Pe aceeași temă
Adaptare scenica de Tino Geirun.
Cu: Mircea Diaconu, Diana Lupescu, Luminita Erga/Gabriela Crisu, Constantin Cotimanis, Valeriu Preda, Alex Vitea/Gabriel Rauta.
Scenografia si costume: Tino Geirun.
Regia: Tino Geirun.
Productie a Teatrului Nottara si Pygmalion Theater Viena.
Teatrul Nottara Bucuresti
Stagiunea 2003.
Respingand ideile de-a gata, precum toate schemele cu iz monden sau ideologizant, autorul lui Nu gasea ca notiunea de absurd comporta acceptii felurite. Eugéne Ionesco, cel pe care critica avea sa-l consacre drept "parintele teatrului absurdului", si-a privit creatia ca fiind un teatru al deriziunii. Distinctie ce pulverizeaza canonul, aceasta explica distantarea fata de viziunea camusiana, de pilda, cat si de "omul care rataceste fara tinta, uitarea tintei, omul rupt de radacinile sale esentiale, transcendentale (ratacirea fara tinta este absurdul lui Kafka)".
Caracterizarea ionesciana ilustreaza totodata drama individului in contact cu o lume straina, alienanta. In termeni similari ni se infatiseaza noua premiera de la Teatrul Nottara, Castelul, montat pe scena Salii Studio de regizorul Tino Geirun. Adaptarea binecunoscutului roman ii apartine. "Citite" sub aspectul biografic din Jurnalul scriitorului, dar si ca o calatorie initiatica intr-un univers de simboluri, avatarurile domnului K., arpentorul angajat pentru o misiune nedezvaluita, dobandesc un relevabil corespondent teatral. Descrierea hanului de la castel, locul de predilectie al desfasurarii actiunii, recompune angrenajul care-l va confisca pe K., exprimat prin suita de gesturi mecanice si irationale ale existentei domestice reprezentata de "masa slugilor", unde fie si dreptul la intimitate e sanctionat fara apel. De fapt, spatiul grotesc si periferic al hanului se afla pretutindeni, intr-o continua metamorfoza pe cat de incarcata de promisiuni pe atat de inselatoare.
Incat orice cautare a sensului intra in logica ratacirii, insa o ratacire in cerc, prin stergerea progresiva a reperelor. O distributie atent conturata traseaza cele doua planuri ale spectacolului: in "eternul arpentor", Mircea Diaconu transfigureaza cu virtuozitate si in spirit contemporan interogatiile kafkiene pe linia firescului si a dezinvolturii jocului actoricesc, in contrast cu tenta de factura expresionista imprimata celorlalti interpreti. Constructia modulara a decorului permitand multiple posibilitati de joc, luminile utilizate in configurarea unei atmosfere sau pentru a defini o situatie, costumele si recuzita care dau pregnanta plastica reprezentatiei se integreaza conceptului regizoral din multe puncte de vedere incitant.
Chiar daca prima parte a spectacolului ni s-a parut mai degraba expozitiva, iar nu toti interpretii de acelasi calibru. Diana Lupescu (Hangita) e o prezenta notabila, intr-un rol de compozitie, desi exagereaza prin tonul in falset. In general vorbind, teatrul de studio pretinde mijloace de expresie perfect coordonate, orice stangacie ori stridenta avand aici un ecou aparte. Oricat de ambitios ar fi proiectul. Si demersul lui Tino Geirun, prin coerenta ideii si metaforelor functionale, se vrea intai de toate o veritabila exegeza teatrala. Momente cum sunt scenele de grup vizand frisonul metafizic, solutiile ingenioase in jalonarea unei traiectorii blocate, de la ritmul de metronom ce marcheaza simetric debutul si finalul reprezentatiei la semnele care materializeaza o obsedanta himera - harta castelului ca substitut al realitatii, felinarele conturand abia solitudinea personajelor dominate de infernul birocratiei - dau relief acestei adaptari.
Se remarca, prin adecvare si mobilitatea interpretarii, Constantin Cotimanis in rolurile Primarul si, respectiv, Erlanger, ipostaze ale reprezentantilor castelului. Ceilalti actori sunt, de asemenea, distribuiti in doua roluri, nu intamplator daca tinem cont de versatilitatea absurdului specifica universului kafkian. Mesagerul Barnabas devine astfel Artur in reprezentarea lui Valeriu Preda, Luminita Erga e la fel de expresiva in Olga si Frieda, Invatatorul si Jeremias sunt figurati de Alex Vitea. Unul dintre meritele spectacolului, dincolo de dificultatea convertirii acestei creatii a lui Kafka, scriitor cu o imensa influenta asupra culturii postbelice, la rigorile teatrului, e consonanta cu problematica omului de azi. Vom mentiona aici calitatea grafica si de continut a programului de sala, oferind nu doar informatie, ci si textul adaptarii, intre coperti de Dosar de arhiva - dintre cele la care avem acces. In noua, nu mai putin oculta birocratie...
