A privi raul in fata

Pesaro 2004. Masina trage in fata unui hotel cu peretii de carton presat. Pe culoar - acompaniate de aspirator ca de-o chitara, menajerele spala, rad, canta - ciripesc in ruseste. Rusoaicele strang bani pentru maritis.
Am ajuns in camera - desert pe cuvertura alb-gri a patului, scuturandu-i de fund ca pentru pubela - sacii negri, sinistri, de plastic, plini cu documentele festivalului 40? Mostra Internazionale del Nuovo Cinema!.
Iata si cartea despre mine GUARDARE IN FACCIA IL MALE, LUCIAN PINTILIE, tra cinema e teatro. Deschid la intamplare, testez traducerea. "...i Rumeni riuniti in questa trib? etilica..." Etilica?, de unde-o fi aparut etilica? A, da, e traducerea unui fragment din interviul meu Romanii constituiti in tribul inchis, elitist. Pentru inceput nu e rau! Deschid la prima pagina. Foarte emotionant. E un omagiu adus bricabrac-ului. Editorii pastreaza intreg prologul cartii mele.

"Pesaro 1970. Prezint Reconstituirea la festival. (Devin livid pe masura ce citesc.) Dar mie mi se cam falfaie de festival, o noua obsesie a maturat interesul meu pentru Reconstituirea: Revizorul si manualul lui de descifrare, Merejkovski. Italia sublima nu mai exista. Festivalul nu ma intereseaza. Ce caut eu la Pesaro? acasa, inapoi acasa, incep repetitiile cu Revizorul." Sunt nebun de legat. Italienii organizeaza in onoarea mea o splendida retrospectiva integrala - inspirata fireste si de coincidenta aproape desavarsita a startului nostru comun. (Editia inaugurala de la Pesaro 1964 - Duminica la ora 6/1965.)
Lanseaza apoi o editie de portrete de mari regizori europeni. Imi fac cinstea sa imi dedice primul volum, mie. Al doilea este inchinat lui Theo Angelopoulos. Dar pe prima pagina a volumului care imi este inchinat se afla textul meu de batran cazut in mintea copiilor. Acasa, vreau inapoi acasa.
Peste cateva zile ma vor premia. O placa de ceramica pe care e gravat numele meu "a Lucian Pintilie - per la sua lunga storia di cinema, nata al Festival di Pesaro". Intr-adevar aici s-au nascut si au fost lansate primele mele doua filme, singurele mele filme romanesti care au fost difuzate - in Romania - pana la revolutie. Aveam deja 57 de ani. In toata Europa mi s-au organizat retrospective (la care nu m-am dus). In Franta au fost trei retrospective; in Italia e a doua dupa cea initiata de cinemateca din Bologna (la care m-am dus). In toamna, la Londra, va fi a doua retrospectiva, de data aceasta integrala. Dar niciodata nu s-a organizat o retrospectiva in Romania. Iar eu scriu negru pe alb: mi se falfaie de festivalul de la Pesaro, vreau acasa, inapoi acasa.

*

E adevarat ca exista un trac al retrospectivelor. Pentru mine toate retrospectivele sunt confruntari dureroase cu filmele pe care nu le-am facut. Si sunt atins atunci de un fel de creativitate violenta si bolnava. Mai cer disperat o ultima sansa. Bine Pintilie, dar ai avut toate sansele, ca toata lumea. Da, dar la mine a fost un caz special, nimeni nu m-a avertizat, a fost suficient un moment de neatentie si un proces ireversibil s-a declansat. Eram la Pesaro, noaptea tarziu, in piata comunala, intr-o discutie cu Zanussi, nu mai aveam tigari, m-am dus dupa tigari si m-am intors batran, dupa 40 de ani. Si 40 de ani ce-ai facut Pintilie? Nu stiu exact, mai dati-mi o sansa, va rog.

*

Odata cu varsta, menit sa tempereze spaima lipsei de sens, apare un fel de complex reparator, constructiv, complexul pietrei de temelie, il numesc eu. Vedeti catedrala asta, barajul asta, teatrul asta, editura asta, festivalul asta?
Ei bine, eu am pus piatra de temelie a festivalului de la Pesaro - eu si Lino Micciche - spune fiecare din cei 12 batrani festivi, printre care ma numar si eu, insirati la o masa, in fata publicului. Fiecare poarta in buzunar o piatra de temelie, certificatul lor de eternitate. Nu domnilor, spun eu, este o eroare, iata lista martorilor prezenti in 1965. Nu a mai ramas nimeni in viata. Va anunt ca eu sunt singurul supravietuitor autentic, in afara, fireste, de Lino Micciche. Dar cine e Lino Micciche? Fostul director al festivalului, cel care m-a descoperit si adus la Pesaro. Acum e la Roma, intr-o clinica - supravietuieste prin respiratie artificiala. Eu sunt un monument istoric domnilor si merit pe deplin respectul dvs. pentru relatiile privilegiate pe care le am cu Ei. Eu sunt mesagerul lor. Sunt mult mai aproape de ei decat de dvs. Noi traim intr-un Pesaro paralel, imaginar si oniric. Am noutati de la Pasolini, de la Delvaux, si de la Roland Barthes. Pe Marguerite Duras am vazut-o azi traversand strada, protejata de Zanussi, foarte inalt, cu frumusetea lui retro, de print polono-lituanian. E mica, mititica, Marguerite Duras, o papusa vietnameza - ca Rodica Ionesco de mica si de ireala. Zanussi trufas, cu mana ridicata, opreste circulatia. El rezolva totul. "Stie 7 limbi si ruseste." Sunt bucuros ca in sala e si Marie-France. Are un har extraordinar de-a ma linisti.

As vrea sa va vorbesc despre toti cei al caror mesager sunt si despre Micciche, care inca sovaie sa li se alature. (Peste doua zile, in timpul proiectiei cu Terminus paradis, de la Pesaro, M va muri in clinica de la Roma.)
Seara, in fata unui munte de spaghetti, Paulo Taviani imi spune: "Ei Pintilie, a intrat si Micciche in orasul d-tale imaginar?".

Noile harti ale infernului
- fragment -

Lucian Pintilie s-a asezat asemeni unui urias pe constiintele amortite ale spectatorilor sfarsitului de veac. Nestiutori mai toti de ceea ce se intampla in Rasarit - ne referim la Italia - gratie unei strategice ocultari culturale dincolo de slaba difuzare, el a fost primit in triumf de mai multe ori la Cannes, marea scena a exilului (…)

Lucian Pintilie nu e usor de intalnit, se afla la Bucuresti. I se trimit intrebari in scris si el va raspunde. In urma cu cativa ani, a acordat un amplu interviu revistelor Cahiers si Positif, devenit un fel de stadiu preparator pentru a putea intelege fluxul misterios al intrebarilor si raspunsurilor. Un alt sprijin minunat este volumul autobiografic intitulat bricabrac in care se afla tot ce se poate sti despre el, comentariile sale la opere, experienta sa teatrala, recenzii, fotografii, un dar pretios adus de Veronica Lazar de la Bucuresti, ambasadoarea culturii romane in Italia si la Paris. Cu atat mai fantastic, fiind scris intr-o curata limba romaneasca. Doua cuvinte cheie sunt asezate la inceputul cartii: "Pesaro 1970". La distanta de treizeci de ani, am vrea sa fim un intermediar intre marele maestru si publicul italian, care cunoaste prea putin aceasta cinematografie, poate doar unele dintre filmele sale difuzate si in salile noastre: O vara de neuitat (1994) si Terminus Paradis (1998).

Silvana Silvestri

Interviu cu Lucian Pintilie realizat de Silvana Silvestri

, Romania, care a intrat de curand in NATO, va intra in Europa in 2008, dar deja, in Italia, sunt foarte multi muncitori romani. Dupa parerea dumneavoastra, care va fi ajutorul principal pe care il va aduce tara dumneavoastra comunitatii? Si ce poate oferi Romaniei, Comunitatea Europeana? Raspunsul meu e scurt si morocanos. Eu sunt un eurosceptic. Ma retrag in vizuina mea, de pe malul unui lac (le sauvage - ma poreclise Ionesco), de cate ori popoarele Europei incing hora natiunilor, care din ce in ce mai mult seamana cu un dans oriental.
Romania reprezinta un rezervor exceptional de spalatori de vase, de closete si de batrani paralizati, inapti pentru ritualul higienic. Aceasta este specialitatea noastra nr.1 - de nimeni contestata deocamdata - calea cea mai sigura spre integrare: curatirea si dezinfectarea Europei. Sigur ca exista intelectualii, artistii, stralucitii tehnicieni + doi, trei oameni de geniu. Acestia, in proiectele lor ambitioase, fac un pod peste Europa dezamagitoare si tintesc mai departe spre Statele Unite.

Ce pot spera insa romanii constituiti in tribul inchis, elitist, al curatitorilor de closete? Integrarea in Europa va asigura acestora o limita minima de demnitate sindicala. Este adevarat, exploatarea va deveni mai decenta - dar se va mai mentine atractia competitiva a acestor spalatori de closete, cand salariile se vor dubla, sau tripla, cel putin prin obligatia de-a le declara, cand transparenta acestei obligatii va creste brusc salariul unui ingrijitor roman, angajat ca sa curete de rahat un cuplu de batrani occidentali, de la 1000 de euro astazi (100 euro in Romania) - la 4000 de euro - maine ?

(Iertati-ma, daca vrem sa ne mentinem in categoria Umanului - si sa nu esuam in utopii despre viitorul Europei, numai asa putem sa discutam: bani, salarii, ore de lucru.) Cat priveste a doua dumneavoastra intrebare. Si ce poate oferi Romaniei Comunitatea Europeana? Comunitatea Europeana poate oferi enorm Romaniei. Este pur si simplu de neconceput existenta noastra in afara Comunitatii Europene. Numai Comunitatea Europeana poate asigura Romaniei un alt contract social, altul decat cel pe care ni l-a oferit comunismul, numai ea poate garanta respectarea lui.
Abandonarea noastra ar fi nu numai un act de barbarie - cat de mare imprudenta istorica.

Perioada de alianta politica intre Romania si Italia a reprezentat un punct in istoria noastra. Ce a ramas in cultura dumneavoastra din acea perioada? Cinematograful italian al anilor '30 a lasat vreo urma?
In cultura noastra nu a ramas absolut nici o urma din aceasta perioada. Cred ca in ultimii 2-3 ani au murit ultimii care mai aveau in memorie o vaga amintire a unei coproductii italo-romane facuta in anii 1942 - Catuse rosii - al prea bine cunoscutului Carmine Gallone.

O vara de neuitat, ne duce cu gandul la perioada anilor ’20. Ce reprezinta pentru dumneavoastra Petru Dumitriu, care a inspirat filmul prin dorinta de impunere a libertatii morale si politice? In film se simt incoltite la granite populatii dedate talhariilor si jafurilor, care apoi se dovedesc mai pacifiste decat cei ce poseda arme. Ramane de actualitate si astazi prin crearea "demonului la porti"?(1)
> Putina istorie, va rog. Cred ca O vara de neuitat (1994) are cel putin un merit foarte important. Combate cu furie si disperare crima etnica - exact in zilele in care aceasta se producea, sub ochii nostri, ai europenilor, in tara insangerata vecina cu Romania - Iugoslavia. Istoria tragica pe care o povesteam eu se petrecea in 1923 - la granita dintre Romania si Bulgaria. Nuvela lui Petru Dumitriu, de altfel remarcabila, este scrisa in 1954 - in vremea in care delirul etnic era condamnat de partidul comunist, deoarece criteriul luptei de clasa il excludea pe cel etnic. Degenerarea patriotica apare in Romania mai tarziu, sub Ceausescu - dar niciodata sub formele clinice si criminale pe care le-a capatat in Iugoslavia dupa moartea internationalistului Tito.
Dvs. comiteti o eroare cand scrieti: "In film se simt incoltite la granite populatii dedate talhariilor si jafurilor, care apoi se dovedesc mai pacifiste decat cei ce poseda arme". In O vara de neuitat, etnic vorbind, este vorba de trei categorii deosebite. A) Romanii - sub forma unei armate opresive, care in urma primului razboi mondial anexasera o regiune populata natural de bulgari. B) Bulgarii - cultivatori naturali ai acelui pamant, cu un geniu special pentru zarzavaturi - inocenti, fara nici o constiinta politica sau nationala. C) Aromanii (sau macedonenii) - etnic vorbind, mai degraba inruditi cu romanii, cu functie (in nuvela si in film) de teroristi profesionisti, de asasini platiti - de guvernul bulgar, pentru a crea o tensiune sangeroasa profitabila la granita.
Pe scurt, e vorba de o crima politica si istorica - pe care o construiesc impreuna guvernul roman si guvernul bulgar.

Guvernul bulgar ucide prin aromanii teroristi (mesagerii sai platiti) - ostasii inocenti romani, copii de tarani - guvernul roman ucide in replica - bulgari, tarani inocenti. Un masacru al inocentilor. De fapt nu exista delir etnic - sau in orice caz nu e tema filmului meu. Sunt roman, nascut intr-o Romanie monarhica, in sudul Basarabiei (care azi face parte din Ucraina), intr-un sat german, intr-o regiune care era un adevarat mozaic etnic: romani, ruteni, gagauzi, turci, tatari, evrei si, bineinteles, ucraineni si rusi.
Nici macar umbra amintirii vreunei tensiuni etnice nu tulbura imaginea armonioasa a acelor vremuri. Delirul etnic e un exceptional pretext pentru a organiza din cand in cand, la o masa rotunda de poker, un masacru al inocentilor. A plusa cum dicteaza nervii.

Cinematografia romana, care ne-a fost aratata doar cu ocazia "Saptamanii cinematografiei romanesti", a putut sa produca opere de calitate, in ciuda regimului?
Ce ganditi despre regizori precum Daneliuc, Dan Pita, Veroiu, Gabrea?
Intreaga istorie a cinematografului romanesc pe care o cunoastem va fi revazuta intr-o lumina noua? Da, cinematografia romana a putut sa produca cateva opere de calitate in ciuda regimului. Nu multe. Cateva. Daneliuc este un regizor mare. Saucan este un regizor mare. Apar tineri foarte interesanti. Numai sa aiba caracter. Daca nu au caracter, arta lor se consuma repede. Nenorocirea cinematografului roman a fost ca gustul creatorilor care au avut puterea in cinematografia romana a coincis cu gustul oficial al dictatorului.

De ce cinematograful romanesc, spre deosebire de alte cinematografe din estul Europei, sub Ceausescu, nu a putut dezvolta nici macar metafore?
Vad ca insistati - nu abandonati acest subiect foarte delicat. Bine, atunci sa va spun foarte limpede ce am de spus. Consider absolut lamentabila relatia pe care cineastii romani au avut-o cu puterea - atentie, nu cu cenzura - ci cu puterea. Voi cita un fragment din cuvantul meu adresat Parlamentului European de la Strassbourg, la data de 13 noiembrie 2001, cu ocazia celui de-al 6-lea Forum al Cinematografului European.
Citez:
"Cenzura cinematografului dictaturii socialiste nu a fost atotputernica? Si totusi, jumatate din capodoperele lumii pana la prabusirea Zidului au fost create in tarile comuniste!
- Si in Romania cum a fost...? ranjeste A.
- Lasa Romania... In Romania pana si cenzura a fost corupta. Nu se putea tranzactiona din pricina coruptiei.
- Adica cum coruptie...?
- ... Adica cineastul roman - cu rare exceptii - atat a asteptat, sa inlocuiasca cenzura cu autocenzura, infinit mai restrictiva, iar cenzura a trimis-o la plimbare, la hibernare, contra unui bun bacsis, linistea dobandita: Du-te, dormi linistita, i-au spus cineastii romani cenzurii, facem noi ordine aici, cum nici in vis n-ai sa visezi...
- Vrei sa insinuezi ca lipsa cenzurii...
- ... Nu lipsa - ci frivolitatea, vacuitatea ei. In China cenzura e consistenta. Seria benefica de capodopere confirma ca se poate dialoga, tranzactiona. Cinematograful iranian nu e aspru cenzurat?
Nu poate reprezenta, in mod derutant, tocmai cenzura, o incitare la interioritate si subtilitate? Si stilul bizantin, ma avant eu, nu e un rezultat genial al convertirii interzicerilor cenzurii...
- Faci elogiul cenzurii?, ma strange iar de gat cineastul A.
- Nu, vreau sa spun doar atat - ca i se falfaie capodoperii de cenzura mondialista, asa cum i s-a falfait, pe vremuri, de cea comunista!"
Pe scurt, romanii s-au autocastrat si si-au ingaduit cel mult formula "pitoyabila" a metaforei.

In Niki si Flo, intr-o anumita masura, se contrapune forta morala a exmilitarului, vulgaritatii noului imbogatit, cu mare deschidere spre schimbare. In timp ce satira, in ceea ce-l priveste pe noul imbogatit, este evidenta, elementele negative, in perechea traditionala, formata din cei doi soti in varsta, este mai estompata, poate deoarece aici sunt referinte mai putin cunoscute publicului occidental: dar asupra tuturor, tineri si batrani, este pusa o privire implacabila. O societate fara speranta?
Imi permiteti sa va semnalez. Este o citire inexacta a lui Niki si Flo. Niki si Flo este filmul meu cel mai depolitizat (apolitic). Conflictul nu este "intre forta morala a exmilitarului si vulgaritatea noului imbogatit cu mare deschidere spre schimbare" - cum spuneti dvs. Flo nu este decat un amarat, care traieste din confectionarea unor martisoare si felicitari de diverse sarbatori, un marunt idiot grandoman, profitor mizer si foarte, foarte agasant, atat de agasant incat toti spectatorii nu sunt deloc uimiti cand craniul lui Flo este tocat cu un ciocan. Niki si Flo nu e un film politic, e un film absurd, prin care circula si se incurca, inaintand spre crima, personagii lamentabile si patetice. Un film care nu face nimic altceva decat sa povesteasca cum se poate ajunge la comiterea unei crime intr-un mod in care niciodata pana acum nu ne-a fost povestita o crima. Niki si Flo povesteste o crima inexplicabila - o crima pe care martorii ei reali nu o vor pricepe niciodata. Pe scurt - traita la nivelul ei aceasta crima nu este comprehensibila. Nimeni din familie, sau din vecini, nu va putea explica vreodata de ce Niki l-a omorat pe Flo. Indepartandu-se, devenind spectatori, absurdul se decanteaza, totul devine de o uimitoare limpezime.

Satira asupra conditiei de militar, in filmele dumneavoastra, merita sa fie aprofundata. Militarii ar putea fi singurul punct stabil, mesageri ai unei discipline inexistente altundeva. Care este adevaratul rol al militarilor (de multe ori militari in rezerva) in filmele dumneavoastra? Care era, de exemplu, rolul armatei in perioada comunista? Aceasta coincidea cu serviciile secrete?
Foarte interesant ce spuneti despre raporturile mele cu militarii. Daca intr-adevar deriziunea si compasiunea sunt tendinte naturale ale scrierii mele, asa cum spune Marie-France Ionesco (mai mult decat stilistice, sufletesti - adaug eu), capitolul relatiilor cu militarii e intr-adevar interesant.
Este adevarat ca nu exista aproape nici un militar - dintre acei atat de numerosi plantati, expusi in muzeul meu comic - care sa nu cada prada deriziunii mele - dar, oare, de multe alte personagii din opera mea ma apropii cu atata compasiune cu cata ma apropii de ofiterul din O vara de neuitat, sau de Niki?
Pe Niki il iubesc poate cel mai mult din toate personagiile mele. Militarii au in opera mea ceva infrant, ridicol. Chiar monstrii fiind, poarta in ei ceva ratat, disperat.
Rolul armatei in perioada comunista? Grotesc, decorativ, in asteptarea unui razboi care nu vine niciodata. In comunismul Pactului de la Varsovia nu exista razboaie, ci doar expeditii punitive decretate la Moscova. Sa astepti de la 20 la 60 de ani sa devii erou. Armata nu avea nici o legatura cu serviciile secrete insa, sa nu uitam asta niciodata.(2)

In Dupa-amiaza unui tortionar, privit prin tehnica anchetei jurnalistice, se ajunge, pe cai neasteptate, la rasturnari mistice de situatie. Aceasta incercare nu este izolata in filmografia dumneavoastra, chiar daca deseori umanul rezerva mai multe surprize, in filmele dumneavoastra, in comparatie cu divinul. Cum s-a dezvoltat, in cinematografia dumneavoastra, cautarea divinului?
Va voi dezamagi profund. Nu sunt credincios. Sunt un fel de aliaj caricatural agnostico-panteist. De cate ori apare divinul ca tentatie - apare si caricatura divinului, ca un contradrog. Uitati-va la travelingul de inceput al filmului Dupa-amiaza unui tortionar (discursul misticoid al profesorului).
Care este primul personagiu al travelingului? Un preot-diavol care transmite o tigara cu marihuana unei handicapate mental.
Si ultima imagine? Cine apare in centrul triunghiului mistic desenat de profesor pe geam? Un idiot, Tortionarul, asasinul pocait, cu un buchet de violete in mana.
Mi-e rusine cand cred si devin agresiv. Si totusi in nici un film nu am avut atatea raporturi tulburi cu divinul ca in acest film.

Pesaro 1970. Asa incepe cartea dumneavoastra, editata in Romania, care acum se traduce in Franta, iar pe atunci nu vorbeati de filmele dumneavoastra, nici de cinematograf, ci de nevoia de a face teatru. Dupa 35 de ani, care este, astazi, amintirea pe care o aveti din acea perioada si care este bilantul pe care il puteti face?
Hai mai bine s-o facem uitata - spun ranjind.(3)

Reconstituirea, considerat un film periculos, este si astazi de mare actualitate: una dintre temele cel mai greu de abordat astazi este, de fapt, ambiguitatea adevarului prezentat pe ecran, fie intr-un regim dictatorial, fie in Occidentul democratic, unde stirile de la televizor sunt dirijate in mod stiintific. Tema "anchetei", pe care ati pus-o alta data in scena (de exemplu cercetarea din Prea tarziu) apare pana si intr-un film precum De ce trag clopotele, Mitica?, in care adevarul este efectiv ascuns de masti - un film magnific si misterios.
Nu exista mijloc mai irelevant de a intelege "realitatea" decat supunerea ei la exercitiul anchetei.
Ancheta e mijlocul cel mai eficace de a oculta realitatea.

Duminica la ora 6. In interviul acordat revistelor Cahiers si Positif l-ati numit un "film blestemat". Care sunt problemele care au insotit acest film?
Cunoscand atmosfera filmelor poloneze sau cehe ale epocii, se simte o participare vie la noul tip de imagine, care se percepea in epoca "nouvelles vagues", anticipand tematica unei generatii fara viitor, care nu se intuia inca.
Sau este mai degraba cazul intrarii pe un teren necunoscut?
Aveati posibilitatea de a vedea filme straine in acea perioada?
Au fost opere care au lasat urme asupra dumneavoastra? De exemplu, Wajda?
Genul regasit in film (rezistenta anilor '40) nu ar fi trebuit sa puna opera la adapost de atacuri?
Draga Silvana, cred ca este vorba de un teribil malentendu. Nu imi amintesc de nici un interviu in care sa fi facut o asemenea declaratie melodramatica. In curand ne vom intalni la Pesaro. Pregateste-te sa-mi arati textele cu pricina. Daca insa am spus prostia asta, imi cer inca de pe acum iertare publicului care mai este inca in viata. In perspectiva celor 40 de ani care au trecut de-atunci, consider filmul, mai degraba decat un film maledetto - maudit -, un film care a profitat din plin de tendinta tarzie - de altfel - a partidului de a-si schimba vestimentatia, lenjeria, stilul vetust al costumatiei, pentru a descinde intr-un spatiu interzis pana atunci: spatiul occidental.
"C’est vrai. Le th?me de la resistence ne souffisait pas ? proteger mon film des attaques." Dar toate aceste atacuri erau fleacuri fara importanta (care in plus mareau popularitatea si aura de rezistent) - fata de ingaduinta de-a folosi toate drogurile stilistice "de la nouvelle vague". Bineinteles ca toti profesionistii filmelor vedeau toate filmele occidentale (si in special cele ale scolii franceze novatoare: Goddard, Malle, Truffaut, Rivette si in special Alain Resnais). Wajda - umplea salile cu spectatori obisnuiti.
A propos de Alain Resnais, pot sa-ti spun ca ceea ce si astazi rezista timpului in Duminica la ora 6 este modul in care camera trece de la marturia obiectiva (o varsta a cinematografului) la investigatia subiectiva (alta varsta). Tot filmul este structurat pe fragmente care incearca sa reconstituie spatiul agoniei Ancai, eroina principala, fragmente ale unei memorii explodate. (Culoarele, ca niste intestine ale subsolului, sala cazanelor, curtea interioara spre care obsesiv coboara mereu ascensorul si a carui miscare de lift, in final, dezvaluie cadavrul.) Un alt merit posibil al filmului este limbajul dublu. Prologul filmului plasa foarte limpede actiunea in anii socialismului. Lectura filmului devenea astfel dinamitarda. Cine sunt tinerii din prologul filmului? am fost intrebat direct de publicul din sala in 1966 (sau '65) cu prilejul primei mele prezente la Pesaro. Nu sunt tinerii de astazi tinerii astia din film? Nu, am mintit eu cu nerusinare, pentru ca evident echivocul exista, nu, am spus, pentru ca sa ma mai pot intoarce in Romania si sa fac Reconstituirea.

Citim ca pana in '56 ati lucrat pentru televiziunea romana; ce fel de televiziune era? Si, o intrebare inevitabila, deoarece vine din Italia: cum este astazi?
O televiziune primitiva, politizata, care a incercat totusi o anume rezistenta culturala. In ultimii ani ai comunismului ceausist, mai exista doar un singur canal care emitea 2 ore pe zi, din care o ora despre cuplul dement.
Televiziunea de astazi este o copie absolut fara cusur a televiziunii occidentale. Exact aceeasi proportie de imbecilitate, de pornografie, de promptitudine a informatiei, de cateva rare emisiuni exceptionale - ca in televiziunea occidentala. Pe scurt, e O.K. Macar de-ar fi totul la nivelul televiziunii.

Reconstituirea pune in scena personaje, intr-o ierarhie coboratoare, de sus pana jos, a puterii: care erau elementele ce au cantarit cel mai mult in decizia de a cenzura filmul? Dintre scenele mai izbitoare sunt si cele finale, cu procesiunea (o multime nedefinita de persoane)? Se aude putin mai devreme transmiterea in direct a unui meci de fotbal: ce functie are in intregul filmului? Sa fie corul unei tragedii grecesti care se mai desfasoara si astazi in tarile europene (si mai ales in Italia)?
Ce este o reconstituire intr-un regim comunist, unde viata intima a cetatenilor apartine partidului, dreptul de-a avea secrete de neconceput, refuzul de-a fi manipulat, de-a fi pus in scena, un act de revolta cel mai adesea sangeros sanctionat.
Eu provin dintr-o tara in care "reconstituirile" au reprezentat unele din cele mai traditionale si respectate mijloace de mistificare si de violare a adevarului. Oamenii erau torturati pentru a executa misenscena programata. Dincolo de marturie exista voluptatea misenscenei.
Reconstituirile si interogatoriile au creat o faima infernala Romaniei (vezi L’apres-midi d’un tortionnaire). Securistii aveau o deosebita sensibilitate la rememorarea acestor crime. In prima faza a filmului, procurorul era maior de securitate. Securistii s-au dus la Ceausescu: "Va rugam cu profund respect, nu permiteti batjocorirea securitatii romane". Am suras cinic si-am transformat maiorul in procuror. Ma durea exact in fund daca era procuror sau maior de securitate. Dar stiam ca procurorii, la randul lor, vor cersi bunavointa lui Ceausescu.
Cand am inceput Reconstituirea aveam in cap o alta reconstituire filmata, in care sentinta condamnarii la moarte se daduse inaintea executarii reconstituirii. Eram de asemenea obsedat de o cutremuratoare agresiune asupra vietii intime la care fusese supus un prieten al meu, un actor care era homosexual si care a trebuit sa-si dovedeasca normalitatea facand amor cu propria lui nevasta in fata unui juriu de medici.
ACEASTA MONSTRUOZITATE NU ESTE O NASCOCIRE A MEA. AM EVOCAT-O SI LA PESARO IN 1970, IN FATA UNEI SALI INFIORATE, POATE MAI EXISTA URME IN PRESA TIMPULUI.
Procurorii si securistii REALI, care-si azvarleau culpabilitatea unii altora, erau niste idioti care lucrasera mana in mana - iar proba absoluta a idioteniei lor e ca nici unul din ei nu a inteles ca meritul principal al filmului era ca eu nu acuzam pe nimeni in Reconstituirea, ca personagiile asa-zise negative erau de-o profunda umanitate si complexitate. Soarta filmului ar fi fost cu totul alta in Ungaria lui Miklos Iancso.
Eu dezvaluiam o mentalitate catastrofica in care o reconstituire era o abuzare de care nici "calaii" si nici "victimele" nu-si dadeau seama. Dictatura poate fi un pact de convietuire convenabil tuturora.
Al doilea motiv de antipatie (si de respingere) al securitatii era sfarsitul tragic care indolia filmul educativ, actiunea politica a forurilor oficiale. Nu se poate discuta despre primitivismul unui asemenea argument. El a blocat ani de zile evolutia cinematografiei noastre.
Al treilea motiv este imaginea caricaturala a corului tragic. Da, este un cor batjocorit, deturnat, lipsit total de intuitia adevarului, deci de sens tragic. Este una din cele mai sumbre imagini din opera mea. Tampenia umana desfasurata in doua acte: cele doua reprize ale meciului de fotbal.

Tinerii din Reconstituirea si din Terminus Paradis au ceva in comun, ca un proiect secret, o convingere interioara. Cu cat este mai inchis si mai tenebros tanarul din Reconstituirea, cu atat este mai viu in Terminus Paradis. Un alt element comun este dorinta de fuga.
Fireste ca toti tinerii din filmele mele au ceva comun. Pun fara multa ezitare mana pe sticla si sparg foarte usor capul cu ea. Starea libertatii (dictatura sau democratie) nu influenteaza aceasta violenta innascuta. Probabil pentru ca eu insumi, dupa perioade de linistire - redevin ciclic agresiv.
Am publicat acum cateva luni o carte de amintiri numita bricabrac. La lansarea cartii am prezentat-o in felul urmator: "E o carte grea, poti sa spargi un cap cu ea".

Secretul actritelor dumneavoastra ar fi acela de a le fixa intr-un moment de trecere a adolescentei, atunci cand masculinul si femininul se amesteca? sunt elemente similare in atitudinile Dorinei Chiriac, ale Maiei Morgenstern, precum si, in anumite scene, ale lui Kristin Scott Thomas: o energie strengareasca. Sau aceasta este o trasatura a femeilor din Romania?
Da, asa este, "una decisione monellesca" (un cote gamin). Pentru ca tot vorbeam de cartea mea, bricabrac, ingaduiti-mi sa citez din ea.
"Am fost intotdeauna indragostit atat in teatru cat si in film - de toate actritele care au devenit memorabile in rolurile lor. Pentru mine a ma indragosti de actrite era o chestiune de deontologie profesionala.
Cum se construieste un portret de femeie? Numai indragostindu-te de ea. Desindragostirea - dupa ce ultima dubla era trasa - dura intre doua si patru ore."

Un film in care se acumuleaza o asemenea cantitate de durere - si de reactie - a fost vazut cu greu in cinema. Cum ati conceput structura povestirii in Balanta? In ceea ce priveste conceptia, dumneavoastra spuneti ca la baza fiecarui film este umorul negru "de care noi romanii suntem mandri", dar construirea dispozitiei stiintifice a colapsului porneste de la Infernul lui Dante sau de unde?
Se iese din fiecare cerc al Infernului, dar la sfarsit revolverul este indreptat spre public.
Cateva cuvinte despre umorul macabru.
Sa continuam cu un citat important despre Balanta, din bricabrac.
"Care este strategia de supravietuire a unei comunitati omenesti intr-o conditie de catastrofe inlantuite - de catastrofa perpetua? Si ce anume ramane valid dintr-o comunitate, dintr-o fiinta omeneasca in momentul cand incearca sa se adapteze apocalipsului - concedandu-i statut de normalitate - cand elementul stihial devine banal, cotidian? Si in general cand anume bascalia - iresponsabilitatea asumata, spiritul macabru al umorului, de care noi, romanii, suntem atat de mandri - inceteaza sa mai fie un scut invulnerabil? Iata chestiunea «number one» a filmului meu si, daca vreti, a tuturor filmelor mele."

Ne puteti vorbi despre artistii sau despre colaboratorii romani care traiau la Paris? Ati trait izolat sau exista un grup pe care il frecventati?
Colaboratorii mei cei mai apropiati la Paris erau o familie de scenografi, Miruna si Radu Boruzescu. Ei sunt prietenii mei. Lor le-am dedicat volumul bricabrac.
In rest, colonia romaneasca de la Paris este cea mai dezunita si haotica din cele de provenienta estica pe care le cunosc.
Intreb, in sfarsit, daca in cinematograful romanesc tanar se regasesc urme ale influentei cinematografului sau. "Intrebati-i pe ei" raspunde, dar nu avem nevoie sa intrebam, am vazut in cursul catorva festivaluri reactiile la proiectia ultimului sau film, din partea unui foarte tanar cineast roman, o frumoasa lupta cu rautatea. (una bella lotta in fatto di cattiveria).

*

Nu inteleg nimic, care e de fapt reactia foarte tanarului cineast roman? O reactie, o rabufnire de rautate? Despre ce fel de rautate - cattiveria - e vorba? Despre rautatea atat de fireasca, a unor lupi tineri, devoratori de legende? Si despre care lupta frumoasa (una bella lotta) e vorba?
Lupta dintre ramasitele de admiratie pentru mine si instinctul lor carnasier - de promovare?
Sau pur si simplu, intrucat "in fatto di cattiveria" se poate traduce cu "rautatea in general" ori "principiul rautatii", ori "principiul raului", nu e vorba decat de o lectura naiva, o inocenta percepere in cod de desene animate a intregii mele opere? Pintilie - o frumoasa lupta cu raul. Propria-mi imagine de pe coperta kitch a bricabracului nu este ea imaginea unui erou pozitiv de desene animate care priveste necrutator raul in fata?

Ca prin efractie(4)

Franck Garbarz

Nu exista o modalitate propriu-zisa de intrare in subiect in operele lui Lucian Pintilie: nici o scena de prezentare sau un prolog care sa-i dea spectatorului ragazul de-a se obisnui cu personajele si ambianta. Esti aruncat imediat in mijlocul unui sistem social si politic ale carui reguli de fond nu le cunosti si care nu te invita desigur la o participare. In deschidere, o miscare a aparatului ne proiecteaza pe pamant romanesc: un traveling inainte la nivelul solului intr-o curte plina de gunoaie ne conduce, oscilant aproape, spre Nela in Le Ch?ne (1992); o cursa dezlantuita pe spinarea calului ne traverseaza prin padure in O vara de neuitat (1994) taindu-ne respiratia; un tren de mare viteza alearga prin tunelele din Carpati introducandu-ne anticipat in galeriile subterane din Trop tard (1996); si vanarea cu elicopterul a unui fugar prin campiile din Terminus Paradis (1998) evoca imediat dezamagirea din postcomunism. Patrundem ca prin efractie intr-un univers lipsit de noima, populat de nebuni care au luat puterea. Si este, poate, singurul mod de acces. Caci in ce fel iti imaginezi ca ai putea fi primit intr-o lume dereglata si descentrata decat fortand usa? Aceasta senzatie de fulgerare este accentuata prin alaturarea miscarilor initiale ale aparatului si a planurilor secventiale ce constituie elemente esentiale ale gramaticii cinematografice a lui Pintilie. Asemenea unui motor care este ambalat inainte de a-si lua ritmul de mers, viteza si haosul aparent slujesc doar ca pasarela: o data trecuti de ea, ca Alice, dincolo de oglinda, regizorul isi reia locul de observator ironic folosind mai ales cadrele fixe si profunzimea campului. Nu e nevoie de o regie baroca pentru a da expresie confuziei totale ce domneste in Romania: Autorul lui Niki si Flo (2003) este un cineast cu economie de mijloace si linii schitate care stie sa surprinda, printr-un plan secvential construit cu abilitate, durerea unei tari care s-ar parea ca nu mai poate scapa de Rau.

Note:
1. N-am inteles de fapt niciodata exact intrebarea, nici prima data, nici acum cand o recitesc. L.P.
2. Recitita, afirmatia mi se pare foarte discutabila. Cred ca iubirea mea pentru Niki moleseste spiritul meu critic. L.P.
3. Nu stiu pe unde sa mai ingrop fraza aia nefericita. "Mi se falfaie de festival. Ce caut eu la Pesaro?" si mai vine si amenintarea bilantului ca un pistol lipit de tampla. Ce bilant? Care bilant? Poate bilantul proiectelor abandonate. L.P.
4. Termin cu textul imprimat pe contra coperta cartii. E un fragment dintr-un lung articol al lui Franck Garbarz, de la Positif. Mi se pare foarte interesanta si provocatoare ipoteza patrunderii prin efractie in universul meu. "Patrundem ca prin efractie intr-un univers lipsit de noima, populat de nebuni care au preluat puterea." L.P.