Pe aceeași temă
La sfârșitul proiecției de la TIFF cu Trei kilometri până la capătul lumii, un voluntar al festivalului a luat cuvântul, spunând că le mulțumește realizatorilor. Și el vine dintr-o comunitate rurală mică din România, iar filmul pe care l-a văzut îl încurajează să spună că situația din locurile descrise este exact așa. „Ar trebui create poduri de comunicare cu astfel de comunități, pentru a modifica mentalități”, a exclamat el, observând - cu tristă delicatețe - că anumite scene dure au născut amuzament la unii spectatori - deși realitatea pe care o zugrăveau era sinistră. Pare atât de grotesc și de brutal … „dar așa se petrec, încă, lucrurile”, a conchis, în aplauzele generale.
Filmul regizat de Emanuel Pârvu și produs de Miruna Berescu (intrat în acest an în selecția oficială de la Cannes) a dat naștere, după prima sa proiecție în România, la TIFF, la un șir de mărturii și de confesiuni directe și emoționante legate de comunitatea LGBTQ. Forma aceasta de eliberare de spaime și de mărturisire publică generată de vizionarea unui film în Piața Unirii, în fața celor peste o mie de spectatori care au rămas la sesiunea de Q & A, este rară și binevenită la noi.
Cu atât mai binevenită cu cât, la o zi după acea proiecție, în vecinătatea aceleiași piețe, un partid naționalist împărțea ziare promoționale.
Am asistat, efectiv, în seara aceea, la un moment de serioasă zgâlțâială de mentalități, una pe care o provoacă Trei kilometri până la capătul lumii. Pelicula dă spațiu legitim de expresie unui subiect esențial, pe care îl tratează cu limpezime și coerență. Este, de aceea, un film extrem de necesar. Unul cu teză expusă clar și asumat. Acest „iată cum stau lucrurile” e bun tocmai pentru că povestește realitatea fără să o relativizeze, dar și fără să o condamne, lăsând spectatorul să judece singur și oferindu-i explicit cheile „legii morale din noi”.
Ca în filmele sale anterioare, Emanuel Pârvu se dovedește un talentat și precis constructor de tipologii și un creator preocupat de relația niciodată simplă dintre părinți și copii.
Ceea ce ancorează moral filmul și compune arhitectura poveștii micii comunități din Deltă, fatal închise în prejudecăți, sunt personajele secundare. Sistemul lor de valori definește, de fapt, ecosistemul de principii al locului.
M-aș opri la două dintre acestea - poate și pentru că interpretarea dată de actori personajelor mă inspiră.
Primul, polițistul, jucat de Valeriu Andriuță, este din categoria oamenilor de ordine pe care, de la Lucian Pintilie, trecând prin Corneliu Porumboiu, Bogdan Mirică și Paul Negoescu, cinematografia românească i-a portretizat incisiv și constant. Andriuță își construiește extraordinar personajul, din postură, mimică, din subtila și durabila stare de resemnare cu răbufniri scurte, dar imediat controlate. El e ancora legilor stagnante ale locului. Polițistul mai are o singură aspirație: aceea de a ieși la pensie mai repede și de a le păstra până atunci pe toate la locul lor…
El mediază conversațiile cu marele combinator al satului, cu locuitorii și cu preotul, cu agenția pentru protecția copilului care vine de la Tulcea, cu părinții băiatului homosexual, cu gazdele din sat care primesc turiști și fac evaziune fiscală.
Polițistul nu judecă, dar nici nu respectă legea, nici în litera, nici în spiritul ei. El întruchipează resemnarea absolută, una cinică și toxică, fără să pară că este. Busola sa morală nu există. În orice caz, ea nu este activă. Personajul lui Andriuță protejează un singur lucru - statu-quoul fără bătăi de cap, chiar dacă asta duce la agresarea brutală și împotriva legii a unui tânăr de 17 ani.
Ceea ce reușește actorul condus de regizor e cu atât mai complex, cu cât pânza de păianjen pe care se plimbă polițistul în relație cu ceilalți rămâne invizibilă. El pare un tip binevoitor și împăciuitor, până în momentul în care tot eșafodajul solidarităților negative, pe care le maschează și întreține, e pus în pericol. Ce poate fi mai exemplar pentru bine-cunoscuta sintagmă a banalității răului. Să o interpretezi atât de nuanțat, cum o face actorul, dă filmului un punct de excelență.
La cealaltă extremă a moralei locului este mama lui Adi, personajul principal, cel bătut sălbatic pentru că este homosexual. E o mamă habotnică și orbită de rigide prejudecăți, hiperactivă în dorința de a aduce lucrurile pe calea cea bună - fiindcă doar ea știe care este aceea!
Actriței Laura Vasiliu, cu prezența ei delicată și supusă doar în aparență, rolul mamei îi dă ocazia unei construcții în trepte, foarte bine condusă, a personajului.
Aflată, ca psihologie, la celălalt pol față de polițist, mama lui Adi are borne morale înțepenite, clare, active, definitive. Ea e gata să sacrifice starea psihică și fizică a fiului său pentru ca el să „corespundă”, să fie așa cum trebuie, să fie normal.
Absolut înspăimântător e momentul în care ea susură soțului, înainte de culcare, cu o voce firavă și cristalină, care ascunde însă o sinistră sentință - cea de a-l trimite pe băiat la mănăstire, ca să „se vindece”- „o să fie bine, ai să vezi”…
În cartea sa recent publicată, „Încrederea” (ed. Humanitas, 2024 ), Radu Umbreș notează la un moment dat că viața socială din micul sat unde și-a făcut cercetarea antropologică „este infiltrată de o stare de continuă vigilență”.
Într-adevăr, atât mama, cât și polițistul sunt uniți de această stare interioară de vigilență, în absolut. Orice manifestare disruptivă trebuie semnalată, sancționată și calmată, cu price preț. Chiar dacă motivația interioară a fiecăruia dintre cei doi e diferită.
Doar așa se poate construi „încrederea”. Pentru cei din comunitatea micii așezări din Deltă, „spațiul sigur” e un spațiu în care diferența trebuie pedepsită.
Filmul lui Emanuel Pârvu formulează, așadar, și următoarea provocare: nu cumva a construi un „safe space” în absolut înseamnă să elimini diferențele și realitatea - poate inconfortabilă pentru tine, dar cu drept de existență - a celuilalt?!…
Nu cumva fiecare dintre noi poate deveni, fără să vrea, un agent al gândirii închise, unidimensionale, fiind ghidat de bune intenții, la origine?!…
Și întrebarea nu e valabilă doar pentru comunitățile mici, ci pentru orice tip de societate care se reclamă dintr-un sistem bazat pe valori ale democrației.
Un film realizat cu atât de mult profesionalism, echilibru și rigoare a poveștii și cu o foarte bună calitate și balanță a distribuției generale își câștigă importanța din perspectiva unui context general în care domină din ce în ce mai mult dezechilibrul, agresiunea gratuită, atomizarea și radicalizarea.
Coincidența face ca în ziua în care Trei kilometri până la capătul lumii a rulat la TIFF, Mircea Cărtărescu să declare, într-un dialog filmat, următoarele: „Trebuie să fii orb ca să nu vezi schimbările care s-au petrecut în România“.
Scriitorul are dreptate. Discuția de după filmul lui Emanuel Pârvu o dovedește. Ea ar fi fost imposibilă acum 10 ani.
Totuși, povestea spusă arată câte lucruri NU s-au schimbat. Și mai arată ceva. Închiși în bulele noastre de prieteni reali și virtuali, trăind iluzia generalității valorilor și convingerilor pe care le avem, alături de noi, foarte aproape chiar, alți oameni gândesc și acționează cu totul altfel decât credem noi că o fac.
Fractura aceasta nu este rezolvată, ci agravată de social-media.
Trei kilometri până la capătul lumii reflectă adevărul simplu și de necontestat al acestei fracturi, care nu ne apropie, ci ne îndepărtează tot mai mult unii de alții.
Ea, falia tot mai adâncă între grupuri și comunități, este cea peste care, în termenii voluntarului de la TIFF, ar trebui construite poduri de dialog. Tot ea este cea față de care, în termenii lui Radu Umbreș, nu ar strica să fim, mai ales acum, extrem de vigilenți.
