A selfless art

În primul rând, am citit cartea lui Malcom Gladwell Outliers (în traducere: valori care ies din normă, valori aberante sau excepții), care continuă, în spiritul care l-a consacrat pe autor, demonstrația sa despre ideile preconcepute pe care le avem privind noțiunea de reușită, fenomene de masă, despre riscul explicațiilor stereotipe față de manifestări ce sparg norma. E o carte care explică succesul prin raportare la factorii exteriori și determinări interioare în aceeași măsură, și care pune accentul pe valoarea influențelor colective, al cărei subiect e individul. Această „valoare colectivă”, marcată de factori externi, este la fel de importantă, dacă nu chiar și mai importantă, pentru a avea succes, decât dotarea intrinsecă, talentul și abnegația individuală, susține Gladwell. Cel care iese din normă nu este un personaj romantic și autogenerat de calități exclusiv auto-cultivate, ci este rezultatul unor sincronicități între dotări individuale și contexte generate colectiv. Iar cele din urmă sunt, de fapt, cauza preponderentă a reușitei.

În continuare, am dat peste două texte ale lui François  Matarasso, autor care a scris acum douăzeci și cinci de ani Use or ornament (Utilitate sau decorativitate), o lectură obligatorie pentru înțelegerea tensiunii perene dintre arta cu funcție socială și politică, arta ca liant comunitar (useful art) și arta  ca produs în sine, valoros prin capacitatea de a sintetiza frumosul și de a-l transforma în ceva transcendent, care devine produs comun prin acordul implicit al colectivului, dar care se definește de aceea ca bun elitist, aspirațional, ca ornament.

Punându-și în dezbatere propria teorie, textul său recent, intitulat „a selfless art”, dezvoltă ideea felului în care s-ar putea construi azi, în această eră a redefinirii teritoriilor valorice din artă, un concept al creației lipsit de sine creator.

„Lumea artelor, asemenea religiilor monoteiste cu care împărtășește așa de mult DNA antropologic, își construiește sistemul de valori pe individ – acel vizionar, inspirat și neliniștit geniu. Acest etalon de aur pune în paranteză aproape orice fel de transgresiune și de crimă.

Prin contrast, arta colectivă (a comunității) - cred eu - pune în valoare grupul, în sens colectiv și inter-individual, legitimând  interdependența esențială din viața umană. Este o artă care nu e doar „lipsită de noțiunea de sine” în sensul valorii pe care o acordă generozității, încrederii și altruismului, dar și pentru că energia sa nu vine din sinele individual, ci din interacțiunea între sine-uri”, spune Matarasso.  

Argumentele autorului se susțin pe ideea că în lumea de azi soluția supraviețuirii noastre ca specie va fi una colectivă, ea nu poate fi una mesianică: „Nu va apărea niciun supererou să ne salveze în ultimul moment de consecințele propriilor erori”. Matarasso crede că o nouă viziune, aceea a creației de colectiv, poate avea o contribuție în acest proces. El observă, pe de altă parte, că, din păcate, limbajul democrației culturale (acces) este aplicat deocamdată peste practicile democratizării (participare) culturale azi, ca o nouă fațadă peste o clădire veche, doar ca să protejeze un statu-quo al arhitecturii instituționale existente și deja instalate.

Peste câteva zile însă, același autor mărturisește pe blogul propriu că noțiunea de „selfless art” îi rămâne destul de neclară și că, în realitate, momentul de față se definește printr-o imensă și constantă incertitudine, greu de acceptat, despre soarta și rolul artelor. El concluzionează: „Trăiește cu această incertitudine, trăiește cu întrebările, atât cât va fi necesar. Poate că răspunsurile vor veni, poate că nu. Încetează să te grăbești și să pretinzi că nu cauți soluții rapide, când de fapt asta faci...”.

În fine, conferința recentă de la București a Noreenei Herz (Humanitas – Lumea în care trăim), autoarea cărții „Secolul Singurătătii”, închide bucla coincidențelor de lectură despre care vorbeam la început.

Extrem de bine documentată statistic și bibliografic, „Secolul singurătății” este despre incapacitatea de a ne mai simți aparținând unei rețele solide și hrănitoare de relații umane în perioada cea mai conectată și cea mai conectivă din istoria umanității.

Suntem singuri fiindcă nu mai suntem cetățeni – adică oameni ai cetății ghidați de valori, de „legea morală din noi”, ci consumatori – adică ființe subjugate de material și de competiția fără limită cu celălalt.  Suntem singuri fiindcă iluzia toxică a rețelelor sociale ne adâncește, de fapt, izolarea, învăluindu-ne constant și pervers în mirajul comunicării absolute, crede autoarea.

Pătrunsă de asemenea provocatoare dileme descrise mai sus, am asistat, de-a lungul weekendului trecut, la prima ediție a târgului de artă RAD, la Hotel Caro – o inițiativă colectivă și individuală în același timp - extrem de binevenită și de lăudabilă în și pentru peisajul galeriilor de artă și al colecționarilor din București, și nu numai. Nu știu cum va fi măsurată reușita individuală de către galeriști, dar cu siguranță că s-a țesut acolo o rețea de apartenență la un grup (colectiv) fluid și consistent. Cu toate că fiecare galerie a prezentat artiști diferiți și din generații extrem de variate (de la Cornel Brudașcu la Andrei Gamarț și Tincuța Marin), ceea ce a vibrat în aer au fost energia grupului și prezența în spațiu a unei bune doze de ceva ce am putea numi sentimentul regăsirii. În fine, întâlnirea fizică, discuțiile și petrecerile de la final de zi, într-un loc primitor și protector în același timp, au fost un perfect antidot pentru singurătate.

Pe de altă parte, pe parcursul târgului, în timpul uneia dintre dezbaterile care au atras mult public (cea despre scena de artă din Berlin și cea de la București), prin fața ferestrei generoase pe care o vedea publicul - fiindcă vorbitorii erau cu spatele la ea - se plimba agitat un băiețel de vreo 10 ani, înarmat cu o pușcă de jucărie, foarte realist reprodusă. La un moment dat, s-a oprit și s-a uitat prin fereastră, după care și-a continuat joaca cu pușca.

Sigur că e o metaforă la prima mână, dar am din ce în ce mai tare sentimentul că, prin fereastra din camera în care noi dezbatem tot mai mult despre noul context al relației societății cu artele, încep să se uite oameni cu pușca de o vârstă mai înaintată decât cea a copilului. Și ei, ca și el, se vor întrerupe doar pentru un moment să ne privească prin vitrina de sticlă. Ba chiar s-ar putea, din păcate, să decidă la un moment dat să nu-și mai continue treburile pe afară, ci să năvălească în cameră. Nu ca să asculte discuția, ci ca să acapareze spațiul. Odată cu această posibilă năvală, incertitudinile, fie ele individuale, fie colective, se vor evapora. Iar spațiul artelor va fi destrămat. Suntem, oare, conștienți de asta?!.. și pregătiți pentru asta?!... //

Cornel Brudașcu, Untitled, 2022