, in istoria mai adevarata si esentiala a omului6". Pentru Liiceanu, ca si pentru Noica bineinteles, a doua varianta era cea privilegiata. Si totusi, oare chiar putem afla in mod obiectiv pe unde trece "istoria mai adevarata si esentiala"?

La fel ca si in multe alte cazuri similare, nu cred ca putem afla. In orice caz, ceea ce am numit "regula reversibilitatii' isi face din plin vizibila si aici prezenta: Descriind semnificatia si rolul "Scolii de la Paltinis", comentatorii isi vor descrie in fapt propria lor atitudine afectiva mai intai fata de Noica personal; mai apoi, vor descrie simpatia sau aversiunea lor fata de o anumita perspectiva filozofica si culturala asupra lumii imbratisate de Noica (sau, mai tarziu, si de unii dintre discipolii sai). Daca simpatizeaza cu persoana autorului sau daca, macar in mare parte, adera afectiv, din diferite motive, mai mult personale, la proiectul sau - sa-i spunem, in lipsa de un termen adecvat, "culturalism ontologic" - ei vor considera rolul lui Noica ca "antrenor cultural", ca personaj filozofic viu si deopotriva ca autor de carti, drept benefic, autentic, esential chiar in contextul nefericit al Romaniei ceausiste - asadar ca "facand istoria" si exprimand "starea de lucruri" reala. Vor regasi, de pilda, in "modelul paideic" un "suprematism uitat al filozofiei" ca "varianta profana de a aduce in campul culturii umaniste zvonul unei alte lumi7" - cum scrie patetic Liiceanu. Sau, ca Plesu, vor insista asupra semnificatiei vietii personajului Noica, a valorii exemplare si modelatoare a gesturilor sale marunte; sau, precum Sorin Vieru, vor sesiza in disponibilitatea lui Noica de a juca fata de aproape oricine rolul unui maestru de gandire "ceva impunator si maret, o adevarata umilitate, o intelegere adanca - poate semiconstienta - a starii de lucruri8". Iar dintr-o valoare pozitiva din punctul nostru de vedere, suntem mai intotdeauna tentati sa conchidem ca avem de-a face cu "un fapt", sau o "realitate", asa cum, dimpotriva, dintr-o valoare care ne apare negativa, vom deduce imposibilitatea, himericul, indezirabilul, "anti-natura", "anti-istoria" si, deci, utopicul.

Lucrurile vor sta in acest al doilea fel in privinta acelora care au reactionat negativ sub raport afectiv la Noica, in primul rand, inteles ca autoritate epistemica si deontica, si la "culturalismul ontologic" in chip derivat, sau care au alte atasamente afective prealabile, incompatibile cu Noica. Tendinta lor va fi sa considere "modelul paideic" drept fals, iesind in afara "istoriei reale"; pe Noica insusi il vor vedea ca lipsit de "viata autentica". "Ceva fals sau falsificator e lojat in fiinta filozofului", scria Mariana Sora9, care il antipatiza personal in mod vadit pe Noica - un filozof, dupa ea, vaduvit de intelegerea vietii si a culturii adevarate, injust cu alte viziuni si inchis in mod idiosincratic si dictatorial intre propriile reverii. "Atatea dintre ideile sale - adauga Mariana Sora - au ceva descarnat, fara aderenta la real, fara adecvatie, incat banuiala ce mi se strecoara in minte este ca... fiinta pentru el este o abstractie10".

Eugen Simion sustinea ca Noica a edificat "utopia culturii" si "utopia performantei si a perfectiunii si fabrica mereu proiecte care sa scoata pe tineri din discoteci si sa-i aduca in biblioteci11". Dar aceasta expediere a "modelului paideic" in regatul utopiei mi se pare direct determinata de iritarea marturisita de E. Simion, la lectura Jurnalului de la Paltinis, ca filozoful se razboieste cu "cultura judecatii", deci cu criticii literari. Cel care loveste in legitimitatea profesiei altuia, scotand-o din zona "realului autentic" - asa cum a facut Noica cu criticii literari - nu poate sa se astepte la un tratament diferit din partea adversarului si, conform "regulii reversibilitatii", va fi el insusi impins in utopic de acesta din urma.

Un caz caracteristic si ilustrativ, din acest punct de vedere, a fost si cel al lui Alexandru Paleologu. Prea departe ca varsta de Noica (10 ani) pentru a-i fi coleg deplin si prea aproape pentru a-i fi discipol autentic, companion de domiciliu fortat la Campulung, inchis impreuna cu el in 1958, totusi primul sau "discipol", Paleologu se "desparte" de Noica intr-un celebru eseu, Amicus Plato... sau "Despartirea de Noica" (aluzie si raspuns la cartea lui Noica, Despartirea de Goethe, scrisa la Campulung). Acolo el ii reproseaza fostului maestru neintelegerea pentru estetic, pentru tragic, pentru etic si, la modul mai profund, lipsa de organ pentru perceptia pluralitatii si a varietatii nesfarsite a vietii. Sau, cum va relua el intr-o pagina a Epistolarului: "Cu sistemul sau pseudo-speculativ (al lui Noica) de a face opozitii verbale transformate imediat in alternative si deci in excluderi, el nu ajunge decat la justificarea ignorarii celor mai multe dintre marile valori ale culturii, ale moralei si ale vietii. La justificarea ignorarii dispretuitoare si in ultim resort a ignorantei pur si simplu12". "Culturalismul ontologic" platonizant, practicat de Noica, obsedat, chipurile, de Ideea unica si de iesirea din concretul vietii, ii apare lui Paleologu ca deplasat si, in fond, profund inadecvat realitatii - dar evident "realitatii" asa cum o intelege Paleologu, dar nu cum o inteleg Noica sau Liiceanu.

O tensiune inter-personala asadar, ar fi fondat Despartirea de Noica. Liiceanu o remarca, de altminteri, considerand ca Paleologu si-a formulat Weltanschauung-ul prin antiteza, tocmai pentru ca a vrut sa se opuna neaparat lui Noica a carui personalitate il coplesea. Liiceanu afirma ca Despartirea... a fost scrisa "din neputinta specifica spiritului critic care, neavand sa opuna o opera, se opune pe sine, in absenta ideii proprii si in numele bunului simt, ca spirit critic gol"13.

Corect din punct de vedere psihologic, Liiceanu nu are insa dreptate sa-i reproseze lui Paleologu ca, din nevoia de demarcare fata de o mare personalitate, ar fi construit in mod neintemeiat si abuziv o critica a sistemului acelei personalitati. Si aceasta nu fiindca demarcarea nu ar fi precedat, intr-adevar, optiunea teoretica clara. Numai ca o situatie asemanatoare poate fi descrisa la modul general, si nici Paleologu, nici Liiceanu, nici Noica (nici Aristotel, probabil, in raport cu Platon, nici Schopenhauer in raport cu Hegel), nici atatia altii - mari sau marunti - nu fac exceptie. Critica negativa a lui Paleologu nu este si nici nu poate fi mai "obiectiva", ori mai "realista" decat este atitudinea pozitiva, contrara, a lui Liiceanu fata de Noica (sau critica lui Noica la adresa "culturii judecatii"), deoarece ambele legitimeaza - fiecare in felul ei - relatii afective, nevoi psihologice de aderare, de delimitare si de concentrare originare si anterioare constructiilor intelectuale. Cel putin in problemele omenesti, de obicei ratiunea e mai curand justificatoare a unor prime optiuni idiosincratice - in chip mai mult sau mai putin izbutit - decat descoperitoare14.

4. "Catarii" si "bacanii"

Presupusa vacuitate de tip utopic a "scolii de la Paltinis" a fost si tema unui articol, de o ironie taioasa invelita in puful smereniei admirative, al lui N. Steinhardt, intitulat in mod semnificativ Catarii de la Paltinis si reprodus in anexele Epistolarului. Monahul Steinhardt asemuieste grupul de dicipoli ai lui Noica unui fel de secta gnostica sui generis. Aceasta s-ar fi izolat voluntar prin "cultura de performanta" si filozofie inalta, de lumea mare si de rand "a bacanului", a oamenilor autentici, care sufera, traiesc si se bucura omeneste: "Si se ajunge astfel la o nevoita dar reala trufie: numai filozofii sunt sarea pamantului (precum gandeau si Platon si Voltaire), numai indeletnicirea lor justifica insasi existenta acestei planete si aparitia la suprafata ei a speciei cugetatoare si cogitante... Crunta si logica aristocratie: catara, nevizitata de complezenta ori de menajamente15". Pentru N. Steinhardt, Noica e, asadar, "catar", adica "pur" de amestecurile lumesti si implicit maniheist, prin efortul separarii de non-filozofic; dar e el cu adevarat in acest fel? Sau mult mai degraba, o incompatibilitate personala, de temperament, de chemare si de destin identifica la Steinhardt "rezistenta prin cultura" in versiune Noica cu o erezie maniheista, ceea ce, din perspectiva ortodoxa, e semnul insusi al falsitatii, al himerei, manifestarea unei iluzii primejdioase? Din nou, deci: ceea ce este respins afectiv, din neaderenta temperamentala, de caracter sau din optiune de viata diferita are tendinta sa fie exilat si din taramul realitatii.

De fapt, Steinhardt a exprimat printre primii un repros care de atunci va fi auzit mereu atat in ceea ce-l priveste pe Noica, cat si referitor la activitatea ulterioara a unora dintre "discipolii" sai: "elitism", ori, cu cuvintele monahului, "orgoliu exclusivist", "lipsa milei"; sunt aici sensuri reluate si de un alt scriitor (Mircea Cartarescu) mult mai tanar si fara rasa, barba si potcap, cu grelele cuvinte "pacat impotriva Duhului16"! Din punctul nostru de vedere, acuza insemna, in mintea celor care foloseau si folosesc termenul "elitism" in acest context, ca gruparea respectiva de "catari" - intelectuali traieste sau activeaza in complet refuz fata de ceea ce "se intampla jos", adica in plina inadecvare existentiala. Caci in fond, nu era profund inadecvat - se gandeau unii intelectuali pe atunci - sa-ti utilizezi influenta enorma numai pentru a-i indemna pe tineri sa citeasca Hegel, Heidegger si Platon, atunci cand i-ai fi putut sustine in adoptarea unei atitudini civice? Nu ar fi fost mai potrivita o reactie practica, "politica", la adresa ignominiilor fie si numai culturale ale regimului - demolarea satelor, a bisericilor, etc.? Elitismul, trufia "catarilor" pareau a se impleti nu numai cu exclusivismul si lipsa de compasiune, dar si cu o vinovata orbire la necazurile tot mai mari ale "cetatii reale", ba chiar cu o fie si nevoita, dar periculoasa complicitate cu regimul, datorita interesului filozofului pentru "idiomatic". "S-ar fi bucurat oare C. Noica, in vremea ceausismului, de statutul sau de guru, de nu se intalnea, in temele tratate (inclusiv in Ontologia sa) cu nationalismul ceausist, care i-a deschis calea? - s-a intrebat mai tarziu, retoric, Z.Ornea17. Iar ceea ce in anii '80 se soptea sau se exprima prin complicate perifraze in unele dintre scrisorile din Epistolar, din 1990 incolo a inceput sa fie afirmat deschis si tot mai fara menajamente. Sunt trei circumstantele principale care au determinat pe destui sa asocieze cu utopia sau chiar cu distopia activitatea de "antrenor cultural" a lui Noica si scoala de la Paltinis.

Mai intai, marile dezamagiri ale intelectualilor romani occidentalizanti din anii ’90, legate de lentoarea si tergiversarile reformei si, de aici, convingerea tot mai puternica a multora dintre ei ca "rezistenta prin cultura" ar fi fost un esec i-a determinat sa priveasca foarte critic activitatea lui Noica, considerand-o o fundatura si chiar o formula subtila de a deturna energiile tinerilor talentati de la preocuparea pentru "cetate" si eventual de la dizidenta deschisa. De fapt, cred ca s-a afirmat (sau a renascut) in acei ani un solid complex de inferioritate al intelectualului roman fata de cel central-european. Iar pentru a exorciza acest complex, solutia a parut pentru unii a fi fost si recuzarea vehementa a celor considerati de ei responsabili pentru mai generala inactiune, lasitate sau consimtire vinovata a intelectualilor romani! Si astfel, din nou, descriindu-si in fapt propria atitudine si relatie din acest complex, ei l-au alungat pe Noica si "scoala" sa in irealism distopic. Pe de-alta parte, faptul ca in anii '90 a inceput sa se scrie tot mai mult si mai complet despre "Generatia Criterion" si despre deriva unor tineri intelectuali straluciti dintre cele doua razboaie - Eliade, Cioran, Noica in principal - spre extrema dreapta a aruncat noi umbre asupra experientei paltinisene.

Adversitatea fata de nationalismul interbelic, cat si teama de posibilitatea repetarii sale in prezent au produs, de data aceasta, suspiciune fata de "culturalismul ontologic", vazut ca un model de utopie comunitar-colectivista, presupus in continuitate cu himerele colectiviste ale anilor '30. Pentru autori ca, de pilda, Adrian Marino sau Alexandra Laignel-Lavastine - scandalizati pe buna dreptate de deficitele democratice si liberale ale societatii romanesti postcomuniste - nu numai ca Noica fusese inadecvat realitatii romanesti "autentice", care, pentru ei, se identifica cu nevoia modernizarii democratice; dar inapetenta sa pentru politicul manifest anti-totalitar din anii tarzii parea a nu fi reprezentat decat reflectarea rasturnata in oglinda istoriei a prea marii sale apetente pentru politicul extremist de la finele anilor '30. Noica - s-a spus - a ramas in felul lui un "legionar" nepocait, lipsit de "organ" nu numai pentru arta sau literatura, dar si pentru democratie. N-ar fi fost, de aceea, o simpla intamplare - arata de pilda Lavastine - ca, spre deosebire de filozoful ceh Jan Patocka, inspiratorul Cartei 77, (cu care avea, altminteri, unele inrudiri filozofice), Noica a refuzat civismul si dizidenta: el n-ar fi reusit niciodata (si nici n-ar fi dorit-o, de fapt) sa se desprinda de etnicismul, de nationalismul, de colectivismul, de antiliberalismul, antidemocratismul si antioccidentalismul anilor sai tineri18. Iar Adrian Marino, distingand intre Noica si discipolii sai (spre avantajul acestora din urma), asociaza direct pe Noica la un "antioccidentalism strident si, in solutiile practice, de-a dreptul utopic, himeric", preocupat sa gaseasca o "a treia cale" intre consumismul capitalist si totalitarismul comunist19.

Ca si in acest caz, insa, sunt descrise propriile relatii negative ale criticilor respectivi cu istoria, filozofia, societatea romaneasca, sau cu unii dintre protagonistii scenei culturale si nu trasaturile "obiective" ale "ganditoriului" paltinisean, mi se pare, din nou, foarte probabil.
In fine, rivalitatile si inanimozitatile cultural-literare din ultimii ani ai deceniului zece si-au adus si ele contributia la "utopizarea" nu numai a "culturalismului ontologic" al lui Noica, dar si a demersurilor culturale, sociale sau politice ale presupusilor sai continuatori - mai ales Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu, dar si, intr-o anumita masura, Grupul pentru Dialog Social (printre ai carui membri fondatori s-au aflat mai multi dintre "discipolii" lui Noica), Editura Humanitas, revista 22. Pentru mai multi critici literari, filozofi, scriitori, - asa-numitii "optzecisti" - grupati unii dintre ei, incepand cu anul 2000, in jurul revistei Observator cultural (dintre acestia Ion-Bogdan Lefter si Caius Dobrescu sunt, in chestiunea care ne intereseaza, vocile cele mai audibile), "directia" presupus initiata sau inspirata de Noica si asumata mai ales de Gabriel Liiceanu, iar mai tarziu de H.-R. Patapievici, este deopotriva inadecvata si reactionara. Mai rau: Noica ar crede in cultura - scrie Mircea Cartarescu, un alt "optzecist" - "la fel cum poti crede foarte bine ca un om drag care a murit e inca viu, pentru ca traieste in tine20". Proiectul "Scolii" nu mai e, asadar, decat o fantasmagorie, un cadavru dichisit cu ontologie! Iar Cristian Moraru, inversunat si el impotriva lui Noica si a discipolilor sai, crede ca poate distinge in cultura romaneasca de azi intre "conservatori" si "progresisti", primii formati in jurul "Scolii de la Paltinis", ceilalti - in jurul "Cenaclului de Luni", primii reprezentati mai ales de catre H.-R. Patapievici, ultimii - de Mircea Cartarescu. Viciul primordial al celor dintai? Inadecvarea la realitate (evident la "realitatea" construita de Cristian Moraru si de Observatorul cultural: "canonul paideic al lui Noica a avut o functie pozitiva la vremea lui - concede autorul - dar a devenit intre timp desuet si neproductiv"). Implicatia utopismului paseist este manifesta21!

Cativa ani mai devreme, Caius Dobrescu vedea si el lucrurile in aceeasi cheie: preluand o formula celebra a lui Liiceanu, el scrie ca "Scoala de la Paltinis" a fost o forma de "incremenire in proiect", care "se blocheaza intr-un spiritualism indeterminat si narcisiac perfect convenabil statu-quo-ului22". Ar fi existat bineinteles chiar si o anumita coniventa involuntara intre "scoala" si regimul comunist si anume, exact pe teritoriul irealismului si utopiei: "Ceea ce le lega era deraparea de la realitate, de la complexitatea conditiei concrete a omului in comunismul mioritic, o simplificare confortabila a lumii de optiuni morale, o devotiune unica si unilaterala, o anumita forma de «unidimensionalitate»23".

Consecinta nefericita ar fi, in prezent, anacronismul atitudinilor celor iesiti din "ganditoriul" lui Noica, lipsa lor de aderenta la o societate in democratizare. Si chiar atunci cand unele merite civice nu le pot fi negate, "...discipolii noicieni - sustine Dobrescu - par sa conserve impartirea operata de maestrul lor intre "trairea in cultura" si "viata ordinara". Ocupandu-se de afaceri sau de Realpolitik, par ca nu fac altceva decat sa aseze conditiile unei vieti de contemplatie, intr-un sens doar partial aristotelic: pentru acesti ganditori, prioritare se arata temele ontologice, nu reflectia etica sau politica, atat de importanta in modelul clasic al "vietii bune". Implicarea lor (in unele activitati civice sau politice, n.m. A.C.) are, asadar, mai degraba rolul paradoxal de a retrasa, ostentativ, distanta dintre planuri, dintre susul si josul existentei24". "Catarii de la Paltinis" nu se dezmint, asadar, nici multi ani dupa moartea maestrului, dupa atatea schimbari politice si chiar dupa implicarea lor civica pe care Noica parea s-o descurajeze. Nimic nu-i poate mantui: extra ecclesiam (a "optzecistilor") nulla salus. Ca presupusa "distanta dintre susul si josul existentei" ar fi formulat o gnoza maniheista, neconforma nici cu realitatea umana, nici cu cea culturala, nici cu sensul istoriei pare, pentru C. Dobrescu, evident. Pentru noi este insa evident altceva: ca el isi descrie astfel propriul resentiment fata de Liiceanu, dar exprima si varianta personala a complexului de intelectual roman din generatiile mai noi fata de aparentul esec istoric al "rezistentei prin cultura", practicate de generatiile anterioare. Dar iarasi, nu-i ceva care sa-i fie neaparat reprosat numai lui!

5. Binomul utopic-realism este insuficient

Pe scurt: aplicand formule "tari", substantialiste, despre care se crede ca pot distinge neechivoc intre ce-i utopic si ce-i realist, ori urmand aplicarea unor astfel de distinctii pentru a-i caracteriza pe admiratorii sau pe criticii lui Noica, ajungem intr-un impas epistemologic. "Regula reversibilitatii" genereaza un relativism dezesperant: nu prea putem stabili care a fost statutul real al "Scolii de la Paltinis". Iar ceea ce se intampla caracterizeaza si aprecierea multor altor proiecte celebre, definite mereu de adversari drept "utopice", si de partizani drept "realiste". Credem ca putem iesi din acest impas numai evitand "optiunea prima" de a utiliza binomul realism-utopic. Sa renuntam, fie si provizoriu, la incercarea de a stabili "fapte" pentru a deduce din ele valori, de vreme ce, in fond, tocmai valorile sunt acelea care "produc" sau "desfiinteaza" faptele. Un nou tip de abordare - o "optiune secunda" - a devenit, prin urmare, necesar.

(Textul reprezinta o parte a capitolului final al volumului De la Scoala de la Atena la Scoala de la Paltinis - despre utopii, realitati si (ne)deosebirea dintre ele, volum ce urmeaza sa apara in curand la editura Humanitas. )

1. Filon Morar, Masura si echilibru in Studia politica, vol.III, nr.1, 2003, p.35.
2. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, Bucuresti, 1983
3. Andrei Plesu, Limba pasarilor, Bucuresti, 1994, p. 212.
4. *** Epistolar, Bucuresti, 1987, p.300.
5. ibidem, p.12.
6.G. Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, p.233.
7. ***Epistolar, p.179.
8. ibidem, p.230.
9. ***Epistolar, p.198.
10. ibidem, p.201.
11. ibidem, p.323.
12.ibidem, p.88.
13.G. Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, p.108.
14.Reiau aici pe scurt consideratiile din Filozofie si cenzura. Cazul Platon, pp.19-27.
15. *** Epistolar, p.325.
16.apud Gabriel Liiceanu, Usa interzisa, Bucuresti, 2002, p.65.
17. apud Mircea Martin, Cultura romana intre comunism si nationalism in 22, 2003/692. Martin ajunge la o concluzie contrara celei din citatul lui Ornea, opinia sa fiind ca unele coincidente dintre gandirea lui Noica si temele nationaliste ale regimului au fost accidentale si ca filozoful a fost in fapt un marginal, privit cu suspiciune de regim.
18. Alexandra Laignel-Lavastine, Filozofie si nationalism. Paradoxul Noica, Bucuresti, 1998; Adrian Marino, Dosarul Constantin Noica (II), in 22, nr.143/1992.
19. Adrian Marino, Dosarul Constantin Noica (II), in 22 , nr.143/1992.